Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

De la Sf. Augustin la Renaștere (VII)

De la Sf. Augustin la Renaștere (VII)

Atitudinea Sf. Augustin în ceea ce privește raportarea la lume și înțelegerea ei face trimitere întotdeauna la autoritatea credinței. Indiferent cît de rațional este procesul de înțelegere al omului, indiferent cîtă asumare a lumii îi conferă acesta, omul nu poate avea o înțelegere completă a lumii în lipsa revelației, a credinței aducătoare de lumină. Aceasta este atitudinea specifică a gîndirii augustiniene care privește omul în concretețea lui cu toate meandrele asumate ale înțelegerii dar avînd ca ultim scop ideea de supranatural, de dumnezeire. Ar parea, dealtfel, ciudat pentru un gînditor al secolului său, un gînditor creștin, să pună lucrurile altfel.
Augustin, așa cum observă și Copleston (1), este departe de idealul Sf. Anselm exprimat prin sintagma Credo, ut intelligam, la o distanță de aproape o mie de ani, cum departe este, credem noi, de Sf. Bonaventura în ciuda faptului că ambii nu făceau nici o distincție între teologie și filosofie.
Separarea pe care o va produce Thoma de Aquino între teologia dogmatică, filosofie și metodele fiecărei științe s-au dezvoltat, inerent, din această viziune integratoare augustiniană deși, cum am arătat, viziunea unui om in concreto augustinian fusese deja depășită. „Dacă tomismul, fără a neglija că omul in concreto nu poate fi lipsit de un scop supranatural, pune accentul pe distincția dintre supranatural și natural, dintre credință și rațiune, augustinismul, fără a ignora nici în cel mai mic amănunt caracterul dat al credinței supranaturale și al harului, prezintă întotdeauna omul in concreto și este în primul rînd interesat de relația lui efectivă cu Dumnezeu” (2).
É. Gilson3, pornind de la ideea enunțată deja, după care Sf. Augustin este un adevărat plotinian și implicit un platonician, cel puțin în ceea ce s-ar putea numi „teoria cunoașterii augustiniene” își construiește comentariu asupra acestei „teorii a cunoașterii” pornind de la noțiunea de senzație. Astfel, în demonstrație pur platoniciană se afirmă că Augustin și-ar fi construit teoria cunoașterii pe ideea superiorității sufletului nemuritor asupra corpului muritor. Mai mult, ideea este dusă mai departe arătîndu-se că toate impresiile, senzațiile, impregnate în suflet și care îi dau acestuia lumina cunoașterii nu au nici un fel de efect asupra trupului care nu suferă modificări în urma afectării de ordin senzitiv. Mai mult, spune É. Gilson, Sf. Augustin merge mai departe cu ideea, care, oricum, nu este expusă nicăieri de acesta sub această formă (n.n. M.A.) și arată că senzațiile sunt acțiuni pe care le exercită sufletul și nicidecum afectări obiective la care acesta este supus.
„Dintre senzații, doar unele ne informează despre starea și nevoile trupului, altele despre obiectele care-l înconjoară. Trăsătura distinctivă a acestor obiecte este instabilitatea. Durînd în timp, ele apar și dispar, încetează să existe și se înlocuiesc unele pe celelalte, fără să le poți percepe. Abia ajungi să spui: sunt, că au și dispărut. Această lipsă de stabilitate care trădează o lipsă de ființă adevărată le exclude de la orice cunoaștere propriu-zisă. A cunoaște înseamnă a cuprinde cu gîndirea un obiect care nu se schimbă și pe care tocmai stabilitatea lui ne îngăduie să-l ținem sub privirea spiritului (viziune gilsoniană pur platonică, n.n. M.A.). De fapt, sufletul găsește în el însuși cunoștințele despre obiectele de acest gen. Așa stau lucrurile ori de cîte ori înțelegem un adevăr. Căci un adevăr este cu totul altceva decît constatarea empirică a unui fapt: este descoperirea unei reguli, cu ajutorul gîndirii care i se supune. Cînd îmi dau seama ca 2+2= 4, sau că trebuie să fac binele și să ocolesc răul, înțeleg realitățile nonsensibile, pur inteligibile, a căror trăsătură fundamentală este necesitatea. Ele nu pot fi altfel. Fiind necesare, sînt imuabile. Fiind imuabile, sînt veșnice. Aceste trei atribute: necesare, imuabile, veșnice, le rezumăm spunînd: adevărate. Adevărul lor ține deci, în cele din urmă, de aceea că au ființă, căci numai ceea ce e cu adevărat e adevărat”.
Dincolo de frumusețea demonstrației gilsoniene de inspirație platoniană, însă transpusă asupra cele augustiniene, nu putem să nu remarcăm și accentele heideggeriene ale excursului pe care istoricul francez al filosofiei le transferă asupra gîndirii Sf. Augustin. Desigur, este foarte interesant de remarcat cum o întreagă „teorie a cunoașterii” este dezvoltată din multiplele texte augustiniene mergînd cu analiza înspre o teorie a adevărului ca fiind transcendent omului, iar ceea ce este transcendent omului nu poate fi decît Dumnezeu. Este însă sigur că Augustin era întrutotul conștient de o asemenea dezvoltare pur filosofică? Avea el cu adevărat pregătirea teoretică și ușurința manevrării conceptuale suficient de rafinate pentru a dezvolta pe deplin rațional o asemenea metafizică? Greu de spus, mai degrabă nu. Cu atît mai mult cu cît nu există un text augustinian pur filosofic, închegat, care să permită o abordare analitică cuprinzătoare. Și astfel, este extrem de ușor a cădea în păcatul de a substitui gîndirea noastră textului originar și de a dezvolta idei, concepții sau atitudini acolo unde ele nu sunt expuse cu suficientă claritate și la modul sistematic. Repetăm, dezvoltările lui É. Gilson sunt ispititoare pentru frumusețea speculației, însă, ca o ironie, cît sunt ele de adevărate? În ce măsură ele sunt adecvate spiritului augustinian și în ce măsură acestea pot fi decelate cu adevărat din opera augustiniană? Din nou, dificil de răspuns iar o „chirurgie” perfectă a ideilor Sf. Augustin, o separare și apoi o unire într-un tot inteligibil este la fel de greu de realizat în măsura în care dorim să păstrăm obiectivitatea analizei și să nu substituim subiectivitatea noastră, bagajul nostru de cunoștințe, textelor autorului.
Dacă în Confesiones Augustin arată o adevărată înclinație spre sondarea adevărurilor interioare, a vieții sufletești extraordinare și a concluziilor deseori frapante ale acestuia, nu înseamnă nicidecum că episcopul de Hippona dorește să construiască o adevărată „teorie a cunoașterii” în această lucrare. Este foarte probabil că dacă ar fi dorit acest lucru, geniul său nu s-ar fi împiedicat în dobîndirea mai profundă a cunoașterii filosofice și ar fi dat, cu siguranță, o gnoseologie. Însă intenția Sf. Augustin nu a fost aceasta. Așa cum arătam, Augustin urmărea să descopere omul plenar, însă omul în concretețea sa și nu ideea de om iar adevărul îl vroia trăit și nu dorea să ajungă la ideea de adevăr ci la trăirea acestui adevăr. Aceasta este diferența între filosoful care dorește să ajungă la formă (Idea) și gînditorul creștin care vrea să o trăiască și nu să o expună cu necesitate.
Că lucrurile stau aidoma cu cele arătate de noi fac mărturie dovezile discutabile și chiar îndoiala gilsoniană din urmărorul text: „Cît de tare era Sf. Augustin însuși conștient de acordul său profund cu Platon se poate vedea într-un remarcabil text din Cetatea lui Dumnezeu (VIII, 11). (pe care noi nu il vedem atît de clar, în ciuda tuturor eforturilor, n.n. M.A.). Lui Augustin i se pare că „Cel ce este” din Ieșirea înseamnă atît de limpede „Cel ce este imuabil”, și, ca atare, ceea ce Platon numește ființă, încît se simte tentat să admită și el că Platon trebuie să fi avut cunoștință de Vechiul Testament. Noțiunea augustiniană a unui Dumnezeu essentia va exercita o influență durabilă asupra gîndirii Sfîntului Anselm, a lui Alexander din Hales și a Sfîntului Bonaventura; cît despre doctrina care întemeia cunoașterea adevărată pe iluminarea intelectului de către Cuvînt, aceasta va deveni unul dintre semnele distinctive ale augustinismului medieval. Să remarcăm totuși că această dăinuire va fi însoțită de schimbări de perspectivă. Pe de o parte, Evul Mediu va căuta în noțiunea de esențialitate a lui Dumnezeu elementul prin care să poată dovedi că existența lui e nemijlocit evidentă (Sfîntul Anselm și Sfîntul Bonaventura, de pildă), ceea ce Augustin însuși nu a făcut; pe de altă parte, în timp ce Sfîntul Augustin găsea în iluminarea divină un sprijin spre țelul principal, acela de a ajunge la Dumnezeu, augustinienii Evului Mediu vor fi în mod firesc nevoiți, pentru a o demonstra în fața doctrinei opuse a aristotelicienilor, să o dezvolte ca teză de epistemologie propriu-zisă”. Prin urmare, îndoiala asupra unui platonism pur și asumat în ceea ce privește „doctrina cunoașterii” la Sf. Augustin persistă și la É. Gilson, ba mai mult, dovezile clare ale unui platonism asumat, nu există.
Departe de noi ideea aberantă de a nega platonismul și plotinismul care transpar în mod evident în gîndirea și concepția despre lume și Dumnezeu la Augustin. Ceea ce am vrut să arătăm a fost doar faptul că nu putem vorbi despre un platonic sau un plotinian în cazul Sf. Augustin ci de un adevărat gînditor creștin de sine stătător, aplicat, cu o conștiință clară a importanței revelației și a trăirii spre revelație, ceea ce ar fi fost ciudat pentru un platonician dar normal pentru un plotinian. Mutatis mutandis, repetăm, dincolo de unele influențe manifeste ale platonismului,
Sf. Augustin a fost primul gînditor creștin autentic.

 

Note
Op. cit., p. 47.
Idem, ibidem.
Op. cit., p. 118 și urm.

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg