Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Decebal” din Trieste și istroromânii

Nu de puține ori, de-a lungul vremurilor, am putut consta faptul că străinii au fost ambasadori mai vrednici, mai determinați și mai prolifici ai culturii noastre în lume, decât românii călători sau stabiliți pe alte meleaguri. Multe asociații românești, așa-zis culturale, figurează în prezent pe meridianele lumii. Din păcate, destule dintre ele se ocupă cu orice altceva în afara activităților care țin de cultură. Și acest fenomen este mai pregnant după 1989, când, nemaipunându-se problema unei culturi românești condamnate la exil, s-a interpretat, extrem de eronat, că n-ar mai fi nevoie de eforturi organizate pentru promovarea creațiilor intelectuale românești, a istoriei și tradiției noastre culturale în general.
Italia este una dintre țările cu cele mai multe astfel de organizații românești din lume, dar puțini știu că la Trieste există o Asociație creată de un italian, în 1987, printre cele mai vechi de acest fel din Peninsulă (întrecută, din acest punct de vedere, doar de Fundația Europeană Drăgan, constituită în 1967 de profesorul Iosif Constantin Drăgan), cu siguranță însă cea mai longevivă. Ervino Curtis, istoric din Trieste, care în urma căsătoriei cu o româncă, Elena Pantazescu, săvârșită în vitregiile regimului comunist din România, s-a îndrăgostit și de istoria și de cultura noastră, după cum mărturisește1, înființează în anul 1987, alături de alți intelectuali italieni din Trieste și, evident, de soția sa, o asociație de prietenie italo-română pe care o numește „Decebal” (2), după numele regelui dac a cărui figură istorică o admira. În cei 35 de ani de existență, această asociație a inițiat și s-a implicat în numeroase acțiuni de promovare a culturii, istoriei și tradițiilor românești, organizând expoziții, conferințe și întâlniri între oameni de cultură români și italieni, al căror interes comun a fost dragostea pentru România. De asemenea, în activitatea Asociației a figurat și editarea de volume istorice, cel mai recent fiind un tom impresionant, de 578 de pagini, intitulat Da Traiano alla Cortina di ferro, semnat de Ervino Curtis și Elena Pantazescu, o istorie a relațiilor dintre Trieste și România întinse pe o perioadă de două mii de ani, cercetare care, grație documentării temeinice, aduce la dispoziția publicului cititor o serie de fotografii, reproduceri de stampe și documente originale inedite, aflate în păstrarea mai multor instituții (deopotrivă române și italiene), dar și în colecții private.
Anterior însă editării și publicării volumului mai sus amintit, Asociația „Decebal” din Trieste a întreprins o altă cercetare de amploare, care a presupus, pe o perioadă îndelungată, organizarea mai multor evenimente, activități care au vizat mica și fragila comunitate a istroromânilor din Peninsula Istria, limba lor aflată în pericol de dispariție, precum și tradițiile pe care încă le mai păstrează această populație din ce în ce mai redusă numeric. Cartea, editată de Asociație în 2007, cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de activitate, intitulată Istroromeni (cicci e ciribiri) Una piccola cultura nella grande storia. L’Europa delle lingue e culture minoritarie, cuprinde, alături de o istorie a comunității și a limbii vorbite, dovedită atât din documentele și scrierile vremii (extrase din scrieri, hărți, fotografii din muzee, etc.) cât și din cercetările de teren în satele astăzi croate, o prezentare a expoziției cu același titlu, care a avut loc la Palazzo Constanzi din Trieste în perioada 17 iunie – 15 iulie 2007. Practic, această tipăritură s-a constituit într-un catalog bogat al expoziție Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică, fiind, și până în acest moment, singura publicație care rezumă, într-un singur volum, cultura, istoria, obiceiurile și limba istroromânilor. După succesul repurtat la Trieste, expoziția a fost solicitată și prezentată la Veneția, la Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică, aflat în Palazzo Correr (Casa Iorga); în alte orașe din Regiunea Friuli Venezia Giulia; la Graz, în Austria; precum și în România, la Timișoara și la Sibiu. Inițiativa a avut, întâi de toate, meritul de a trezi interesul oficialităților (Ambasada României la Zagreb, instituții croate) pentru comunitatea istroromână, a publicațiilor și posturilor de televiziune românești, care au contactat Asociația „Decebal” înainte de a întreprinde propriile acțiuni în zonă. Cu toate rezultatele notabile ale activității celor doi inimoși cercetători, Elena Pantazescu și Ervino Curtis, investițiile importante pentru conservarea Monte Maggiore acestui dialect românesc, pe care autoritățile noastre ar fi datoare să le facă, au întârziat să apară. Dincolo de fondurile pe care în 2016 Guvernul României le-a alocat pentru renovarea unei școli din satul Šušnjevica, unde câțiva copii pot să învețe istroromâna, interesul pentru tot mai împuținata comunitate vorbitoare a acestei limbi se stinge odată cu depopularea satelor de sub Monte Maggiore (denumirea italiană a lanțului croat Učka din Istria). Elena Pantazescu, în prefața publicației mai sus amintite, numea acest tărâm, datorită închiderii sale tot mai mult pentru cultura și civilizația lumii, un fel de Macondo marquesian, relatând emoția întâlnirii pentru prima dată cu un relief care-i amintea de Carpații din țara natală și cu o limbă pe care o înțelegea în mare parte și a cărei istorie se transforma, prin această tulburătoare interacțiune, într-un fapt real3.
Pentru a le face cunoscută italienilor cât mai bine istoria istroromânilor, Elena Pantazescu a tradus în limba italiană volumul lui Ioan Maiorescu (apărut postum, îngrijit și prefațat de fiul autorului, Titu Maiorescu) Itinerar în Istria și Vocabular Istriano-Român. Traducerea a apărut la Trieste în 1996, remarcabil fiind efortul traducătoarei de a interpreta un text scris într-o română veche de o sută de ani. Se poate lesne vedea dificultatea textului în următorul pasaj, unde autorul, în urma încercării de a dialoga cu un istroromân în limba română, își exprimă concluziile cu privire la modalitatea de transmitere a dialectului, exclusiv pe cale orală, dar și a pericolului pierderii deprinderii populației de a-l mai vorbi: „Din toate am culesu, că nu vorbescu bucuroși limba lor indată ce se află intre străini, adică intre oameni de altă națiune, cănd in casele lor ferească D-deu să vorbească in altă limbă. Causele ce-mi aduse D. Covaciu spre esplicarea acestui faptu, se reducea mai mult la aceasta: că sciindu acesti Romăni că alții afară de ei nu le cunoscu limba lor, s’au invețatu a vorbi in altă limbă, anume în cea croato-slavică, pe care o sciu toți in partea orientală și cățiva din partea septentrională a Istriei ințelegendu și medul Istriei, va să dică in cea mai mare parte a Istriei”4.
De la Ioan Maiorescu, deschizătorul de drumuri, comunitatea vorbitoare de istroromână din Istria a început să se bucure de interesul lingviștilor și al cercetătorilor. În 1894, Theodor Burada, profesor la Universitatea din Iași, îl aduce în România pe Andrei Glavina, un tânăr născut la Šušnjevica (Sușnievița), care în urma studiilor de la Iași și Blaj se va întoarce în Istria ca învățător. Ulterior, în condițiile în care după primul război mondial Istria va aparține Italiei, cu sprijinul noilor autorități înființează comuna Valdarsa, care-i va aduna la un loc pe toți istroromânii de la sud de Monte Maggiore, deschizând acolo prima școală cu predare în limba română. Glavina va muri însă tânăr, la doar 43 de ani, răpus de tuberculoză și astfel școala românească își va închide porțile din lipsa unui învățător. Situația va fi, din păcate, definitivă. În 1944, Istria a devenit parte din Iugoslavia, iar regimul lui Tito a șters orice urmă a realizărilor lui Andrei Glavina și a speranțelor acestuia că învățământul românesc va continua să se dezvolte în satele istroromâne din mica peninsulă a Mării Adriatice. Într-o publicație de la Blaj5, din 1906, apărea un text de Andrei Glavina, în care își exprima teama pentru viitorul visului său: „[..] am frică temeinică, că locuitorii văzând, că dela Maiorescu și până în present au trăit numai din promisiuni și din speranțe efemere; mai departe am frică, că dacă va mai ține neinteresarea aceasta a confraților câțiva ani, poporul român va fi silit să cedeze lupului care așteaptă cu mare nesaț prada și oara decisivă. Noi rumerii, nu cerem dela confrații noștri de cât inițiativa și micul ajutor, pentru a putea înființa câteva școale românești, ca astfel tinerii noștri să se poată instrui în limba maternă, pe care la din contră vom fi espuși de a o uita, ca vecinii noștri, ștergându-se astfel ultimele rămășițe ale românismului din văile și munții Istriei”.
Andrei Glavina va rămâne singura personalitate marcantă a acestei comunități. Peste timp, Emil Petru Rațiu, intelectual român stabilit la Roma, care și-a dedicat mare parte din viață studiind comunitatea rumerilor (își spuneau de fapt rumări dar limba italiană nu are posibilitatea exprimării cu diacriticele limbii române, cu acel rotacism, n intervocalic devenit r, specific populațiilor din nord-vestul României, în special din Crișana și Maramureș, de unde, se presupune în una dintre variantele cercetătorilor, ar fi migrat această comunitate), înființează în 1994 Asociația culturală istro-română „Andrei Glavina”. Asta după ce îl cunoaște pe Ervino Curtis și face mai multe călătorii în Istria. Ne întoarcem astfel la Associazione „Decebal” și la neobosita activitate a acesteia pentru salvarea „muzeului viu al limbii române” care este istroromâna. Cartea primită prin poștă de la doamna Elena Pantazescu, Istroromeni. Una piccola cultura nella grande storia…, m-a captivat și m-a provocat să aflu și mai multe despre această inimă de românism din Trieste, Asociația „Decebal”. Pentru moment însă, voi încheia textul de față cu afirmațiile lui Ervino Curtis dintr-un interviu din 20106, adevărate îndrumări pentru asociațiile culturale românești din străinătate, despre care vorbeam în debutul acestui articol: „Asociaționismul românesc și italo-român are un rol esențial în procesul de difuzare a culturii și în integrarea românilor în Italia în măsura în care realizează inițiative de deschidere către societatea italiană și nu se închide într-o activitate de cerc sau într-un activism doar în favoarea propriilor membri”. Și asta în condițiile în care „Presa italiană reflectă, desigur, marea ignoranță a poporului italian în ceea ce privește România și românii, cu excepțiile de rigoare, bineînțeles. Românii – confundați cu etnicii romi, cu slavii ori puși laolaltă cu ceilalți imigranți, marocani, kurzi, tunisieni etc. – sunt, în general, tratați așa cum presa din nordul Italiei îi trata pe italienii veniți din sud în anii ’50”.

 

 

Note
1 „După prima descoperire a României, în timpul unei călătorii în Est, făcută singur cu mașina în 1971, m-am îndrăgostit de Elena și, așa cum spun, după ce am luptat și am câștigat «al treilea război dacic» cu statul comunist român, am reușit să mă căsătoresc. Din această iubire a venit alta, pentru cultura și istoria României și pentru poporul român, atât de asemănător cu al Italiei și atât de diferit de vecinii săi din Balcani.” – în articolul „«Decebal» din Trieste, cu dor și drag de România”, TVR, pagina oficială, 4 iunie, 2020
2 Decebal. Associazione di Amicizia Italo-Romena (http://www.decebal.it)
3 „Ma quando poi, in seguito assieme a mio marito, facemmo una gita a Zejane vidi quel piccolo gruppo di case tra i monti che ricordavano molto i miei Carpazi e quando sentii parlare quelle persone in una lingua che in gran parte comprendevo allora quell’antica nozione si transformò in un fatto reale, umano ed estremamente emozionante. Mi ritornò in mente il romanzo di Gabriel Garcia Marques «Cento anni di solitudine» immaginando Zejane come un Macondo istriano dove la lingua romena in forma arcaica e mescolata con vocaboli croati, sloveni ed italiani, sia rimasta nonostante i molti secoli di storia e le molte generazioni di uomini passate.”, op.cit. p.8
4 Ioan Maiorescu, Itinerar in Istria și Vocabular Istriano-Roman, Jassi, Tipo-Litografia H. Goldner, 1874, p. 11
5 Unirea. Foaie bisericească-politică, Blaj, 12 Maiu 1906; Anul XVI. Numărul 20, pp. 2-3, articolul Rumerii și școala națională croată, de Andrei Glavina
6 Cultura română în Italia. Punctul de vedere al istoricului Ervino Curtis, interviu de Afrodita Carmen Cionchin pe site-ul www.istro-romanian.net

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg