Alexandru Seres
Litanie putredă
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2019

 

 

 

Titlul recenziei este luat din catrenul-dedicație pe care autorul volumului mi l-a olografiat pe 24 iunie a.c.: Lui Al. Sfârlea, poet/ De sorginte stelară,/ Cu stimă bipolară/ De la un bard estet. De prin roiul ,,stelelor verzi”, am pus raza celestă pe un poem intitulat Bipolar, penultimul al volumului, unde mă edific asupra unei dorințe a bardului estet Alexandru Seres, care ar putea fi o subtilă disimulare estetizantă, o intensă predispoziție oximoronică, dar și/sau, mai ales, un ecou liricizat dinspre E. Cioran, marele autoexilat ,,între neajunsul de a te fi născut” și ,,ispita de a exista”: „Mi-ar fi plăcut să vină iarna/ nouă tuturor ne-ar fi plăcut să vină iarna/ să fie atât de frig încât/ să putem savura în liniște/ frica de noi înșine”.
Îmi e extrem de clar că, peste toate încâlcelile, provocările, exasperările, îmbâcselile, descumpănirile și deșertăciunile acestei lumi cel mai adesea ostilă celor cu interiorități hilariant-(hiper)sensibile, acest ,,noi înșine” se dovedește a fi vulnerabilizat și-adesea sub o anatemă (sofisticată) a unor forțe malefice, „programate” să inducă și să statornicească răul, starea de rău, de lehamite și decrepiseală, frații/surorile de cruce ale angoasei disperante și-ale insignifianței existențiale. Dacă aș spune că poetul Seres (îmi vine să scriu, istoricizat, Xerxes) este o ramură cu frunze de un roșu pal cu irizări aurii a copacului Cioran, izbit și frământat de furtuni ale transcendenței întârziate (de nu chiar eșuate) în metafizic, poate că (zic ,,poate”) aș exagera. Dar mai tot timpul, redactorul revistei Familia, autorul volumului Litanie putredă, își arată devoțiunea și interesul ,,cioraniza(n)te” prin articolele publicate în Familia sau alte reviste. Fapt e că poetul și eseistul orădean are o apăsare, o străbatere și-o… teleportare maieutică, în arealul operei celui plecat din Rășinarii Sibiului (pentru totdeauna) în urmă cu 78 de ani. Pentru că, probabil, i-ar fi ,,surâs” și E.C.-ului din Cartierul latin versuri ca acestea: „Scrii un vers și nu se întâmplă nimic/ mai scrii încă un vers și tot nimic/ și încă un vers și încă unul/ și nu se întâmplă absolut nimic/ Uite-așa crește poemul/ în jurul tău ca un sicriu” (Poem fără titlu).
Alexandru Seres s-a dovedit a fi, până acum, extrem de autoexigent și benedictinic de parcimonios cu scrierile sale, cu creația poetică sau cea eseistic-publicistică, mai abitir chiar și decât I. Mureșan ,,alcoolicul” mega-apreciat de critica literară. Pentru că A.S. n-a dăruit (deferit) luminii tiparului până acum, decât trei cărți, incluzând-o și pe cea de față, celelalte două fiind Trăirea geometriei (poezii, 1992) și Infernul nostru cel de toate zilele (publicistică, 1998). Încercând a găsi, totuși, o cât de cât plauzibilă explicație, sau vreun… curent motivant ascensional, ca să zic așa, constat că autorul pare a se simți el însuși ,,dator” cu o deslușire dinspre irepresibilele interogații, chiar în primul poem cu care se deschide volumul: „cine ar fi zis/ în acea zi din decembrie, când poetul/ orașului ieșise la ora cinci fix/ din starea sa obișnuită de transă/ făcându-și un ceai de lavandă și/ decretând pe neașteptate pacea universală/ nimeni n-ar fi crezut că tocmai atunci/ se va prăbuși cota smereniei la bursă/ și toți cerșetorii vor striga în cor/ «moarte inspirației! moarte inspirației!»/ dar numai atât n-ar fi de ajuns/ să mi se aștearnă pe ochi un văl de mătase neagră / […] totul e construit atent, cu migală/ de o altă persoană, inspirațională” (Poem pentru Monica). Directorul-Poet Ioan Moldovan amintește, pe coperta a patra, de ,,un foarte puternic sentiment al irecuperabilului”, „muzica interioară a întristării memoriei ce-și caută iluziile și experiențele aurorale” (în primul volum), dar și că, pentru Al. Seres ,,a scrie echivalează cu a face operă de exorcizare – temporară, mereu provizorie – a pandemoniei ființei”. Indubitabil, deceptivitatea și chiar degenerescența se constituie într-un duo al dezechilibrelor și toxicizării semantice, care parazitează forul intim amenințat, la un moment dat, să facă implozie: „nimic înseamnă nimic/ viol și venin un morman de cuvinte/ epitalamuri ode erezii/ șiruri lungi de vorbe împușcând aerul/ o mater dolorosa crema cremelor/ așa vom sfârși hoituri pe un pat de bălegar/ rostind o litanie putredă” (Litanie putredă). Poetul mai aruncă – chiar și din profunditatea sinelui malformat și ultragiat – un ochi critic, scrutător și chiar acuzator înspre filosofii ,,zănatici” Zizek și Badiou, ori „alți elviși ai teoriei culturale”, care, uneori, emit ,,discordanțe”, „delirând cu spor despre malversațiuni metastaze/ și abisurile istoriei big brother is the big other”, „diavoli culturali/ cu desfășurări de strategii retorice aiuritoare”, dar… ,,vine adevărul și face o gaură în perete/ ne holbăm dincolo printr-un ochi magic”. Terifianța se diminuează, tonurile de un alb lugubru ale nihilismului exacerba(n)t se mai estompează, pelicula acelui lirism morbidizat al ochiului interior prinde „(dez)gust” de lacrimă hipertrofiată: ,,de data aceasta/ nu se va întâmpla/ de data aceasta jur/ nimic nu va mai fi la fel/ doar circul acesta trist/ melancolie de bordel/ tablou suprarealist/ plâng deci exist” (De data aceasta nu se va întâmpla). Alexandru Seres este un poet care trăiește febricitar seducția nihilismului, dar când simte că e pe punctul ca fulminanța lirismului să-i fie resorbită, privește realul în ochi, îl persiflează și-l face să se dezechilibreze într-o sintaxă introvertită, luând înfățișarea unei granițe, a unei linii la care se mai poate ajunge: ,,tragi mereu de firul acesta/ și nu apare nimic la orizont/nu spuse el de fapt linia/ e chiar orizontul de el trag” (Transparența, cuiele, apocalipsul). Litanie putredă este o pepită auriferă dintr-un munte de zăcăminte ale zădărniciilor liricofage, care populează industrios poezia de azi. Cred că ,,bardul estet” Al. Seres ar fi cazul să se ia mult mai în serios decât până acum.