I. Traian și Decebal

 

Prima mărturie istorică a unei relații dintre Trieste și cea care va deveni România poate fi găsită în lucrarea lui Fra ’Ireneo della Croce din 1687.
Capitolul 2, pe lângă raportarea diferitelor mărturii despre Columna lui Traian, conține o descriere a acesteia și două portrete succinte ale lui Decebal, respectiv Traian.

 

Teatrul roman din Trieste

În volumul Historia antica, e moderna, sacra, e profana, della città di Trieste a lui Ireneo della Croce găsim informații referitoare la Quinto Modesto Petronio, cel care a participat alături de Traian la diferite campanii militare și (probabil) la primul război dacic; a ocupat diverse funcții în armată, iar cu sumele primite și adunate în îndelungata sa carieră a construit teatrul roman din Trieste, având onoarea de a-l găzdui în oraș chiar pe Traian, întors din cel de-al doilea război dacic.
Parte din informațiile despre cariera militară a lui Quinto Modesto Petronio precum și dovada faptului că a dat teatrului său numele lui Traian sunt preluate dintr-o inscripție latină care se păstrează la Trieste și pe care o redăm în cele ce urmează3:
Q. PETRONIUS C.F. PUB. MODESTUS P.P. BIS LEG. XII. FULM. ET LEG. I. ADIUTRIC-. TRIB. MIL. COH. V. VIC. COH. XII VRB. TR. COH. V. PR. DIVI NERVAE ET IMP. CAES. NERVAE TRAIANI AVG. GERM. PROVIN. HISPANIAE. CIT. ASTURIAE ET GALLAECIARRUM FLAMEN. DIVICLAV. DEDIT IDEMQUE DEDICAVIT. –
… s-a construit această Arenă… de Q. Petronius în anul 104 al Răscumpărării Noastre, care, după ce a exercitat în numele împăratului Traian multe funcții de demnitate, în Germania și în alte părți, revenit (ca originar în Trieste) în patria sa, a ridicat această construcție, pe care apoi, în semn de recunoaștere a numeroaselor onoruri pe care le-a primit, la trecerea Sa prin Trieste, când Triumfător venea din Dacia plecând spre Roma,… i-a dedicat-o acestuia …

 

Un împărat „român” al Romei

 

Gaius Galerius Valerius Maximian (250 – 311 d.Hr.) s-a născut într-un mic sat de lângă Dunăre din Moesia Superioară (azi Dobrogea). Tatăl său era fermier, iar mama sa, Romula, venea de peste Dunăre. După o carieră militară uluitoare a fost numit, în anul 293 d.Hr., în noua organizare a Imperiului pusă în aplicare de Dioclețian, respectiv Cezar junior pentru partea de est a Imperiului cuprinzând puternicele provincii romane Pannonia, Moesia și Tracia (Dacia fusese abandonată de Aurelian în anul 169 d.Hr.).
După mai multe și importante victorii împotriva goților, sarmaților și marcomanilor, a suferit o grea înfrângere în lupta cu perșii, în anul 297 d.Hr., dar un an mai târziu, în 297 d.Hr., s-a răzbunat prin zdrobirea armatei regelui persan Narses. În anul 305 d.Hr. a devenit Augustus controlând partea de est a Imperiului cu o poziție proeminentă și față de celălalt Augustus și cei doi Cezari cu care împărțea conducerea puterii imperiale. A murit la Nicomedia la 30 aprilie 311 d.Hr., după ce a emis un Edict care a anulat persecuția împotriva creștinilor pe care o instigase anterior.

 

Columna lui Traian (4)

 

Strâns legată de istoria și arhitectura Marii Rome imperiale, Columna lui Traian este unul dintre puținele monumente romane care au rezistat devastării oamenilor și agenților naturali.
Chiar și astăzi, curățată de mantaua neagră de smog care o acoperise, se află în centrul Romei pentru a reprezenta extinderea maximă a Imperiului Roman, gloria împăratului Traian și nașterea unui nou popor: cel român.
Dar să mergem în ordine explicând faptele care au marcat perioada istorică a regenței lui Traian și situația din Balcani.
Roma, deja în secolul al XI-lea. î.Hr., începuse pătrunderea în Balcani, dar abia în a doua parte a secolului I. d.Hr. legiunile romane vor trece pentru prima dată râul Istro (cum se numea atunci Dunărea).
După ce au supus Macedonia, Tracia și Iliria, romanii s-au trezit, în secolul I î.Hr., în faţa unei noi şi puternice realităţi politico-militare reprezentate de statul dac, pe care regele Burebista îl unificase. Armata era estimată la 200.000 de oameni, potrivit rapoartelor istoricului Strabon. O parte din această armată puternică nu a reușit să sosească la timp pentru a participa la bătălia de la Pharsalus din 48 î.Hr. între legiunile lui Cezar și cele ale lui Pompei, guvernator al Orientului și aliat cu regele Burebista.
După înfrângerea și moartea ulterioară a lui Pompei, Iulius Cezar plănuise o expediție punitivă împotriva dacilor, dar asasinarea lui, în Idele lui martie, anul 44 î.Hr., a împiedicat implementarea acestui plan. Războiul civil al lui Antoniu, încheiat cu înfrângerea acestuia la Actium, în anul 31 î.Hr., marchează o nouă înfrângere și pentru dacii regelui Dicornes, din moment ce aceștia se alăturaseră lui Antoniu împotriva împăratului Octavian Augustus care, prin urmare, trimite câteva expediții împotriva dacilor, ce îşi pierduseră între timp unitatea statală şi erau organizați sub mai multe regate.
Chiar și din punct de vedere militar, armata dacică putea conta pe cel mult 40.000 de oameni. Octavian Augustus, după crearea Provinciei Pannonia, nu a continuat însă războiul, stabilind imperiul între granițele Rin – Dunăre. Însă chiar Dunărea a devenit ulterior o graniță foarte instabilă, atât pentru prezența regatelor dacice, cât și pentru gerurile de iarnă care permiteau trecerea ei cu ușurință și care au determinat raiduri continue ale dacilor de-a lungul secolului I d.Hr.
Mai târziu, în anul 15. d.Hr., iar apoi în anul 46 d.Hr., provinciile Moesia și Tracia au fost create de împărații Tiberius și Claudius, iar sub Vespasian granița Dunării a fost întărită prin aducerea a patru legiuni ale Moesiei și reorganizarea Classis Flavia Mesica (flota Dunării).
Dar prima ciocnire majoră a avut loc în timpul domniei împăratului Domițian. De fapt, în anul 84 d.Hr., pe tronul dacilor ajunsese regele Decebal, care reușise să reorganizeze toate triburile dacilor într-o singură unitate de stat care cuprindea practic teritoriul României de azi, minus Dobrogea, fosta provincie romană Moesia Inferioară.
Regele Decebal a organizat și militar poporul dac și în anul 85 a lansat un atac asupra Armatei Guvernatorului Moesiei, Oppio Sabino, care a fost copleșită și însuși Guvernatorul a murit. Domițian a organizat imediat o expediție de pedeapsă, în anul 86, prin trimiterea unei legiuni sub comanda generalului Cornelius Fuscus. După ce a trecut Dunărea și a pătruns pe teritoriul dacic, Legiunea Va Aulaudae este exterminată, generalul ucis, iar însemnele armatei devin pradă de război.
În anul 88, o nouă expediție punitivă condusă de Tettius Julianus a avut mai mult noroc și a reușit să-i învingă parțial pe daci. Dar nu este o înfrângere și când Decebal, ajuns în inferioritate, cere pacea, i se acordă în 89 și pentru că Domițian avea în același timp un alt front în dificultate pe Rin. Condițiile de pace, foarte favorabile lui Decebal, îl recunosc drept Rege al dacilor, i se atribuie o sumă de bani, arme de război și ingineri pentru a construi cetăți.
Această pace va dura până în anul 101.
Între timp la Roma, după bătrânul Nerva, la tron ​​ajunge Traian, un demn general născut în 52 la Italica, în Spania. Excelent administrator și mare constructor, Traian a fost definit „Optimus Princeps”, iar înalta sa concepție despre Stat și legile lui nu putea accepta condițiile dezavantajoase de pace care fuseseră încheiate de Domițian cu dacii, reprezentând astfel pe deplin nemulțumirea senatului roman. Deja în 98, anul în care a urcat pe tron, a început să conceapă o expediție dincolo de Dunăre și în 99 a făcut o primă recunoaștere la granița Dunării.
Prima lucrare pe care noul împărat a înfăptuit-o a fost un drum de-a lungul întregii granițe, de la gura Rinului până la Marea Neagră, care urmărea linia Dunării; în anul 100 lucrările au fost finalizate și în anul 101 a început primul război dacic. Împăratul Traian, fără nicio provocare din partea dacilor, se îmbarcă la Ancona în primăvara anului 101.
După trecerea Dunării, două armate romane, formate din 13-14 legiuni și numeroase trupe auxiliare pentru un total de circa 150.000 de soldați, înaintează decisiv spre Sarmizegetusa, capitala statului dac, învingând rezistența dacilor.
Totuși, relativ aproape de capitală, vine știrea că o armată de daci și aliați trecuse Dunărea și căpăta putere asupra slabei garnizoane romane a Dobrogei.
În acest moment Traian lasă niște trupe pentru a apăra pozițiile pe care le-a cucerit și cu grosul armatei trece din nou Dunărea și la Adamclisi învinge armata inamică, înregistrând o victorie strălucitoare.
Între timp, Decebal învinsese trupele romane rămase în Dacia. Dar Traian se îmbarcă pe corăbii și urcă în susul Dunării cu trupele sale, recâștigând pozițiile pierdute și încercuind capitala dacică.
Înainte de a ajunge la o înfrângere, Decebal cere și obține o pace care de data aceasta îi impune condiții grele, printre care prezența permanentă pe teritoriul său a unei garnizoane romane, predarea mașinilor de război, dezmembrarea fortărețelor și interdicția relaţiilor cu celelalte state fără acordul Romei.
Pacea este încheiată în 102. Traian se întoarce la Roma ca învingător și i se acordă porecla de Dacico.
Pacea a durat doar doi ani și niciunul dintre adversari nu a considerat-o mai mult decât un armistițiu. Traian se pregătea intens pentru al doilea război și peste Dunăre a fost construit un pod stabil de către Apolodor din Damasc, la Drobeta, în punctul în care râul avea o lățime de 1.127 de metri și o adâncime maximă de 30 de metri. Cu 20 de suporturi de piatră și beton la 56 de metri unul de celălalt, podul, cu suprastructură din lemn, a fost terminat în primăvara anului 105.
Decebal, la rândul său, văzând că se preconizează o nouă înfrângere, a decis să încalce condițiile care îl țineau paralizat. A adus specialiști din imperiu pentru a reconstrui cetățile și a început să caute aliați. A atacat garnizoanele romane, l-a luat prizonier pe comandantul trupelor, pentru a-l păstra ca ostatic, a organizat un complot pentru a-l ucide pe Traian, care în iunie 105 părăsise Roma cu armata.
Sinuciderea comandantului roman și descoperirea complotului pentru uciderea lui Traian fac ca încercările lui Decebal să eșueze și chiar aliații îl abandonează convinși de înfrângerea sa și, sub înaintarea puternicei armate romane, încheie un pact de prietenie cu Traian. Odată cucerite toate cetățile fortificate, în 106 romanii au asediat Sarmizegetusa, l-au urmărit pe Decebal, care a fost găsit, iar acesta în loc să cadă prizonier se sinucide cu „sica”, pumnalul dac.
Astfel se încheie într-un mod dramatic povestea ultimului rege al dacilor, pe când Traian constituie provincia romană Dacia și lasă Legiunea XIII Gemina staționată în noile teritorii. Prada de război este enormă. 50.000 de prizonieri dar mai ales aur și argint care restaurează finanțele statului roman. O sumă de 650 de denari i se dă chiar cadou fiecărui contribuabil.
Aceste resurse permit realizarea a numeroase investiții în construcții. În Adamclisi, locul victoriei în Dobrogea asupra armatelor dacice și aliate în Primul Război dacic, este ridicat un monument grandios, Tropaeum Traiani, finalizat în anul 109.
Dar mai ales la Roma a fost necesară refacerea unei structuri urbane în centrul orașului, care se dezvoltase dezordonat și era devastată de mai multe incendii, în condițiile în care metropola ajunsese la un milion de locuitori. Prin urmare, arhitectul Apolodor din Damasc a fost însărcinat de Traian să construiască un nou forum. Ulpio Traiano.
Forumul roman a fost centrul tuturor evenimentelor politice, administrative și judiciare, tranzacțiilor comerciale și întâlnirilor speciale. Vechiul forum roman al epocii republicane și cele create de Cezar, Augustus, Vespasian și Nerva acoperiseră toate spațiile disponibile între cele șapte coline.
Lui Traian nu-i mai rămânea decât să sape o bucată dintr-o colină și să facă o terasă între Quirinale și Capitolino cu folosirea a mii de sclavi, dintre care o mare parte erau prizonieri daci, pentru a îndeplini lucrarea.
Din calculele făcute, peste 50.000 de metri cubi de piatră și pământ au fost săpați și transportați în altă parte a orașului. Pe terenul astfel nivelat s-a construit cel mai mare dintre forumurile imperiale, integrându-se de la sine în spațiul tuturor celorlalte și depășindu-le în bogăție și amplitudine. În prim plan două vaste complexe semicirculare numite exedre, o bazilică, două biblioteci (una pentru volumele grecești și cealaltă pentru cele latine) și un arc de triumf.
Între cele două biblioteci s-a ridicat un monument cu aspect original, format dintr-o coloană uriașă izolată, în stil doric, așezată pe un piedestal paralelipipedic, cu o înălțime totală de 40 de metri și cu un diametru care are în medie 3 metri, ceea ce îi conferă un profil zvelt.
Este Columna lui Traian. Monument de marmură care se păstrează până în zilele noastre, decorat cu un lung basorelief sculptat de jur împrejur, sub formă de bandă spiralată cu scene reprezentând războaiele dacice ale lui Traian.
Deasupra Columnei, după capitelul ei doric, a fost ridicată o statuie uriașă a împăratului de aproape 6 metri în înălțime, făcută din bronz și acoperită cu aur. Ulterior urna sa funerară a fost plasată în piedestal, care este un cub cu latura de aproximativ 5,5 m. Soclul a fost decorat cu reliefuri reprezentând armele luate de la daci.
Într-una dintre fețe se deschide o ușă care dă acces în interior de unde, pe o scară în spirală, aproape ca un minaret musulman de azi, se poate urca în vârful Columnei. Ocazional, se făcea o deschidere pentru a lăsa să treacă lumina zilei.
Inscripția amintește de înălțimea Columnei, care este cea la care a fost excavat muntele pentru a ridica forumul (nici un cuvânt despre isprăvile glorioase de arme de pe basorelief sau o aluzie la rolul funerar al piedestalului). Toate acestea ne îndreptățesc să credem că edificiul a fost conceput inițial fără basorelief și că utilizarea ca monument funerar a fost o alegere făcută după moartea lui Traian.
Prin urmare, este puțin neplăcut că o așa măreție din marmură a fost ilustrată, dar scenele au fost colorate doar cu praf de pământ cu apă și fără agenți de fixare, acest lucru explicând și lizibilitatea sa dificilă, având în vedere distanța de la sol și dezvoltarea sa în spirală, chiar dacă trebuie avut în vedere că basorelieful putea fi observat mai de aproape de la etajele bibliotecilor.
Construcția forumului și a Columnei se încheie în 113 și patru ani mai târziu împăratul Traian moare în Cilicia, într-un război împotriva parților.
Probabilul constructorul Columnei, Apolodor din Damasc, a conceput-o ca pe o poveste continuă și figurativă pe o bandă de aproximativ un metru lățime care se înfășoară în 23 de spire (ca o peliculă de film).
Datorită oblicității sale, fascia are extremități triunghiulare acute. Basorelieful are un spațiu de aproximativ 200 m. și conține peste 2.500 de figuri umane, Traian apare de 60 de ori și Decebal de 8, sunt 154 de scene (după calculul lui Cichorius Coniad, care a realizat cea mai completă monografie și studiu despre Columnă) pentru fiecare dintre războaiele dacice și o alegorie despre victorie.
Din punct de vedere artistic, basorelieful Columnei lui Traian reprezintă un gen original în arta antică, executat de sculptori greci din Siria, aduși de Apolodor, după indicațiile primite de la autoritatea romană. Grandioasa fascie sculptată în spirală exprimă o bogăție de gust oriental pentru decor, pentru figurile arcuite, cu conceptul realist specific roman.
Calitatea execuției este eminentă: vivacitatea și dramatismul acțiunii, mișcările maselor, noblețea figurilor, acuratețea executivă, armonizarea gesturilor și atitudinilor. De asemenea, aceste linii pozitive principale nu pot ascunde unele defecte care caracterizează începutul declinului artei antice: pretențiozitatea în reprezentarea peisajelor, a aspectelor urbane, a cetăților; erorile de perspectivă și proporție și suprapunerea frecventă a detaliilor sculpturale cu elemente picturale specifice.
O calitate artistică demnă de remarcat este capacitatea de a sintetiza episoadele povestite, sinteză care a fost impusă de limitele spațiului disponibil. Este evident că au trebuit să reproducă un text dat (comentarii scrise de Traian).
Valoarea documentară a reliefului asupra succesiunii reale a episoadelor și autenticitatea acțiunilor este recunoscută fără rezerve. Nu poate fi aceeași certitudine cu privire la reprezentările de peisaje, topografii, construcții evident convenționale. Cum convenționale sunt și numerele. De exemplu, când Traian vorbește cu 5 soldați, aceștia reprezintă o mulțime. Tipurile etnice, obiceiurile, armele sunt și ele modele generalizate.
Artiștii lui Apolodor nu știau din propria experiență tot ce aveau de sculptat. S-au folosit de textul disponibil, de prizonierii capturați, de armele lor, de poveștile celor care au participat și de foarte multe ori de propria lor imaginație. Din păcate, s-au pierdut toate textele scrise referitoare la această parte a istoriei romane: comentariile lui Traian (redate pe modelul celor ale lui Cezar); „Getica” (opera medicului lui Traian: Criton); scrierile retorului Dione Crisostomo (oaspetele lui Decebal la Sarmizegetusa); capitolele dedicate lui Traian de Appiano, Arriano și Ammiano Marcellino.
Singurele izvoare rămase sunt cele referitoare la istoria romană (80 de cărți) a lui Dio Cassius care în Cartea 68 s-a ocupat de războaiele dacice, dar chiar și această carte rămâne doar într-un rezumat al călugărului Xiliphinus scris în secolul al XI-lea.
În panourile amenajate (nota autorilor: la expoziția noastră de la Stazione Marittima di Trieste, în 1994) au fost folosite ilustrații ale unor scene de pe Columnă, preluate din ultima carte despre acest edificiu, publicată de Einaudi, unde, pentru prima dată, fotografiile au fost făcute direct pe schelă. În alte panouri, în schimb, s-au regăsit ilustrații preluate din cartea I a celui mai autoritar cărturar al Columnei, amintitul Cichorius Coniad, datată 1898.
Norocul Columnei însă, care încă rezistă așa cum am menționat la început, se datorează deciziei Senatului Romei din 26 martie 1162, când, într-o Romă acum redusă la mai puțin de 50.000 de locuitori, a decretat: „Noi, senatorii romani, auzind controversa dintre preotul Angelo și stareța S. Ciriaco cu privire la biserica San Nicola de la poalele Columnei lui Traian și a Columnei în sine, decretăm că biserica și Columna sunt proprietatea stareței atâta timp cât se păstrează onoarea publică a orașului Roma. De aceea Columna Traiană nu trebuie să fie niciodată dărâmată sau deteriorată, ci trebuie să rămână așa cum este, veșnic, pentru cinstea întregului popor roman, întreg și necorupt cât durează lumea. Dacă cineva atacă integritatea Columnei, acesta urmează să fie condamnat la moarte, iar bunurile sale confiscate de către organele fiscale”.
În realitate, au existat deja profanări în secolul al VI-lea, odată cu înlăturarea statuii de bronz a lui Traian și a armelor dacice, iar în secolul al X-lea odată cu distrugerea forumului traian.
Columna lui Traian a dat naștere unei „mode”, a unui stil care a fost imitat încă de la început.
Ne putem aminti așadar de columna lui Marcus Aurelius din Roma, cele două columne ale lui Teodosie și Arcadius din Constantinopol, care din păcate au fost demolate de turci. Episcopul Bernard de Tildesheim, tutore al lui Otto al III-lea, după ce a văzut Columna din Roma, a făcut în 1022 una din bronz, înaltă de patru metri, construită cu scene din Noul Testament, în Germania. Pictorii Renașterii au studiat cu atenție Columna pentru operele lor. Pollaiuolo, Ghirlandaio, Raffaello, Polidori și mulți alții se inspiră din Columnă. Există multe desene care o reproduc păstrate în muzeele din toată Europa.
Prima restaurare a avut loc în 1590 cu Papa Sixt al V-lea, care a înlocuit statuia lui Traian cu una a Sfântului Petru, realizată de sculptorul Girolamo della Porta.
Regele Francisc al Franței și Ludovic al XIV-lea au făcut desene ale Columnei și lucrări care aminteau stilul acesteia. În 1780 a fost realizată o copie în miniatură a Columnei de 203 cm., păstrat la Rezidența din München.
Celebra biserică San Carlo din Viena, construită în 1737, are în fața intrării două coloane decorate după modelul Columnei lui Traian, unde este înfățișată viața lui San Carlo Borromeo.
În 1810, în Piața Vendôme din Paris a fost inaugurată Coloana lui Austerlitz, care amintește de Columna lui Traian.
Cu toate acestea, voința lui Napoleon de a reconstrui Columna însăși în Franța nu se materializează. Napoleon al III-lea a reușit să facă o copie din bronz a Columnei lui Traian în 1863, care se află la Muzeul Național de Arheologie din Saint Germain en Laye.
O altă copie completă se găsește în Anglia la Muzeul „Albert și Victoria” din Londra, este realizată prin testamentul Reginei Victoria în a doua jumătate a secolului trecut. O copie ulterioară se află la Muzeul Civilizației Romane din Roma.
În România, deținerea unei copii a Columnei, care este considerată certificatul de naștere al poporului român, începe să entuziasmeze oamenii de litere și artă încă din 1800, când a început și redescoperirea și punerea în valoare a latinității, după 500 de ani de hegemonie a puterii otomane.
Constituirea noului stat român determină o amplificare a acestor eforturi și există numeroase inițiative culturale și politice pentru astfel de realizări.
Interesantă este povestea lui Badea Cârţan, un cioban dintr-un sat de lângă Sibiu, iubitor de istorie şi mare patriot, care în 1896 a mers pe jos până la Columna lui Traian, aducând cu el nişte pământ şi grâu, și care a exclamat la baza ei: „în sfârşit un Dac a ajuns la Columnă”.
În 1939, guvernul român a comandat o copie a Columnei specialiștilor de la Vatican, care reproduseseră câteva scene în ipsos. Copia finanțată integral de statul român a fost finalizată în 1943 și a costat 769.000 de lire italiene.
Din nefericire, războiul a împiedicat livrarea lucrării care, însă, se păstrează intactă și a fost adusă în cele din urmă în România în 1967, la Muzeul Național, unde se află și în prezent.
Copia este formată din 27 de piese, reproducând scene de pe Columnă, plus o reconstrucție a bazei și a primei părți a acesteia, cu o înălțime de 10 metri.
Prin urmare, cu siguranță la București savanții și pasionații acestui simbol al antichității dar și cei care vor să vadă ceea ce poate fi considerat prima „peliculă” a antichității pot avea ocazia să o vadă de aproape și să o admire.

 

 

Text îngrijit de Ani Bradea

 

 

Note
1 Cartea cu același titlu a apărut în 2017, în limba italiană, la Trieste, Italia, textul de față reprezentând prima reproducere în limba română a unei părți din această lucrare. Autorii, soții Ervino Curtis și Elena Pantazescu (un italian și o româncă), locuiesc la Trieste, unde, în anul 1987, au înființat o asociație de prietenie italo-română pe care au numit-o „Decebal”, figură istorică admirată de Ervino Curtis. Este printre cele mai vechi asociații de acest fel din Peninsulă, în cei 35 de ani de existență inițiind și implicându-se în numeroase acțiuni de promovare a culturii, istoriei și tradițiilor românești, organizând expoziții, conferințe și întâlniri între oameni de cultură români și italieni, al căror interes comun a fost dragostea pentru România. De asemenea, în activitatea Asociației figurează și editarea de volume istorice, incluzându-l și pe cel din care prezentăm aceste fragmente, un tom impresionant, de 578 de pagini, care evocă o istorie a relațiilor dintre Trieste și România, relații întinse pe o perioadă de două mii de ani. Cercetarea are la bază o documentare de durată, care aduce la dispoziția publicului cititor o serie de fotografii, reproduceri de stampe și documente originale inedite, aflate în păstrarea mai multor instituții (deopotrivă române și italiene), dar și în colecții private. Soții Ervino Curtis și Elena Pantazescu sunt și autorii volumului Istroromeni (cicci e ciribiri) Una piccola cultura nella grande storia. L’Europa delle lingue e culture minoritarie, publicat în 2007, rezultatul unei ample cercetări de teren și în arhive, privind comunitatea de istroromâni încă trăitori în Peninsula Istria. (n.m. A.B.)
2 Este vorba despre primul capitol al lucrării De la Traian la Cortina de Fier, intitulat Traian și Decebal.
3 Ireneo della Croce, Historia antica, e moderna, sacra, e profana, della città di Trieste, p.128
4 Extras din conferința despre Columna lui Traian, susținută de Ervino Curtis la Stazione Marittima – Trieste în anul 1994.