Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

De la Sf. Augustin la Renaștere (XX)

De la Sf. Augustin  la Renaștere (XX)

 

 

Roscelin, Guillaume de Champeaux, Abélard

 

Problema cunoașterii logice, a formării judecății, a preocupat intens gîndirea medievală iar forma și modalitatea ei de naștere în intelectul uman a preocupat cu preponderență pe medievali. Ei, după cum spune școala franceză în frunte cu E. Gilson, s-au preocupat cu preeminență de problema universaliilor și a tot ceea ce ține de logică. Este un punct de vedere care s-a impus în rîndul istoricilor filosofiei. Cu toate acestea, unii autori consideră că cercetătorii medievali nu s-au oprit la a defini doar conceptele noastre universale ci au mers mai departe, dezbătînd marea problemă a relației gîndirii cu realitatea. Lucrurile nu sunt ușor de decelat și o oarecare clarificare s-ar cere făcută.
E. Gilson, așa cum arătam, spunea că aceia care făceau filosofie în zorii Evului Mediu și care susțineau ultrarealismul erau logicieni puri și credeau în filosofie ca știință a logicii. Este cunoscut astfel argumentul legat de semnificația cuvîntului „om” acesta avînd aceeași valoare și substanțialitate în propozițiile „Aristotel este om” și „Platon este om” iar problema care se pune este cea a categoriilor logice, de la universal la particular.
Într-o argumentare interesantă și aproape unică, Fr. Copleston pornind de la scrierile lui Odo de Tournai devenit episcop de Chambrai (m. 1113) pune problema total diferit, afirmînd că, dincolo de un aspect logic implicit al scrierilor filosofilor medievali timpurii, esența chestiunii stă tocmai în problema teologico-filosofică a acestor cercetări.
„Dar cred că ar fi o greșeală să presupunem că ultra-realiștii au fost influențați doar de aspectele logice: cele teologice au contat și ele în bună măsură. Acest aspect este evident în cazul lui Odo de Tournai, care a folosit ultra-realismul pentru a explica transmiterea păcatului originar. Cel care înțelege păcatul originar ca o contaminare, în sens pozitiv, a sufletului uman se confruntă imediat cu următoarea dilemă: fie trebuie să afirme că Dumnezeu creează din nimic o substanță umană nouă de fiecare dată cînd se naște un copil, consecința fiindcă Dumnezeu este răspunzător de contaminarea substanței umane, fie trebuie să nege că Dumnezeu creează sufletul uman individual. Ceea ce afirma Odo de Tournai a fost o formă de traducianism, adică, substanța umană sau substanța lui Adam, contaminată de păcatul originar, este transferată la naștere și ceea ce creează Dumnezeu este doar o nouă proprietate a unei substanțe deja existente”. (1)
Problema, cum spuneam, nu este ușor de tranșat și, datorită lipsei unor scrieri, a unor manuscrise trunchiate sau malformate, ea nu a fost cu adevărat rezolvată nici pînă în ziua de azi.
Astfel, ceea ce putem sesiza cu o oarecare ușurință este problema luptei între ultrarealiști, care credeau în corespondența perfectă între realitatea extra mentală și gîndire, și realiștii moderați care nu trebuie confundați cu nominaliștii, între aceștia putîndu-l aminti pe Eric d’Auxerre. Acesta va arăta că lucrurile sunt doar individuale iar numele fie ele generale nu corespund lucrurilor generale, ele fiind doar individuale. Această problemă este păstrată pînă în gîndirea contemporană iar o modalitate de cunoaștere atît de precisă și cuprinzătoare cum e știința nu se abate, totuși, de la această dilemă părînd a da cîștig de cauză individualității și faptului singular.
Roscelin (1050 ? -1120) s-a născut la Compiegne unde a și predat o vreme, apoi la Loches, Besançon și Tours. Nu s-a păstrat din scrierile lui nimic, doar o scrisoare trimisă lui Abélard. În acest sens, pentru a reconstrui cîteva aspecte ale gîndirii sale ne putem baza pe această scrisoare și pe cele cîteva mărturii ale lui Anselm, și Ioan din Salisbury.
Anselm susținea că Roscelin considera conceptul de universal drept flatus vocis, astfel fiind un opozant al ultrarealismului și, în acest fel, precum Abélard un eretic în ceea ce privește dialectica. Roscelin a afirmat, spune Anselm, că universaliile nu ar fi altceva decît cuvinte cu caracter general. Aici părerile se despart, unii îl considera pe Roscelin un realist temperat sau chiar un antirealist, în timp ce alții văd în el un soi de subiectivist avant la lettre și un nominalist naiv. Aceasta pare să fi fost părerea lui Ioan de Salisbury care în Polycraticus spunea: „unii sunt de părere că cuvintele însele sunt genuri și specii, deși această viziune a fost deja respinsă și a dispărut odată cu autorul ei”. (2)
Cu toate aceste aserțiuni și păreri contradictorii ne asumăm și noi părerea lui Fr. Copleston după care „fie nominalist, fie conceptualist, Roscelin a fost un antirealist convins” (3)
Guillaume de Champeaux (1070 – 1120) a fost elevul lui Roscelin dar cu toate acestea a avut o viziune filosofică și teologică complet opusă acestuia. El a predat la Școala Catedrală a Parisului teoria ultrarealismului. Acuzat fiind mai ales de Abélard, care i-a fost elev, de un substanțialism panteist în care toate cele existente își trag substanța și se identifică cu substanța divină, acesta își schimbă viziunea renunțînd la teoria identității în favoarea teoriei indiferenței, acest lucru însemnînd că doi membri ai aceleiași specii pot fi identici însă nu la modul esenței ci în mod indiferent. El arată că această indiferență se aplică oricărei existențe particulare sau de gen dar nu și Naturii Divine, astfel încît Sfînta Treime este identică și nu indiferentă iar cele trei persoane care o formează sunt una și aceeași.
Această teorie a indiferenței a fost și ea atacată de Abélard, cu toate că, în această nouă formă teoria lui Guillaume de Champeaux se desparte puternic de ultrarealism, apropiindu-se mult de viziunea lui Abélard.
Abélard (1079 – 1042) s-a născut la Palet sau Pallais, o mică localitate de lîngă Nantes, de aici provenindu-i supranumele de Peripateticul Palatinus. I-a avut profesori pe Roscelin și Guillaume de Champeaux. După ce s-a delimitat de acesta din urmă, a deschis o școală la Melun apoi la Corbeil pentru ca mai apoi să predea teologie la Universitatea din Paris începînd cu anul 1113. Aventura lui la Paris se încheie odată cu episodul Heloise și se soldează cu retragerea sa forțată la mănăstirea din Saint Denis. Cartea lui Unitate et trinitate divina a fost condamnată în două rînduri de către Sf. Bernard. Apelul făcut către Papa Inocențiu al II-lea i-a fost respins, astfel că i-a fost interzis să mai înființeze școli și să mai predea. Drept urmare, va fi nevoit să se retragă la Cluny unde se va și stinge din viață.
Abélard nu este tipul de călugăr crescut și format în școlile Bisericii Occidentale, chiar dacă formal, chiar asta era. Este primul om al bisericii care deschide polemici fățișe cu maeștrii săi filosofi sau teologi precum Gillaume de Champeaux sau Anselm de Laon. Era un om iute la mînie și o fire sentimentală, cu o mare labilitate a dispoziției dar și un om egocentrist și dificil. A avut o mare disponibilitate spirituală pentru jocul dialectic, în acest sens depășindu-și cu mult maestrul, pe Guillaume de Champeaux. Din acest motiv al sclipirii dialectice și al inteligenței sale speculative a fost urît îndeosebi de către Sf. Bernard care l-a urmărit și atacat constant pînă a reușit condamnarea lui Abélard, Sf. Bernard îl considera un discipol al Satanei acuzîndu-l că susține o doctrină eretică cu privire la Sfînta Treime. Desigur, argumentele lui Abélard în apărarea poropriei gîndiri sunt spectaculoase însă nu pot convinge forurile canonice de dreptatea sa.
Abélard nu era un raționalist în sensul lui Guillaume de Champeaux ci mai degrabă un aristotelician, acceptînd poziția aristoteliciană a lui Boethius ca fiind mai satisfăcătoare decît ultrarealismul lui Champeaux.
Este în toată zbaterea scolasticilor o luptă pentru Universalii atît de cunoscută încît nu o vom repeta aici și nici nu vom insista asupra ei, cu atît mai mult cu cît ea aparține de drept logicii și nu metafizicii chiar dacă Hegel spunea despre metafizică faptul că nu este altceva decît logică cu conținut.
Meritul lui Abélard este acela de a trata problema universaliilor în așa manieră încît a dat o lovitură zdrobitoare ultrarealismului, arătînd netemeinicia acestei doctrine, fără a nega, în același timp, obiectivitatea genurilor și a speciilor.
De aici pornind a fost posibilă apriția unui Gilbert de la Porée ( 1076 – 1142) și Ioan de Salisbury (1115-1180) care au susținut cu fermitate, pornind de la Abélard, un realism moderat nespecific școlii de la Chartres unde primul dintre ei a și predat. Și deși a fost considerat mai mereu un nominalist, inclusiv de către Ioan de Salisbury, datorită afirmației că universalul este un nomen sau un sermo, Abélard a fost și în opinia noastră, un realist moderat și un dușman neîmpăcat al ultrarealismului. „Dacă am vrea, asemeni lui Ioan de Salisbury, să-l considerăm pe Abélard un nominalist, trebuie să recunoaștem că „nominalismul” lui este doar o negație a ultra-realismului și o susținere a distincției dintre ordinea logică și cea reală, făcînd ca acest lucru să implice o negare a întemeierii obiective a conceptului universal. Doctrina lui Abélard este o pregătire, în ciuda limbajului uneori ambiguu, pentru teoria mai dezvoltată a „realismului moderat”. (4) După părintele Copleston „În Theologia Christiana și Theologia, Abélard preia viziunea lui Augustin, Macrobius și Priscian, care plasau în gîndirea lui Dumnezeu formae exemplares sau idei divine, generice și specifice care sunt identice cu Dumnezeu însuși și, astfel, se orientează spre Platon, pe care îl înțelege într-un sens neoplatonic, pasînd Ideile în gîndirea divină, quam Graeci Noyn appelant” (5).
Altfel, Abelard este cel care a desființat cu adevărat acest curent ultrarealist și a propus realismul temperat sau moderat. De la el se va inspira și va construi Thomas de Aquino.

 

 

(fragment din lucrarea în pregătire
O istorie critică a metafizicii occidentale vol. III,
De la Sf. Augustin la Renaștere)

 

 

Note
1 Fr. Copleston, Op. cit., p. 141.
2 Ioan de Salisbury, Op. cit., 7,12 ; P.L.., 199, 665A, apud Fr. Copleston, Op. cit., p. 144.
3 Fr. Copleston, Op. cit., p. 144.
4 Fr. Copleston, Op. cit., p. 150.
5 Idem, Ibidem.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg