Este o provocare intelectuală să răspund la hotărârea judecătorească și sunt mai mult decât fericit să o fac. Sunt multe de învățat pentru dezbaterea istorico-politică din România din această hotărâre, care se bazează pe argumente de tip pozitivist juridic și se menține formală.
Istoricii, la fel ca magistrații, au de-a face cu acțiuni din trecut care trebuie evaluate corespunzător. Istoricul dorește să înțeleagă trecutul în toată complexitatea sa, motiv pentru care face cercetări extinse, descompune faptele din mai multe perspective, consultă diferite surse, analizează literatura academică (nu doar cea istorică) și prezintă toate materialele, abordările metodologice și argumentele folosite, astfel încât cititorul să poată înțelege critic evaluările și să ajungă la fundamentarea propriei sale judecăți. Cât priviește juristul, el trebuie să ia în considerare acțiunile individuale, să cântărească pozițiile părților în instanță și să ajungă la o decizie conformă cu legea și ușor de înțeles. Astfel, justiția e corectă atât față de pârât, cât și față de public. Sentimentul de justiție este satisfăcut de o hotărâre bună, una ce continuă să se dezvolte și să consolideze întreg sistemul juridic.

 

Structura deciziei judecătorești

 

Voi citi decizia judecătorească în funcție de standarde diferite de cele obișnuite în studiile juridice românești. Ceea ce mă frapează este lipsa unei structuri explicite. Decizia e concepută mai degrabă ca un text continuu și nu ca o argumentare sistematică, așa cum o găsim în filozofie, matematică, științele sociale și științele istorice, respectiv având titluri pentru a facilita lectura; rezumate ale principalelor afirmații; note pentru o înțelegere rapidă și o lectură critică a textului.
Argumentația este structurată după cum urmează:
a. Introducere – solicitarea din partea unui grup de cetățeni din Timișoara și a Consiliului Județean Timiș de a ancheta un director de muzeu ca posibil fost informator al fostei Securități; solicitarea are în vedere o anchetă „procurorală” din partea CNSAS.
b. Actul de acuzare face trimitere la o colaborare cu Securitatea pe termen lung, denunțarea comportamentului unor persoane critice față de regim, imixtiunea în viața de zi cu zi a persoanelor afectate, bani ca recunoaștere a serviciilor prestate.
c. Replica pârâtului: nu a fost vorba de o colaborare de doisprezece ani; nici de acuzații la adresa unor terțe persoane, ci de afirmații științifice ambigue, acceptabile pentru regim sau, în ceea ce privește persoanele, de critici privind inadecvarea profesională. Atenția bănească nu este probată, documentul invocat purtând logo-ul SRI și nu al Securității (deci, numele noii instituții). Suma de 100 de dolari ce nu putea acoperi nici cel mai ieftin bilet de călătorie, necum plata unui agent trimis în alte state și prin așa-numita rețea Venus.
d. Nu au fost admise moțiuni de procedură.
e. Decizia și motivarea acesteia: explicațiile pârâtului n-au fost convingătoare, în timp ce motivarea CNSAS a fost.
De ce am rezumat decizia sub forma argumentelor invocate? Am considerat că în felul acesta propria mea argumentare va fi mai ușor de înțeles, totodată contribuind la identificarea rapidă a punctelor nesustenabile. După ce voi analiza textul deciziei Curții de Apel, voi reflecta asupra unora dintre rezultatele cercetărilor academice privind lustrația în Germania și România și voi arăta de ce o abordare pozitivistă juridică e incapabilă să aprecieze corect „conținutul faptic”. Doar recurgerea la alte abordări metodologice (hermeneutică lingvistică, contextualizare istorică etc.) permite o analiză obiectivă a faptelor. În final, voi formula câteva puncte de vedere relativ la funcția socială a justiției și a inițiativelor prvind lustrația, evidențiind urmările abordării juridice pur pozitiviste după trei decenii și jumătate de la schimbările politice din 1989.

 

Perspectiva unui istoric german

 

În Germania există o experiență a schimbărilor socială și juridică de la dictatură la democrație (cazurile celui de-al Treilea Reich și al RDG). Unele dintre particularitățile reevaluării juridice din Germania sunt revelatoare. Le enumăr aici:
(a) Diferențierea strictă între „autorii principali” și „tovarășii de drum”.
b) O încetare timpurie a persecuțiilor și a eforturilor de lustrație (de exemplu, după 10 ani), pentru a face posibil un început democratic pentru numeroșii cetățeni implicați.
c) Obligația autorității statale de a efectua o anchetă obiectivă, care să ia în considerare absolvirea de responsabilitate pentru fapte care s-au petrecut din cauze străine de voința cetățenilor.
d) În cazul unei acuzații, procedurile „judiciare” sunt extrem de elaborate, cu mulți martori și multe probe pentru a nu lăsa niciun dubiu cu privire la vinovăția celui acuzat și pentru a permite o asumare a trecutului.
e) Clarificarea faptelor mai grave prin implicarea repetată a experților specializați.
În concluzie, practica germană în materie de justiție în perioadele de tranziție și de lustrație se caracterizează (a) prin conștientizarea naturii temporale a eforturilor de lustrație; (b) prin încercarea de a încorpora constatările istorice; (c) printr-o legislație procedurală care pune accentul pe o evaluare cuprinzătoare și pe o înregistrare prealabilă a faptelor, nelăsând astfel nicio îndoială cu privire la justețea deciziilor.
În România, lucrurile sunt diferite. Decizia judecătorească e caracterizată în mare măsură de jurisprudența formală și de pozitivismul juridic, ceea ce înseamnă că acestea se bazează exclusiv pe invocarea paragrafelor de lege, fără vreo interpretare a ceea ce înseamnă de fapt legea și ceea ce se urmărește printr-o anumită reglementare. În decizia Curții de Apel București nu se găsește nici o explicație cu privire la intențiile și semnificația legislației și a reglementărilor acesteia. În opinia mea, într-un caz ca cel aici invocat, acest lucru ar fi fost necesar. La urma urmei, este vorba despre evaluarea unor acțiuni din trecut care pot fi considerate „greșite” și „inumane” doar prin recurgerea la considerații de drept natural.

 

Acuzația și analiza deciziei judecătorești

 

Cererea de anchetare a colaborării cu Securitatea a lui Victor Neumann, fost director al Muzeului Național de Artă Timișoara, a fost formulată după 32 de ani de la sfârșitul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, fiind inițiată de cetățeni din Timișoara, precum și de Consiliul Județean Timiș.
După ce a primit cererea de revizuire, CNSAS a analizat documentele pe care le-a avut la dispoziție în conformitate cu legea și a găsit 12 dosare în care figura numele lui Victor Neumann. Este vorba de dosare factuale sau de dosare care se referă la alte persoane. Potrivit verificării și constatării CNSAS, sarcina inițială a lui VN ar fi constat în rapoarte privind expozițiile din Muzeul de Istorie a Banatului, iar mai târziu în informații științifice sau despre oameni de știință din străinătate. În acest scop, Securitatea a folosit mai multe nume de cod. Pe lângă cele câteva informații scrise de mână de către pârât, există înregistrări ale declarațiilor orale făcute de ofițerii de Securitate. Potrivit actului de acuzare al CNSAS și al Curții de Apel București, rapoartele lui VN ar fi fost detaliate în ceea ce privește activitatea profesională și viața privată a celor supravegheați. În concluzie, VN este acuzat de activități informative din anul 1977 și până în anul 1989. În opinia acuzării, activitățile sale ar fi avut ca scop identificarea pozițiilor anti-regim în sectorul cultural și ar fi avut consecințe asupra vieții private a unor persoane.
Ca istoric, m-aș fi așteptat la referințe detaliate din izvoarele documentare cercetate, precum și la citate din texte care să fundamenteze acuzațiile într-un mod inteligibil. Pe de altă parte, există o trimitere la faptul că Victor Neumann a prezentat evaluări istoriografice ale unor persoane sau specialiști care ar fi putut fi interpretate de regim ca un atac la propriile sale înțelesuri istorice. Mi-ar fi plăcut să văd o analiză contextuală: în anul 1977, Victor Neumann avea 24 de ani, abia ieșise din facultate, avea un loc de muncă la un muzeu, nu era înscris la doctorat și nu avea niciun fel de poziție în viața muzeală sau academică. Învățase la universitate cum să vorbească despre problemele științifice într-un mod diferențiat, dar corect din punct de vedere politic.
Pe scurt, renunțarea la orice considerație clasificatoare, la orice formă de multiperspectivitate, la analiza mediului social al acțiunii și la limbajele timpului, conduce în mod necesar la ignorarea contextului acțiunii trecute și, astfel, la imposibilitatea ca acțiunea să fie descrisă și interpretată corect. Pentru un istoric, o astfel de abordare este greu de înțeles.
Există un al treilea lucru pe care nu-l agreez: lipsa oricărei critici a surselor (documentare). De exemplu, ce răspunsuri culegem la întrebările: Indică datele formulate de Victor Neumann o stare psihologică a autorului? Care e limbajul folosit? Care au fost criteriile după care au fost transcrise convorbirile cu ofițerul de Securitate? În ce măsură convorbirile sunt reflectate cu acuratețe în dosar/e? Și-a impus ofițerul propriile sale puncte de vedere? La urma urmei, nu a existat niciun semn de întrebare și nicio corectură la ceea ce a scris ofițerul. Care pasaje au fost evidențiate de funcționarii Securității (caractere îngroșate prin subliniere, comentarii etc.)? Din ce motiv? Cine a citit documentele? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care un istoric trebuie să răspundă înainte de a face afirmații despre un dosar. În plus, aș fi dorit să văd o listă completă a documentelor considerate relevante de către CNSAS și care să poată fi socotite incriminatoare. De asemenea, o listă cronologică a textelor la care să se refere instanța de judecată și al căror conținut să fie ușor accesibil printr-un index precis al fiecărui document. Doar astfel se poate verifica dacă cel acuzat a colaborat efectiv cu Securitatea, așa cum susține CNSAS. O lectură aprofundată a deciziei Curții de Apel București lasă îndoieli cu privire la faptul că ar fi fost o colaborare continuă. În fine, sunt mult prea mari diferențele de timp între documentele invocate.

 

Declarații științifice – fără acuzații personale

 

Chiar la începutul declarației, avocatul atrage atenția asupra unei erori de procedură. Potrivit acestuia, nu toate documentele relevante pentru rechizitoriu au fost puse la dispoziția apărării spre a fi consultate înainte de ședința de judecată. Acest lucru ar putea fi considerat o eroare de procedură.
Apărarea reacționează direct la acuzațiile CNSAS. Nu există o reflecție asupra discuțiilor și scrierilor ofițerului de Securitate. Potrivit avocatului apărării, declarațiile la Securitate reflectă doar ceea ce era sau ar fi putut fi cunoscut în general de către public (scrieri științifice, puncte de vedere formulate în cadrul simpozioanelor etc.). Acestea nu aveau nicio valoare informativă pentru Securitate, deoarece materialele erau ușor de obținut, iar notele nu conțineau nimic exploziv. Declarațiile lui Victor Neumann au urmat practicile lingvistice obișnuite în istoriografia românească de la acea vreme, fără a acuza pe nimeni. Unele documente fac trimitere la nume de persoane și subiecte care n-au legătură cu cel acuzat de CNSAS. Acesta n-a avut niciun fel de contact cu scriitorii menționați în documente. Este, de asemenea, surprinzător faptul că acuzarea consideră că afirmațiile privind Cabala din documentele Securității ar fi dovezi de informații privind încălcarea drepturilor omului. Această componentă a studiilor iudaice n-a intrat în conflict cu regimul comunist, la fel cum regimul n-a fost în conflict cu reprezentanții acelei părți a iudaismului care s-a ocupat de Cabala. Documentele menționate până acum trebuie separate de cele referitoare la angajați individuali ai Muzeului Banatului, caz în care misiunea și reputația muzeului au fost afectate prin poziționarea lor profesională incorectă. Viața privată nu a fost niciodată subiectul notelor sau declarațiilor lui Victor Neumann.
Un al treilea tip de sursă pentru acuzat, mult mai târziu, au fost rapoartele de călătorie pe care fiecare om de știință trebuia să le prezinte după ce călătorea în străinătate. Nici în acest caz nu au fost dovedite declarații abuzive de către acuzare. Într-un astfel de context, cel acuzat de CNSAS a primit o indemnizație de 100 de dolari pentru o călătorie științifică în străinătate, care, de fapt, a fost finanțată chiar de cei care l-au invitat (de gazde). CNSAS a dedus din aceasta o activitate contractuală remunerată de Securitate. Putea să fi fost un mic ajutor de stat pentru un tânăr aparent talentat și care primise invitații la evenimente și instituții științifice importante din străinătate. Cert e că documentul Securității nu oferă nicio informație despre vreo obligație în legătură cu suma amintită. În această privință, toate concluziile rămân ipoteze vagi. Era însă obligația CNSAS de a clarifica acest lucru în rechizitoriul său.

 

Respingerea inițiativei de urmărire penală accesorie, precum și a martorilor apărării

 

Solicitarea lui Vasile Gheorghe Popovici de explicare în sprijinul acuzării din perspectiva Proclamației de la Timișoara la care a participat, a fost respinsă ca inadmisibilă. E regretabil că solicitarea nu a fost motivată. Se poate presupune că CNSAS deține monopolul urmăririi civile (la fel ca și procuratura germană) și că, în mod evident, Popovici nu are nimic de contribuit la acest caz în calitate de martor. Situația este cu totul diferită în cazul unei cereri corespunzătoare din partea apărării. Aceasta solicitase audierea unor foști ofițeri de Securitate. Instanța a respins și această solicitare, subliniind că potențialii martori nu ar putea contribui cu nimic demn de încredere la caz din cauza funcției pe care o dețineau la momentul respectiv. Pentru un cetățean german ca mine și pentru un istoric, o astfel de decizie este greu de înțeles. La urma urmei este sarcina instanței să oblige martorii să spună adevărul și să evalueze declarațiile acestora. Ca victimă a supravegherii Stasi (serviciul de poliție politică secretă al fostei RDG), Timothy Garton Ash l-a contactat pe ofițerul în responsabilitatea căruia se afla în timpul vizitei sale în Berlinul de Est. Într-o carte despre dosarul său, Gabriel Liiceanu a schimbat în mod regulat scrisori cu „turnătorul” său, pe care le-a publicat ulterior pentru a înțelege ce s-a întâmplat. Pe scurt, din perspectiva istoriei contemporane, este greu de înțeles de ce nu au fost incluse în cazul Neumann „mărturii ale martorilor oculari”.
Decizia instanței juridice urmează argumentele CNSAS, iar acestea se bazează pe presupuneri despre trecutul statalității românești, pe care eu nu le-aș împărtăși. De exemplu, se afirmă că regimul a acționat în mod neechivoc, prin urmare acuzatul ar fi trebuit să cunoască intențiile regimului etc. etc. După părerea mea însă, aceste afirmații sunt istorie populară, libere de orice legătură cu cercetarea și cu metoda de lucru a istoriografiei moderne. Științele (nu numai istoria, ci și lingvistica și literatura, antropologia socială, științele politice, sociologia) iau de mult timp în considerare specificul comunicării dintre poliția secretă est-europeană și segmente ale populației (informatori, colaboratori, persoane interceptate). Pe scurt, decizia nu îi face dreptate acuzatului, deoarece respinge la modul general declarațiile sale și ignoră importante oportunități de cunoaștere. În felul acesta nu contribuie la consolidarea sistemului juridic, decizia nedepășind declarațiile banale despre structurile regimului dictaturii comuniste.

 

Despre discuțiile cu ofițerii serviciilor secrete din dictaturile est-europene

 

După tulburările din 1989, noile elite și societatea civilă din aproape toată Europa de Est au dorit o justiție transformațională explicită și o campanie juridică de lustrație. În cazul României însă, din cauza poziției puternice a vechilor elite, toate acestea s-au aplicat/se aplică într-o măsură limitată. Mediul academic s-a implicat de timpuriu, mai ales în drept și științe politice, dar mai târziu și în lingvistică și literatură, antropologie socială, sociologie și istorie. În ceea ce privește tema ce ne interesează, comunicarea dintre poliția secretă și populație, după lectura studiilor academice relevante se pot distinge trei direcții diferite de comunicare:
(a) denunțarea clasică ce are la rândul ei două motive diferite: (1) avantaje personale sau (2) realizarea dorită a obiectivelor sistemului (de exemplu, în RDG, denunțarea pregătirii migrației clandestine);
(b) colaborarea din convingere ideologică;
(c) activități de informare forțată în favoarea serviciului secret național. Acest lucru s-a întâmplat adesea, poliția politică secretă nefiind capabilă să detecteze altfel sentimentele și motivele opoziției.
În funcție de motivațiile colaboratorilor, se găsesc diferite modele de limbaj. Denunțul clasic avea în vedere o situație anti-regim și periculoasă și, în consecință, era scris sub forma unei acuzații. Colaboratorii motivați ideologic simțeau pericolul pretutindeni și, în consecință, informau poliția secretă despre observațiile lor îngrijorătoare, ocazional și despre experiențele pozitive, fără a aștepta vreo recunoaștere majoră pentru acest lucru în afară de confirmarea rolului lor de susținători loiali ai partidului. Pe de altă parte, activitățile de informare forțată s-au caracterizat prin strategii lingvistice foarte diferite atât din partea ofițerilor de informații, cât și din partea colaboratorilor. Ofițerii de informații au încercat să simuleze normalitatea în fața colaboratorilor lor, i-au lăudat în mod repetat pe cei nesiguri și au făcut ca întâlnirile să fie plăcute. Doar dacă unii nu arătau prea mult entuziasm, ofițerul încerca să exercite o presiune, dezavuîndu-l în mediul său. Ofițerii de informații erau ei înșiși sub presiune pentru a se remarca și trebuiau să dovedească faptul că rețeaua lor de informații producea rezultatele dorite. Se întâmpla ca rezumatele conversațiilor și transcrierilor de conversații să indice mai multe informații decât cele reale. Uneori, ofițerii scriau în numele colaboratorilor propriile lor presupuneri, socotindu-le de încredere și trebuind luate în considerare. Pe de altă parte, colaboratorii au urmărit propria lor strategie de informare. Pentru a rezista presiunii fără a-i trăda pe cei din jurul lor, aceștia au povestit în stilul reporterilor, i-au copleșit pe ofițeri cu date și fapte, le-au descris ofițerilor discuții științifice și așa mai departe. Alții și-au schimbat stilul în timp, deoarece strategia ofițerilor de informații a avut succes.
În concluzie, fără o analiză precisă și o interpretare coerentă a documentelor, orice afirmație despre colaborarea cu Stasi a RDG (fosta Germanie comunistă) sau cu Securitatea (României comuniste) rămâne superficială, o simplă reproducere a unor cuvinte din care nu se poate deduce nimic. La mai mult de treizeci de ani de la prăbușirea regimului comunist se pune întrebarea dacă sunt adecvate instrumentele juridice care ar fi trebuit să promoveze tranziția la democrație și la statul de drept imediat după sfârșitul unei dictaturi. Până la această dată, amintirile martorilor contemporani s-au estompat, științele au preluat de mult subiectul și oferă instrumente metodologice sofisticate și cunoștințe factuale. Folosind exemplul „colabotarorilor care discută cu ofițerii serviciilor secrete”, cercetările științifice pot contribui la analiza izvoarelor istorice. Pe scurt, justiția tranzitorie (cu excepția acuzațiilor de încălcare gravă a drepturilor omului) și eforturile de lustrație pot avea un efect pozitiv pe o anumită perioadă de timp doar dacă respectă formele clasice relativ simple de procedură. În Germania, astfel de eforturi s-au încheiat la aproximativ 10 ani după 1945 și 10 ani după 1989/90.
Judecățile juridice cu privire la acțiunile (socio-politice) din trecut necesită o analiză a fiecărui caz în parte. Acestea sunt legitime doar dacă se bazează pe cunoștințele lingviștilor, politologilor, juriștilor, istoricilor, sociologilor și antropologilor sociali, dacă folosesc toate cunoștințele disponibile din punct de vedere social pentru a contextualiza și a evalua sursele istorice. (În cazul de față, unele dintre surse sunt mai vechi de 40 de ani.)
O hotărâre juridică pozitivistă bazată exclusiv pe argumente juridice formale, care face imposibile noi constatări prin audierea martorilor, care ignoră orice recurs la discuții academice și nu are o abordare cuprinzătoare a cazului individual, creează noi nedreptăți. În loc să contribuie la luminarea trecutului, la compasiunea pentru victime, la evidențierea comportamentului moral și la reconcilierea între foștii supuși ai unui stat comunist, o astfel de hotărâre își bate joc de victime – Victor Neumann se numără printre ele – din cauza ignorării cercetării în profunzime. În fine, în felul acesta divizează societatea și transmite impresia unui sistem de justiție fără fundamente.

 

 

Note
1 Armin Heinen este specialist în istoria totalitarismelor fascist și comunist din România secolului XX, autor al mai multor cărți de referință pentru istoriografiile germană, română și internațională.