Consiliul
Județean Cluj
De la Sfîntul Augustin la Renaștere (XII)

În opinia Sfîntului Augustin omul este, fără îndoială, o substanță înzestrată cu suflet și rațiune iar cele două, așa cum arată și É. Gilson (1) , sunt menite să conducă corpul. Astfel, sufletul este „motorul” corpului și superiorul lui. După opinia aceluiași, căutarea binelui este scopul suprem al omului, astfel încît problema moralei e ca și rezolvată. În viziunea Sfîntului doar îngerii sunt deasupra omului, în ordinea creației, iar omul nu este cu mult mai prejos decît îngerul. „Cele mai nobile creaturi ale lui Dumnezeu sunt îngerii, despre care Augustin nu știe exact dacă au sau nu au corp. Vine apoi omul, nu mult mai prejos decît îngerul (paulo minuisti eum ab angelis (2), însă alcătuit cu siguranță, așa cum am spus, din sufletul care folosește un corp și din corpul pe care îl folosește. Absolut spiritual și simplu, sufletul este legat de corpul său printr-o înclinație naturală, care îl face să-l însuflețească, să-l conducă și să vegheze asupra lui. Prin el devine materia un corp viu și dotat cu organe. Prezent integral în toate părțile corpului, sufletul formează cu el acea unitate care este omul, dar este foarte greu să-i cunoaștem originea. Autorul lui De anima et eius origine a recunoscut, în cele din urmă, că este incapabil să rezolve problema. Oare Dumnezeu a creat de la început germenii spirituali ai sufeletelor (acele rationes seminale, n.n. M.A.), sau numai o substanță spirituală din care sufletele viitoare să fie alcătuite mai tîrziu? A încredințat îngerilor germenii pînă în momentul în care avea să-i reia și să-i unească cu corpurile? Nu știm, iar Sfîntul Augustin nu și-a revendicat niciodată, în această chestiune, decît libertatea de a nu ști” (3). Deducem de aici faptul că Sfîntul Augustin nu își însușește nicidecum doctrina platonică despre materie, aceasta nefiind confundată cu răul (precum în doctrina platonică prin influență orfică n.n. M.A.) ci a ajuns să fie considerată un rău în temeiul păcatului originar. Acest principiu stă la baza dezvoltării moralei și eticii augustiniene și explică prezența răului într-o lume construită de un Dumnezeu bun (cf. É. Gilson). „Dacă este vorba de un rău natural, trebuie să ne amintim că, luat în sine, fiecare lucru este bun pentru că este. Orice creatură sfîrșește desigur prin a pieri, dar, la scara universului, distrugerea uneia e compensată de apariția alteia și însăși succesiunea lor constituie frumusețea universului, asemenea succesiunii silabelor care alcătuiesc un poem. Cît privește sensul moral, acesta nu se află decît în actele creaturilor raționale. Aceste acte sunt libere pentru că depind de judecata rațiunii; greșelile morale provin deci din faptul că omul își folosește liberul arbitru. De aceste greșeli este răspunzător omul și nu Dumnezeu”(4). Desigur, arată mai departe É. Gilson, ar putea fi ridicată o obiecțiune: anume aceea că Dumnezeu putea să nu înzestreze omul cu voință, fapt care îl face să dea greș și să îl arunce astfel în lume expunîndu-și propria creație pericolului.
Cu toate acestea, spunem noi, putea oare Dumnezeu să exonereze omul de voință, dacă acesta este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Este și Dumnezeu supus greșelii dacă creația lui imperfectă este? Nicidecum. Întrucît voința este cea care poate să îl îndrepte pe om spre Bine, bine care este fericirea absolută, fericire care este scopul suprem al existenței umane. Astfel, omul, dincolo de alternativa aleasă, are această alegere prin libertate. Dumnezeu a creat lumea în afara oricărei constrîngeri sau necesități, ca expresie a voinței sale suverane și absolute. La fel, libertatea umană este expresia voinței suverane a omului de a se îndrepta spre bine sau spre rău, de a fi fericit sau nu. Astfel, crede Augustin, omul a avut, prin prisma păcatului originar, să se îndrepte spre rău, s-a îndepărtat de Dumnezeu și s-a apropiat de lucrurile inferioare. Acesta este păcatul suprem, de care singur omul, prin propria-i voință și libertate s-a făcut vinovat.
În ce privește creația universului creația este, după Augustin, una simultană și continuă. Altfel, în lipsa continuității care are la bază acele rațiuni seminale (rationes seminales, id est causales) universul s-ar opri, nu ar mai avea puterea continuității și ar recădea în nimicul din care a fost creat. Tot astfel este gîndită și continuitatea vieții umane și animale, prin aceste rationes seminales care se perpetuează la nesfîrșit.
De aici rezidă și concepția despre Timp a lui Augustin. Aceasta este preluată, dezbătută și pusă în valoare de către Martin Heidegger în lucrarea sa Zeit und Sein (Timp și Ființă (5) ) unde conceptul de prezență continuă care în această lucrare dobîndește echivalentul Ființei este dezvoltat de Heidegger din Acum-ul lui Augustin.
Pentru Augustin timpul are doar dimensiunea prezentului, al acelui Acum prezent, în timp ce trecutul este un Acum care nu mai este și viitorul un Acum care încă nu este. Această viziune augustiniană a timpului a permis lui Heidegger să deducă Ființa din Timp, mai mult, să cuteze ceva aproape de negîndit pînă în lucrarea anterior menționată, anume să afirme că prezența continuă este Ființa, să pună egalitate între Timp și Ființă ca fiind unul și același lucru și se deduc unul din altul, chiar dacă acest lucru nu este afirmat decisiv, ferm, ci doar sub forma „punerii întrebării”.
Totuși, speculația heideggeriană duce mai departe și chiar vine în contradicție cu concepția augustiniană genuină despre timp. Pentru Augustin, dincolo de toate, timpul este creat de Dumnezeu, așa cum a fost creat Universul și Omul. Pentru Heidegger însă, timpul atinge dimensiunea supratemporalității, adică a eternului, ceea ce în viziunea Sfîntului nu poate fi acceptat. În opinia sa, timpul este lipsit de substanțialitate proprie, el fiind doar o relație care se stabilește între realități/evenimente fenomenale, tranzitorii, aflate la un moment dat împreună, pentru o durată cît străfulgerarea Acum-ului prezent, pentru a se destrăma apoi în formele imperfecte ale lui (me on ti), trecut și viitor. Prin urmare, înaintea lui Kant și a lui Bergson, Augustin vede timpul ca un fel de intuiție, ca o stare a spiritului/sufletului și ca pe o distensie a lui.
Astfel, fiind fiecare în timpul lui, trăindu-și fiecare timpul dat, omul este legat de celalalt și nevoit să trăiască această aventură împreună sub forma societății, a cetății.
Pentru Augustin acest aspect a fost, spre surprinderea unora, unul extrem de preocupant. El crede că omul nu poate fi privit niciodată în afara cetății, a relațiilor sociale, în lipsa cărora acesta nu și-ar putea realiza menirea. Desigur, Augustin vede omul ca viețuind în două cetăți, respectiv într-o „Cetate pămîntească” și o „Cetate celestă”. Cetatea pămîntească este văzută de Augustin după modelul epocii în care trăiește, adică după modelul de organizare a imperiului roman, cu relații sociale bine stabilite de cutumă și lege, cu ierarhii clare și așezate, cu un stat bine consolidat, în timp ce în ceea ce privește „Cetatea celestă”, cetatea lui Dumnezeu, (civitate Dei),aceasta se definește prin faptul că leagă oamenii prin iubire față de Dumnezeu, prin altruism și frăție, orice domnie a normei neavîndu-și sensul.
Cu toate acestea nu există două „Cetăți” separate ci doar simultane. „Cetatea celestă”, a lui Dumnezeu, sălășluiește în însăși „Cetatea pămînteană” și deși nu se aseamănă, coexistă. Acesta este sensul pe care îl dă Augustin problemei existenței în lume și față de lume a omului.
Nu vom merge mai departe în analiza gîndirii teologice și filosofice ale Sfîntului Augustin care, în treacăt fie spus, a depășit tot ceea ce a fost gîndire teologică și, mai ales, filosofică în creștinismul incipient și încă foarte multe secole după aceea, ajungînd și influențînd opera unor filosofi și teologi pînă în prezent.
Am încercat să trecem, în acest capitol premergător analizei scolasticii ca atare, prin ceea ce este esențial pentru viziunea filosofică și pentru deschiderea pe care o va produce gîndirea lui Augustin în filosofia europeană pînă la Thomas din Aquino și chiar dincolo de el, fie și dacă ne gîndim doar la un Anselm din Canterbury, la Roger Bacon, Leibniz, Heidegger și, desigur, la ansamblul ordinului călugărilor franciscani în care predomină elemente ale gîndirii teologice și filosofice ale lui Augustin.
Note
1 Vidi, É. Gilson, Op.cit., pp. 124-127.
2 l-ai micșorat pe acesta cu puțin față de îngeri (lb. lat.).
3 Vidi, É. Gilson, Op.cit., p. 123.
4 Vidi, É. Gilson, Op.cit., p. 124.
5 Martin Heidegger, Timp și Ființă, trad. Dorin Tilinca și Mircea Arman, Ed. Jurnalul Literar, Bucuresti, 1995.