Ioan Scotus Eriugena
(810 – ?) (II)

 

Totuși, nu am vrea să se creadă că am afirma profundul misticism al lui Ioan Scotus Eriugena. Acest lucru ar fi cît se poate de fals. El arată în mod foarte clar că rațiunea este profund necesară pentru interpretarea textelor sacre iar că întreaga tradiție a patristicii orientale și occidentale, tradiție cu profunde implicații filosofice și juridice, a fost născută încă de primii părinți occidentali (Sf. Augustin) sau orientali (Dionisie, Maxim, Grigorie) care prin rațiunea luminată de credință au ajuns la adevărata înțelepciune și au creat marea filosofie a timpurilor lor. Desigur, putem fi de acord că Eriugena nu a făcut o distincție clară între lumea revelației și cea a lucrurilor, prin urmare între transcendență și rațiune, dar tocmai aici stă măreția gîndirii lui care este una oarecum subiectivistă avant la lettre, o gîndire a subiectului care se apleacă asupra lui și se cercetează cercetîndu-l astfel pe Dumnezeu, ceea ce este aproape de neconceput pentru acele vremuri. Nu degeaba a fost suspectat și acuzat chiar de erezie tocmai de cei care i-au cerut sprijinul și s-au bazat pe autoritatea și ascuțimea minții lui. Cel care va face diferențierea netă între subiectul care cunoaște și obiectul cunoașterii și va crea o filosofie numită a realismului, adică o filosofie a obiectului, a obiectivității raționale, este cel ce va avea pretenția a raționaliza credința, respectiv Thoma din Aquino.
„Asemenea Sfîntului Augustin și Sfîntului Anselm, Eriugena gîndește în regimul lui Credo ut intelligam, iar filosofia lui se resoarbe în întregime în corpul înțelepciunii creștine; a vrea să le desparți i se pare zadarnic, căci filosofia trăiește din viața acestei înțelepciuni, de care rămîne legată organic în timpul exercitării sale. Să acceptăm însă, așa cum vom avea deseori ocazia să observăm, că Eriugena are darul periculos al formulelor și că nu s-a dat în lături de la cele provocatoare; dar am greși dacă l-am ataca abuzînd de propria lui virtuozitate, cu atît mai mult cu cît el se știa, în general, mai bine apărat decît ne-am închipui. Cînd se citește faimoasa frază din De praedestinatione I, 1: Conficitur inde, veram esse philosophiam veram religionem, conversimque vera religionem esse veram philosophiam (1), e învinuit de raționalizarea religiei (2), dar, cînd a scris-o, a avut cu siguranță în vedere tratatul De vera religione a Sfîntului Augustin (V, 8): Sic enim creditur et docetur, quod est humanae salutis caput, non aliam esse philosophiam, id est sapiantiae studium, et aliam religionem (3). De asemenea cînd citim în De divisione naturae, I, 69: Ideoque prius ratione utendum est, in his que nunc instant, ac deinde auctoritate (4), descoperim cu ușurință o profesiune de credință raționalistă; dar dacă vom compara fragmentul cu Augustin, De ordine II, 9, 26, vom vedea că textele nu sunt atît de diferite. De fapt, se pare că Eriugena a dovedit un instinct aproape fără greș în a lua din Părinții Bisericii formulele lor cele mai vulnerabile. Și cum formula merge aproape întotdeauna în sensul neoplatonismului, Eriugena a sfîrșit prin a scoate în evidență în stare pură un aspect autentic al gîndirii lor, dar care, la ei, era echilibrat de forțe de natură diferită, și care la el, din cauza efectului de ansamblu astfel obținut, pare cel mai adesea că nu se echilibrează cu nimic. Faptul că Eriugena este acoperit în privința fiecărui aspect în parte nu este o garanție a solidității doctrinare a întregului, dar faptul că întregul nu este sigur nu îndreptățește respingerea simplistă a fiecărei formule. Pentru cei care-și îndreaptă arma spre erezie, Eriugena este o țintă ușoară: cîștigi dintr-o dată, dar rămîi deseori rușinat cînd constați după aceea că, trăgînd în Eriugena, i-ai atins pe Dionisie, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Sfîntul Grigorie al Nyssei, Sfîntul Grigorie al Nazianzului, Sfîntul Ambrozie sau Sfîntul Augustin”.5
Atunci însă cînd vorbește despre natură, așa cum spuneam undeva mai înainte, Eriugena folosește pe deplin metoda dialecticii prin două operațiuni esențiale, diviziunea și analiza, iar a treia, sinteza, vine ca rezultat firesc al desfășurării celor două. Diviziunile naturii descrise de Ioan Scotus Eriugena și expuse de noi anterior, patru la număr, ar putea fi reduse la două întrucît a doua diviziune și a treia (1. Natura care este creată și nu creează ;2. Natura care este creată și creează) sunt create, iar prima și ultima necreate (1. Natura care creeaza și nu este creată; 2. Natura care nu creează și nu este creată). Noțiunea de diviziune are la Ioan Scotus Eriugena sensul de creație care, la rîndul ei, este văzută ca fiind Unul din care se produce multiplul. Prin urmare, aceste tipuri de diviziune sunt tot atîtea motoare sau operatoare ontologice. Acest lucru a fost observat de mult timp și analizat ca atare de către istoricii filosofiei. Cu toate aceste, noi vom analiza toate cele patru ipoteze ale diviziunii naturii.
Mergînd, așadar, înainte cu prima diviziune care, așa cum am văzut mai înainte, o implică și pe a patra, Ioan Scotus Eriugena în acel subiectivism filosofic avant la lettre de care vorbeam afirmă despre Dumnezeu că nu poate fi numit înțelept (el este Supra-Înțelept n.n. M.A.) deoarece termenul nu poate fi predicat despre cele materiale cîtă vreme folosim categoriile, inclusiv pe cele aristoteliene, care sunt aplicabile doar obiectului, de unde, zicem noi, lipsa desăvîrșită a noțiunii de subiect și al celei de libertate, noțiuni care se includ, în filosofia greacă. Filosofia greacă este o filosofie a obiectului și obiectivării prin raportare opozitivă și nu o filosofie a subiectului și a tuturor conceptelor pe care le implică analiza acestuia, respectiv intuiția și sensibilul în sensul kantian si apoi kirkegaardian. În felul acesta Dumnezeu nu este esență și nici substanță (ousia) întrucît el nu are dimensiuni și nu ocupă un loc (spațiu) iar despre el nu poate fi făcută o judecată afirmativă sau negativă El fiind infinit mai mult. De aceea Eriugena afirmă că o categorie nu poate fi aplicată lui Dumnezeu întrucît ele (categoriile) se raportează la lucruri, or, Dumnezeu nu este lucru și se mai pot raporta (categoriile) la ceea ce este creat, însă, Dumnezeu nu este creat. În acest fel, Eriugena se depărtează de monism, afirmînd că Dumnezeu transcende praedicabilia, dar se alătură doctrinei care afirmă transcendența lui Dumnezeu la modul la care a admis-o Pseudo-Dionisie. Ca o concluzie logică, chiar dacă am admite că putem deduce din creație pe Dumnezeu și că astfel am putea stipula că există, nu vom putea, în schimb, deduce ce este El.
Totuși, dincolo de aceste speculații, problema continuă să persiste. Am ajuns la concluzia că Dumnezeu nu este creație și, totodată, nu a existat înaintea ei, prin urmare, singura situație logică este aceea că Dumnezeu și creația sunt co-eterne, iar lucrul, timpul și spațiu sunt anihilate și reduse la subiect. Iată-ne ajunși în plin existențialism kirkergaardian sau berdiaevian sau, mai degrabă, următorul text din De divisione naturae I, 72 ne duce înspre un panteism de tip spinozist: „ Atunci cînd auzim că Dumnezeu a făcut lucrurile, ar trebui să înțelegem că Dumnezeu este în toate lucrurile, adică este esența tuturor lucrurilor. Căci doar el singur este cu adevărat și tot ceea ce se spune că există cu adevărat în cele ce sunt este Dumnezeu însuși”.
Cu toate acestea, în ciuda acestui „exstențialism” avant la lettre sau spinozism pe care cu multă generozitate (sic!) i-l atribuim, în ciuda unei aparențe de speculație rațional – filosofică pură, Ioan Scotus Eriugena se menține, ca linie fundamentală, sub autoritatea dogmei bisericii întrucît în ciuda raționamentelor derutante mai sus prezentate el nu încearcă, după cum singur spune, să nege creația ci, în sensul de a nega categoria curentă de accident asimilată acesteia, în înțelesul în care o percepe filosofia și, prin aceasta, înțelegerea omenească. În acest fel, situîndu-se deasupra tuturor categoriilor, Dumnezeu este „Supra Esență inteligibilă”.

 

Note
1 De acolo se conchide că adevărata filosofie este religie adevărată și, invers, că adevărata religie este filosofie adevărată (lb.lat.).
2 Vidi, Copleston, Istoria Filosofiei, vol. II, cap. Ioan Scotus Eriugena, passim, (n.n. M.A.).
3 Căci așa se crede și se învață că ceea ce este principiul mîntuirii omenești nu este o altă filosofie, adică studierea înțelepciunii, ci o altă religie (lb. lat).
4 De aceea trebuie să ne folosim mai întîi de rațiune în aceste situații care ne copleșesc acum, și apoi de autoritate (lb. lat.).
5 Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, Humanitas, București, 1995.