Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

De la Sfîntul Augustin la Renaștere (XI)

De la Sfîntul Augustin la Renaștere (XI)

Cum cercetarea noastră are în centrul ei interpretarea metafizicii din perspectiva adevărului, este de la sine înțeles că nu vom putea evita relația pe care Sf. Augustin o construiește cu ceea ce el vede a fi adevărul suprem, adică Dumnezeu.
Fără a fi specialiști în teologie, dealtfel lucrarea noastră, așa cum am afirmat, are un alt scop, vom încerca să distingem, în mare și, foarte probabil, fără toate subtilitățile teologului care este esența relației Sf. Augustin cu Dumnezeu și diferența pe care acesta o va face între reprezentarea platonică și neoplatonică a acestui concept și propria sa viziune, chiar dacă distincțiile vor fi extrem de fine uneori sesizabile doar la nivel terminologic.
Așa cum am arătat deja, argumentul suprem al existenței lui Dumnezeu la Sf. Augustin pornește de la faptul de a gîndi, propice ființei umane, prin urmare de la un argument ce ține de interioritatea și capacitatea umană de a se raporta atît la lumea sa interioară cît și la exterior și, de aici pornind, a le valoriza.
Nu vom intra în teorii care să depășească nivelul timpului la care facem referire și nici nu vom porni în analiza noastră de la un alt concept decît cel de Adevăr, chiar dacă, mai apoi, vom încerca să destabilizăm, în cel mai bun sens, acest venerabil concept. Punctul de plecare prin care ființarea umană are posibilitatea înțelegerii noțiunii de Dumnezeu constă tocmai în posibilitatea acesteia de a sesiza adevărurile eterne, adică adevărurile necesare și imuabile, ca să folosim o formulare care aproape a căzut în desuetudine. Augustin spune asta în De libero arbitrio și arată că aceste adevăruri nu sunt unele de tipul „Jemeinigkeit” sau al unui altul ci trebuie admis, cu necesitate, faptul că el se află la îndemîna oricărei ființări care are posibilitatea intrinsecă de a le percepe. Prin urmare, spune Augustin în același loc, acest adevăr imi este superior mie și oricui altcuiva, întrucît el nu este construit de către mintea noastră care nu îl poate nici schimba, nici îmbunătăți – acest fapt ar însemna ca mintea noastră să fie superioară acestuia sau măcar egală – fapt care nici măcar nu poate intra în discuție. Din contra, așa cum am mai precizat1 el este (adevărul etern, necesar și imuabil) deasupra minții noastre, pe care, dealtfel, îl clarifică și îl conduce spre regiunile superioare ale ființei.
Și, spune Augustin, adevărurile eterne se fondează (așa cum credeau și grecii n.n. M.A.) pe ființă ca temei al adevărului (Heidegger). Desigur, imaginația umană poate da o anumită aparență de creație pentru uman, dar aceasta, fie ea de cel mai pur și înalt nivel, nu arată decît imperfecțiunea umană (nici o creație umană nu este perfectă și nu atinge sublimul n.n. M. A.) și nicidecum nu atinge Adevărul în sine care este etern, necesar și imuabil. Altfel, Sfîntul vedea în imaginație mai degrabă ceea ce este rău în om, debilizînd intelectul și făcîndu-l labil, schimbător.
Desigur, putem fi de acord cu Augustin dacă privim lucrurile la nivelul de dezvoltare și cunoaștere a lumii contemporane lui. Însă, din punctul nostru de vedere, nu imaginația este ceea ce il face creativ și inovativ sau, dacă vreți, schimbător pe om ci capacitatea imaginativă. Acest concept care ne aparține în exclusivitate și nu a mai fost dezvoltat în filosofia europeană (cel puțin atît cît o cunoaștem noi) implică acea capacitate specifică numai omului de a crea lumi posibile (nu de tipologie lebniziană care sunt de „tip model„, așa cum vom vedea mai jos, n.n. M.A.). Această creație autentică specific umană este dată de structura intelectului uman așa cum o descrie, la bază, Kant și de posibilitatea de a percepe cele două așa-numite intuiții sensibile pure, respectiv timpul și spațiul. Capacitatea imaginativă, spre deosebire de schimbătorul și nestatornicul imaginației luat în derîdere, oarecum, de către Sf. Augustin crează lumi care se nasc din nimic, așa cum Dumnezeu a făcut lumea din nimic. Toate descoperirile științifice, toate sistemele filosofice, tehnica, informatica, robotica, miturile, inclusiv toate religiile sunt rodul acestei capacități imaginative care are posibilitatea de a crea ex nihilo. Singura ființare capabilă de această creație și care este clar și de netăgăduit existentă este omul. Această capacitate imaginativă creează din nimic așa cum Dumnezeu a creat din nimic, însă creația sa este una care stă pe de o parte pe cele două constante (timpul și spațiul care nu sunt nicidecum date fizice și nu au o consistență materială, o spunem fără să clipim în ciuda uimirii fizicienilor sau matematicienilor) și mai ales pe rațiune, pe ceea ce e posibil rațional a se realiza prin această capacitate imaginativă care este și capacitatea esențială în cercetarea științifică fundamentală. Ce implică acest lucru? Nimic altceva decît faptul că lumea nu este doar creația lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu a creat perfect și singular ci că lumea, așa cum nu a mai gîndit-o nimeni (nici măcar Dumnezeu n.n. M.A.) poate fi creată de mintea umană. Ce om sănătos la cap ar putea astăzi să conteste zborurile spațiale, rachetele, lumea paralelă realității care este cea virtuală, dezvoltată din nimic, cu ajutorul informaticii, pe criterii strict raționale, logico-matematice. Argumentul că „așa a vrut Dumnezeu” îl lăsăm în seama dogmaticilor și habotnicilor, însă realitățile pe care le-a creat știința și care, inclusiv la nivelul subzistenței umane, înlocuiesc realitatea fizică, sunt lumi noi, creații ex nihilo! De aceea, în spațiile acestor lumi noi create (tehnică, informatică, robotică, etc) există alte raporturi de necesitate și alt tip de adevăr decît adevărul ontologic așa cum îl cunoaștem dezvoltat de către metafizica occidentală. Ce este însă mai mult decît discutabil este faptul dacă adevărul ontologic poate fi substituit la modul autentic acestor noi adevăruri ale lumilor posibile, în ciuda apariției evidente al unui alt tip uman, al unui alt tip de raportare la lume, ale unor altor valori şi adevăruri, într-o dezvoltare şi dinamică uluitoare şi care, încet, încet, tind să descopere şi să se confunde cu o altă realitate şi o altă morală decît cea percepută și acceptată de om milenii de-a rîndul.
Desigur, o asemenea discuție, care cu siguranță va face obiectul unui studiu pe care l-am programat de mult timp nu are nimic de a face cu ceea ce gîndea Sf. Augustin despre modelul etern şi imuabil care este Dumnezeu. Am deschis discuția tocmai pentru a sublinia că întreaga metafizică ale cărei adevăruri au fost atît de mult timp intangibile începe să se prăbuşească sub povara unei noi lumi, lumea virtuală şi tot ce implică ea atît la nivelul factic cît ți la cel moral, metafizic, științific sau speculativ.
Revenind la Augustin şi la metafizica europeană, acest tip de speculație conform căreia omul nu poate să judece decît în perspectiva unui model esențial, etern şi imuabil, idee care nu i-a fost deloc străină nici lui Leibniz este lucru pe care tocmai l-am infirmat. Cu toate acestea, retorica lui Augustin merge, aşa cum este firesc pentru o anumită abordare a metafizicii, spre cunoscutul argument al identității perfecțiunii creatorului –Dumnezeu – cu lucrul creat, respectiv cu natura.
În ceea ce-l priveşte pe om, Augustin chiar dacă spune că acesta este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, prin manifestările sale, nu numai în ceea ce priveşte latura morală dar şi în ceea ce priveşte intelectul, acesta are un comportament şi adecvare nepotrivite.
În aceeaşi serie de argumente, reluate apoi de întreaga metafizică occidentală timpurie, Sfîntul va arăta că Dumnezeu cunoştea din veşnicie toate lucrurile pe care avea să le creeze, iar indiferent de ceea ce s-a creat în timp, el le avea în el şi le ştia dinaintea timpurilor. Cunoaşterea lui era una completă şi instantă, timpul nefăcînd altceva decît să le dezvăluie. Tot aşa, Dumnezeu vede în sine toate reflecțiile, finite sau infinite astfel că orice tip de rațiune se află în mintea divină dinaintea timpurilor, astfel că tot ce a fost sau va fi se construieşte pe o idee divină preexistentă. Sigur, orice cunoscător mai bun sau mai slab al filosofiei greceşti va desluşi aici ideile neoplatoniciene ale Sf. Augustin, iar această doctrină neoplatonică numită „exemplaristă” provine de la ideile exemplare ale lui Platon cu precizare că dacă Platon considera că aceste Idei sunt conținute în Nous, Augustin spunea că ele aparțin Cuvîntului. Această doctrină a fost preluată atît de către Sf. Thoma din Aquino cit și de către Sf. Bonaventura multe secole mai apoi.

 

 

Notă
1 Vidi, supra.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg