La Galeriile Steaua, Laura Poantă a avut de curând o expoziție de grafică cu titlul Onirice, cu trei cicluri: Caii liberi, Ochii nopții, Reverii.

Reporter: Ești un medic apreciat, traducătoare din engleză și italiană, grafician și pictor. Cum se împacă aceste multiple valențe ale tale?
Întrebarea asta mi s-a tot pus. Răspunsul scurt e că se împacă bine. Cel lung se referă mai degrabă la timp – timpul și disponibilitatea de a le face pe toate. Atunci când ai norocul să te pricepi la mai multe lucruri trebuie nu doar să alegi care să fie cel care îți pune pâinea pe masă, sau pay the rent, cum zic americanii, dar și să-ți dai seama pe care îl faci cel mai bine sau cu mai multă plăcere. La care poți renunța. Grafica și pictura sunt pe același „raft”, dar și aici există diferențe pentru că pictura cere mai mult timp, un alt fel de spațiu (atelier), o altfel de stare. Grafica pot s-o fac și pe genunchi, dacă am brusc o idee. Sau o comandă (copertă, ilustrații). Dacă e s-o luăm mai… filosofic, aș putea să spun din nou că medicina e o artă și celelalte sunt științe – și merg bine împreună. Mai degrabă mă miră cei care sunt uimiți – cum ai putut intra la medicină de la Liceul de Artă? Se spune că un medic bun trebuie să fie priceput la comunicare, empatic, curios, organizat și conștiincios, un bun sfătuitor și sensibil în apropierea de oameni. Toate aceste lucruri completează puterea de muncă, poate de aceea cei care aleg medicina au și multe alte preocupări complementare, care derivă tocmai din aceste trăsături. Și nu e obligatoriu ca ei să aibă un talent (sau mai multe), de multe ori este vorba „doar” de preocuparea pentru muzică, lectură, arte plastice etc.

Rep.: Spuneai, cu alt prilej, că te-ai născut cu „creionul în mână”. Ce ne poți spune despre începuturile „carierei” de desenatoare?
Am început să desenez foarte devreme, am caiete de la 2-3 ani cu mâzgăleli destul de elaborate. Desenam și în același timp îmi imaginam tot felul de povești – practic îmi desenam singură personajele. Asta pe lângă reproducerea prințeselor din poveștile citite de mama și de bunicul, în anii în care nu știam încă să citesc, dar cu o puternică tentă personală, încât unele nici nu le mai recunosc azi; iar apoi, de când am început să citesc povești singură, pe lângă caietele de desen, mâzgăleam toate cărțile – completam ilustrațiile, coloram desenele alb negru sau desenam pe spațiul alb, lângă text. Treaba asta, numită în engleză doodling (azi există și aplicații pentru obiceiul acesta), mi-a rămas mult timp în reflex. Atât de mult încât și la final de liceu „profa” de română se lua cu mâinile de cap când îmi vedea caietele – chiar și cele de teză.

Rep.: Cât de important a fost, pentru dezvoltarea ta ca artist plastic, Liceul de Artă?
A fost un liceu deosebit. În clasele 1-4, când au chemat-o pe mama la școală s-o sfătuiască să nu-mi mai facă ea desenele (ceea ce, evident, nu era adevărat), s-a decis că e cazul să facem treaba serioasă. Am intrat fără probleme în clasa a 5-a; dar ceea ce m-a învățat școala, mereu, la diferite vârste de-a lungul celor 8 ani petrecuți acolo, a fost că talentul nu e, sub nicio formă, suficient fără muncă și să nu te mulțumești niciodată cu puțin. Sau, mai bine zis, să nu renunți niciodată la privirea autocritică. Pe vremea aceea nu prea se găseau cartoane, pânze și culori de ulei, mai ales albul – era o aventură să faci rost de un tub. De aceea, pictam adesea peste lucrări mai vechi, ale noastre sau ale altora, cumva și ca un memento că nimic nu este de neînlocuit sau atât de bun încât să nu poată fi șters. Asta ne făcea să muncim și mai abitir, dar să nu uităm nici de efemerul lucrurilor. Pericolul prea marii libertăți din zilele noastre, pentru micii artiști, este să vadă doar partea boemă a liceului și să uite de muncă. Unii copii de azi au condiții acasă cum noi nu aveam nici la atelierele școlii de atunci, și li se pare ceva normal.
Și să nu uităm că de la Liceul de Artă am intrat din prima încercare la Medicină.

Rep.: Ai fost prezentă la edițiile succesive ale Salonului medicilor (pe care le-ai și organizat mulți ani), la Salonul de primăvară al scriitorilor. Ai avut mai multe expoziții personale de grafică și pictură, cele mai noi, la Galeriile revistei Steaua. Care sunt temele predilecte ale lucrărilor tale? Poți numi câteva metafore obsesive care îți particularizează lucrările?
Grafica a fost prima dragoste, am făcut secția de grafică la Liceul de Artă. Dintotdeauna am desenat puțin mai „ciudat”, cu o aplecare spre fantastic, dar în sensul descris de Roger Caillois: o imagine „normală” tulburată brusc de apariția unei gheare. Mi-a plăcut să folosesc elemente anatomice – craniul, scheletul, apoi elemente din natură cum sunt crengile răsucite, luna, și nu în ultimul rând caii (Marin Sorescu a ales câțiva cai de-ai mei și mi i-a publicat în revista Ramuri, pe când eram elevă!). Elementele acestea pot fi folosite în multe feluri, mai mult sau mai puțin explicit, ca simboluri ale trecerii, ale morții sau ca note de coșmar, sugestive pentru viața noastră interioară secretă, mai bogată decât ceea ce arătăm lumii (monstruleții din noi). La ultimele expoziții am folosit ochiul și privirea, precum și silueta umană combinată cu elemente anatomice animaliere; dar nu sunt idei noi, chiar și lucrarea de diplomă din liceu avea ochiul în centrul unor lucrări, apoi ceasul, zidurile prăbușite… Aleg elemente care sunt mai expresive, mai ușor de folosit ca simboluri, și apoi le integrez într-o lucrare. De multe ori îmi place o imagine și abia apoi vine ideea finală (dacă nu este vorba de o comandă clară, de ilustrarea unor versuri sau de desenele de la cărțile pentru copii). Am văzut, de exemplu, într-un documentar niște imagini frumoase cu bisericile armenești (pe care am avut norocul să le văd și pe viu, în Armenia) și am vrut să pornesc de acolo. Pe parcurs vin alte și alte idei – apoi se conturează lucrarea. De aceea mă blochează, de când mă știu, întrebările gen „ce ai vrut să zici aici?”.

Rep.: Ce se schimbă când treci de la grafică la pictură și invers? Care e „instrumentarul” preferat?
Cum am spus deja, diferențele dintre grafică și pictură sunt mari – nu doar ca spațiu necesar (dacă folosești, la grafică, doar tehnicile de bază, și nu tehnici de gravură mai complexe), dar și ca timp, stare de spirit, idei. În ceea ce privește pictura, de cele mai multe ori am ales florile și peisajul, mai puțin abstractul sau oniricul din grafică. Iar ca tehnică, ulei și acrilic pe pânză. Pentru grafică – desenul în cărbune sau peniță, colajul, creionul digital.

Rep.: Ai crescut cu Larousse-ul picturii pe genunchi, ai vizitat mari muzee ale lumii. Poți numi câțiva pictori preferați? Sau un tablou anume?
Cezanne și Vermeer, fără îndoială, iar ca artist complet – Michelangelo. Larousse-ul avea, printre altele (când eram mică), rolul să mă țină cuminte, locului, și să tac cât de cât! Noroc că mă fascinau picturile în așa măsură încât chiar avea efect. Tablourile care m-au atras cel mai mult, din album, s-au schimbat de-a lungul anilor, în funcție de ceea ce începeam să înțeleg, de vârstă, de ceea ce mai apucasem să vizitez. Dar două sunt cele care mi-au rămas clar în minte, până la ultimul detaliu – Răpirea fiicelor lui Leucip (a lui Rubens) și Moartea lui Sardanapal, a lui Delacroix. Puteam să mă uit la detalii ore întregi, la texturi, la obiectele din jurul personajelor… poate de la cei doi cai minunați ai lui Rubens a început și „obsesia” mea ecvestră.
În afară de album, Vermeer (indiferent de tablou) văzut pe viu a fost un moment unic. Și mai de curând, desenele și picturile lui Goya din perioada lui „dark”.

Rep.: Ai crescut într-o casă de scriitori, de cititori, plină de cărți. Ce înseamnă Cartea pentru tine? Care erau cărțile preferate ale copilăriei tale?
Basmele lui Hauff, cum le-am zis mereu, mi-au marcat copilăria. Le-am citit de nenumărate ori, desenând pe marginile paginilor personaje noi, imaginând alte finaluri ale poveștilor… Aflu acum (sau poate uitasem) că Wilhelm Hauff a trăit foarte puțin, doar 24 de ani, lăsând în urmă sute de texte mai mult sau mai puțin cunoscute. Nu știu exact în ce măsură copiii mai citesc aceste cărți clasice, cărțile copilăriei mele, de exemplu, care pare dintr-un alt veac. Am senzația că realitatea și ficțiunea sunt tot mai greu de separat de generațiile care vin din urmă. Și că empatia, dincolo de acțiunile caritabile care se întețesc, de fapt scade. Revenind la Hauff, este un volum de povești bogat, exotic, plin de farmec și de imaginație pe care îl recitesc și azi cu aceeași plăcere.

Rep.: Ai tradus literatură din engleză și italiană? Ce ne poți spune despre meseria de traducător?
Am tradus la un moment dat mai constant, chiar periodic, pentru o editură (și literatură, și carte medicală), și era frumos, îmi plăcea trecerea dintr-o limbă în alta. Un traducător bun trebuie să fie un cititor avid și un cunoscător fin al ambelor limbi, ca să surprindă jocurile de cuvinte, iar textul să curgă firesc. Am în lucru traducerea unei cărți pe care s-o și ilustrez. Dacă tot vorbeam de cultura traducătorului – poate că nu e același lucru tradusul unei cărți cu subtitrarea unui film, dar m-a șocat, de curând, traducerea – De veghe în lanul de porumb… Evident că mai tânărul coleg habar nu avea nici de cuvântul secară în engleză, dar nici de existența bietului Salinger.

Rep.: Absolventă de Liceu de Artă fiind, cum de ai ales Medicina?
Nu-mi amintesc momentul exact în care am decis să dau la Medicină, și nici motivele de atunci. Cred ca a fost cumva și o ambiție, să arăt că pot – eu și colega mea de bancă am intrat atunci din prima încercare. Știu că am șocat pe toată lumea, pe părinți și profesori în egală măsură, toată lumea fiind convinsă că voi alege Institutul Andreescu. Poate dacă nu intram din prima mă întorceam la prima dragoste, nu știu. Dar deja intrată, din primul an, de la primele stagii, am știut că este ceea ce trebuie, ceea ce vreau să fac.

Rep.: Care sunt satisfacțiile acestei grele, complexe meserii? Cum vezi relația doctor-pacient azi?
Satisfacția cea mai mare o ai tocmai din cauza acelui sentiment pentru care sunt și blamați adesea medicii – acela că te confunzi cu un dumnezeu. Cu cineva care influențează, uneori decisiv, viața cuiva. Cel mai bine te simți, categoric, atunci când vezi că ai pus un diagnostic corect și, în plus, ai și o soluție. Când primești mesaje de mulțumire de la oameni pe care i-ai ajutat să se vindece.
Relația cu pacienții este în continuă schimbare. În era digitală și cu acces nelimitat la internet, este tot mai greu să ții sub control avalanșa de informații, mai mult sau mai puțin corecte, și senzația fiecărui pacient că în el zace un mic medic atoateștiutor. Pe de altă parte, și medicii au obligația să se informeze constant și să nu abordeze pacientul cu superioritate sau cu convingerea că doar ei le știu pe toate. Uneori timpul acordat fiecărui caz în parte (în special în spitale) este insuficient, la fel și disponibilitatea de a explica mai pe larg ceva. Poate și răbdarea este uneori pusă la încercare de ambele părți. Dar sper că relația fizică medic-pacient, anamneza, examenul obiectiv, observarea, analiza semnelor, discuțiile – vor fi și în anii ce vor urma la baza diagnosticului; telemedicina intră cu forță în scenă, dar nu cred că poate înlocui o discuție față în față. Deși, de-a lungul anilor, despre multe lucruri s-a spus la fel, iar timpul a dovedit contrariul. (vezi mai multe detalii și pe site-ul personal – www.laurapoanta.ro)

Rep.: Deși, cu atâtea preocupări, timpul liber nu poate fi decât redus, cum îți petreci vacanțele? Ce locuri ți-au rămas în minte, te-au inspirat?
La mare, în general, sau undeva unde să fie o apă. Dar și un city break este o alegere bună. Cât despre locuri, aș spune Italia – oriunde și oricând. Poate cel mai mult dintre toate – Florența. Dar punctual – senzația pe care am avut-o când am văzut prima dată Basilica San Pietro din Roma – de neuitat. Mai ales că eram și obosită și am intrat cumva dintr-o laterală, printre coloane, în piață, nu am ajuns din fața ei, de pe Via della Conciliazione, iar impactul vizual a fost unic, am simțit cum îmi crește pulsul. La fel și la Moise, din San Pietro in Vincoli – privirea lui pătrunzătoare îți rămâne întipărită pentru totdeauna, ca și cum însuși Michelangelo se uită la tine.

Rep.: Care e, pentru tine, lucrul cel mai supărător din lumea de azi? Dar cel mai îmbucurător?
Cel mai supărător, în general, este sentimentul de nesiguranță, de haos. Cel mai bun cred că e conectivitatea nelimitată și posibilitatea de a călători oricând, oriunde, dacă vrei, dar și de a afla orice, doar cu un click. Deși aceste lucruri sunt și cele care atrag cel mai mare haos în lumea de azi, lume care mai face greu diferența între realitate și virtual.

 

 

(Reporter)