Nu vom zăbovi prea mult asupra extrem de comentatului și incertului Pseudo-Dionisie Areopagitul ale cărui merite incontestabile ale operei, dar mai cu seamă ale influenței pe care a avut-o în filosofia Evului Mediu, în special asupra lui Ioan Scotus Eriugena, nu poate fi contestată sau ignorată. Acesta a fost cunoscut pentru prima oară în Occident prin recunoașterea pe care a făcut-o papa Martin I, considerînd textele lui Pseudo-Dionisos ca fiind autentice, la primul Conciliu Lateran din 649. A urmat apoi, traducerea din greacă a lui Ioan Scotus Eriugena însoțită de note și comentarii, dînd astfel prima exegeză a textelor lui Pseudo-Dionisie pentru occidentul creștin.
Este fără nici un dubiu faptul că dacă am fi dorit să scriem o istorie clasică a filosofiei (1), nu am fi putut ignora în nici un chip comentariile asupra operei Areopagitului. În schimb, avînd în vedere interesul nostru strict pentru ceea ce am numit gîndire occidentală, este evident că ceea ce ne interesează este numita influență pe care acesta a avut-o în filosofia Evului Mediu occidental. Aceasta, desigur, va trece de primul său traducător, mai sus numit, ajungînd pînă la Hugo de St. Victor (m. 1141), Robert Grosseteste (m.1253) Albert cel Mare (m. 1280) sau Thoma de Aquino care a scris un comentariu la Numirile dumnezeiești în anul 1261.
Astfel, am considerat că relevant pentru lucrarea de față – pentru imensa influență pe care a avut-o în occidentul creștin al Evului Mediu – este Boethius. În fond, cu opera lui Boethius, din punctul nostru de vedere, se încheie antichitatea.
Boethius, pe numele său întreg Anicius Manlius Severinus Boethius, a fost om politic, poet și filosof (mai degrabă logician n.n. M.A.), s-a născut la Roma în jurul anului 480 și a fost executat la Pavia în 524.
Deși s-a discutat extrem de mult asupra faptului dacă a fost creștin adevărat sau nu, în cele din urmă Holder (2) a descoperit în anul 1877 un fragment din Cassiodor care îi atribuie lui Boethius „o carte despre Sfînta Treime și cîteva capitole referitoare la dogmă”, fapt care a pus capăt speculațiilor asupra credinței acestuia.
În ceea ce-l privește pe Boethius, întemnițat fiind și acuzat de complot, s-a hotărît să-l traducă pe Platon și pe Aristotel în integralitatea lor, lucru care nu i-a reușit decît în mică măsură.
În schimb, amprenta lui asupra filosofiei scolastice a fost enormă, neexistînd un domeniu al acesteia care să nu fi fost influențat de către acesta, după cum spune É. Gilson. Acest lucru ne permitem să îl punem la îndoială, afirmînd însă, imensa influență pe care a avut-o în ceea ce privește studiul și dezvoltarea logicii. Și afirmăm acest lucru în ciuda argumentului puternic și adevărat în ceea ce privește erudiția sa ieșită din comun și competența aproape exhaustivă asupra științei, filosofiei și teologiei contemporane lui, lucru pus în evidență de Cassiodor dar și de alți scriitori ai vremii.
Se afirmă că datorăm lui Boethius primul comentariu la Isasoge a lui Porfir tradusă în latină de Marius Victorinus și apoi retradusă de către el însuși, De Consolatione Philosophiae (operă celebră scrisă în închisoare, parte în proză parte în versuri n.n. M.A.), comentariu și traducere la Categoriile lui Aristotel, două comentarii și o interpretare la Peri Hermeneia, traducerea Analiticelor Prime și ale Analiticelor Secunde, a Argumentelor sofistice, a Organonului, a Topicelor lui Aristotel și a încă a cîtorva tratate de logică pe care le vom enumera mi tîrziu, precum și un comentariu la Topica lui Cicero care a ajuns pînă la noi incomplet.
Dincolo de elogiul pe care i-l face É. Gilson, traducerile din Aristotel lasă mult de dorit, limbajul pe care îl folosește Boethius fiind unul comun și nu un limbaj filosofic (limbajul filosofiei grecești nu era limbajul comun, așa cum nu este nici în zilele noastre n.n. M.A.), fapt care duce la o anumită precaritate a exprimării și a înțelegerii filosofiei lui Aristotel.
Mai mult, cercetători mai noi(3) au îndoieli asupra bogăției operei de traducător al lui Boethius, afirmîndu-se faptul că singura traducere care i-ar aparține ar fi cea a Organonului, lucru care nu ar schimba însă lucrurile în mod esențial deoarece marea majoritate a doctrinelor artistotelice ar fi încorporate în propriile scrieri referitoare la silogisme și teologie dintre care amintim următoarele: De syllogismo hypotetico, De divisione, De definitione. El este dealtfel, cel care reafirmă diviziunea tradițională a filosofiei, anume aceea după care filosofia este un gen împărțit în două specii, respectiv filosofia theoretică și filosofia practică. Tot la el apare logica ca fiind dialectica, respectiv un instrumentum, ceea ce este și astăzi considerat a fi un lucru exact.
De aceea, revenind la afirmațiile anterioare considerăm că influența majoră a lui Boethius asupra scolasticii a fost cea legată de elementele de logică pe care le-a scris și transmis, atît în propria operă cît și prin traduceri. Iar această amprentă pe care Boethius și-o pune pe logica medievală este atît de mare încît, în mod bizar, aș spune că în mânăstirile catolice călugării au făcut mai multă logică decît teologie, timp de 1000 de ani.
Altfel, riscînd o enumerare succintă a preocupărilor sale de logică am putea spune că de la problema categoriilor, a universalelor (cele cinci voci n.n. M.A.) la cea a propozițiilor tot în număr de cinci:
1.oratio deprecativa (rugămintea);
2. oratio imprecativa;
3. oratio interogativa;
4. oratio vocativa;
5. oratio enuntiativa;
la problema silogismului categoric sau la raționamentului ipotetic, Boethius ocupă – mai întîi prin propria sinteză a logicii antice dar și prin propriile contribuții (de ex., modus, adică modalitatea propozițiilor sunt pentru Boethius trei: existența, necesarul și contingentul, n.n. M.A.) pe care le expune străluicit în operele sale, iar apoi prin răspîndirea și influența decisivă asupra filosofiei medievale – cel mai important loc, după Augustin sau, am risca, chiar înaintea lui, în formarea și orientarea celei mai mari părți a filosofiei medievale.
Nu am putea sintetiza mai bine decît Anton Dumitriu (4) acest sincretism al operei logico-filosofice a lui Boethius și a influenței lui ulterioare asupra Evului mediu (chiar dacă Anton Dumitriu vorbea de „scolastica antică” concluziile sunt la opera lui Boethius, n.n. M.A.) decît arătînd cîteva linii definitorii ale întregii sale opere:
„Logica aristotelică și logica stoică devin complementare, ele nu formează o sinteză, ci sînt acceptate simultan, ca fiind valabile fiecare, reprezentînd fiecare o modalitate a gîndirii, un aspect al ei.
Sub influența concepției stoice, logica aristotelică iși pierde complet aspectul ei ontologic” (aspect foarte important pentru „exercițiile” de logică ale Evului Mediu, n.n. M.A.).
Am subliniat la timp că chiar un Alexandru din Aphrodisia, pentru a nu mai vorbi de sincretistul latin Boețiu, a redus teoria silogismului lui Aristotel la jocul formalist al unor litere, care garantează generalitatea (…).
Sub influența stoică, logicienii devin preocupați de clasificări interminabile, de studiul complet și enumerat în toate amănuntele posibile al tuturor formulelor de expresii logice.
Această mulțime nesfîrșită de reguli și de tipuri de propoziții și raționamente va fi aceea ce va determina terminologia mnemotehnică scolastică.
Terminologia logică este pe deplin formată.
În sfîrșit, vom releva faptul foarte important, că logica – ca și celelalte arte liberale – face parte din cunoștințele omului cult al epocii, și care este studiată și independentă, în ea însăși, ca știință.
Întreaga logică scolastică – medievală are astfel o bază naturală și nu este decît apogeul acestei scolastici antice. Singurul lucru în care o va depăși (logica medievală, n.n. M.A.) va fi problema universalelor, care va întoarce logica scolastică – în unul din capitolele ei – la metafizică.”
Astfel fiind puse lucrurile, am putea răspunde, cu ușurința trecerii a aproape altei mii de ani, la dilema pusă în versuri de Godefroy de Saint-Victor asupra platonismului sau aristotelismului lui Boethius: Assidet Boethius, stupens de hac lite,/Audiens quid hic et hic asserat perite,/Et quid cui faveat non discernit rite,/Nec praesumit solvere litem definite (5). Da, Boethius e un logician sincretist, un inovator apoi, si, poate, în cele din urmă un platonician, dar un platonician din a cărui operă lipsește metafizica lui Platon.

Note
1 Cititorul român se poate informa complet asupra controversei existenței lui Pseudo-Dionisie dar și asupra operei sale (sau aparute sub acest nume) traduse în limba romînă din cartea marelui monah Dumitru Stăniloaie, Sfîntul Dionisie Areopagitul. Opere complete, Paideia, București, 1996.
2 Cf. É. Gilson, Op. cit., p.128.
3 Vidi,F. Copleston, Op. cit. p. 95.
4 Anton Dumitriu, Istoria logicii, p. 291, Editura didactică și pedagogică, București, 1969.
5 Boethius asistă uimit de această dispută,/Ascultînd ce afirmă cu pricepere și unul și celălalt/Si e nedumerit ce este în favoarea fiecăruia,/Nici nu-și asumă arezolva definitiv disputa. (lb.lat).