Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Defăimarea lui Zoil

Defăimarea lui Zoil

În veacul al IV-lea înainte de Hristos, a trăit unul dintre cei mai detestați învățați ai lumii antice, despre care majoritatea intelectualilor din timpurile precreștine pomenea cu neascuns dispreț, socotindu-l aproape o aberație a firii, iar urmașii lor din vremurile de mai târziu l-au plasat cu obstinație la stâlpul infamiei publice. Până și azi, după atâtea milenii și secole, numele său trezește oroare, ba chiar un soi de repulsie organică, de parcă rostirea lui ar fi o veșnică insultă de neiertat la adresa spiritului creator dintotdeauna. Este unul dintre multele stereotipuri pe care antichitatea ni le-a lăsat moștenire și la care părem hotărâți să nu renunțăm cu nici un chip. Numele acestui bărbat strivit de hula aproape generală a urmașilor era Zoil din Amphipolis, deopotrivă istoric, gramatic și retor, stabilit de foarte tânăr la Atena, discipol al sofistului Polycrate (autor al unui pamflet împotriva lui Socrate), profesor și autor – zice-se – a tot felul de scrieri, între care o gramatică și o retorică. Dar scrierea care i-a atras celebritatea negativă, cunoscută sub un titlu ce împrumuta o poreclă a autorului: Homeromastix („biciul lui Homer“), era alcătuită din nouă părți, fiecare mustind de rezerve și observații la adresa ilustrelor epopei atribuite lui Homer, Iliada și Odiseea. Cel puțin asta ne-au transmis autorii greci și latini care i-au menționat, în treacăt ori mai pe îndelete, numele și pe care, lipsind posibilitatea verificării nemijlocite, mai nimeni nu a cutezat să-i contrazică.
Nu mi-am propus în rândurile de față să reabilitez atât de terfelita memorie a cărturarului din Amphipolis, năzuință sortită dinainte eșecului după mai bine de două mii de ani în care intelectualitatea europeană nu a ratat nici o ocazie de a-l îngropa sub mormane de imputări și insulte. Mi-am propus, în compensație, să mă concentrez, plecând de la cazul Zoil, asupra metamorfozelor suferite de noi înșine prin îmbrățișarea fără rezerve a unei poziții pe cât de categorice, pe atât de discutabile. Pentru că, la drept vorbind, nu personajul Zoil atestat istoricește a avut de suferit de pe urma modului în care posteritatea a găsit cu cale să-l înfățișeze, ci tocmai această posteritate, care și-a pus astfel în evidență limitele de percepție, capacitatea de a cântări realitățile cu măsura propriilor idiosincrasii și de a relativiza adevărul până la confuzia cu opusul său. Oricât de mare ar fi prețuirea, disprețul ori nepăsarea pe care urmașii le-o arată personajelor istorice, ele continua să rămână impasibile în paginile trecutului, așteptând răbdătoare momentul unei mai drepte judecăți. Care, uneori, nu vine niciodată.
Prejudecățile s-au dovedit întotdeauna mai puternice decât adevărul. Noi suntem înclinați să trecem o astfel de distorsionare a lucrurilor în seama straturilor prea puțin sau deloc educate ale societății, pe care le socotim mai expuse și mai devotate ideilor înghițite pe nemestecate. Se întâmplă însă că și păturile instruite, din partea cărora am aștepta o cântărire a realităților cu propriile minți, cad victime locurilor comune de tot felul, pe care le susțin, de nu cumva le apără, cu un devotament ce merge până în pânzele albe. Și, de obicei, opiniile persoanelor cu educație superioară sunt adoptate de cei cu instrucție precară. Pricinile unei asemenea cecități contaminante precum gripa sunt diverse, de la comoditate la presiunea de nestăvilit a umorilor și de la ațipirea temporară (ori ireversibilă) a lucidității la ambiția integrării într-o tradiție de gândire suficient de îndelungată și de bogat reprezentată ca să treacă drept prestigioasă. Dacă un Heraclid din Pont, un Strabon, un Plutarh, un Vitruviu și un Aelian l-au socotit pe Zoil din Amfipolis un nenorocit de sclav ce se închipuia un spirit superior părintelui epopeii și i-au atribuit o formă hipertrofiată de gelozie crescută din neputința de a crea ceva durabil, iar un Ovidiu și un Marțial l-au declarat prototipul detractorului de profesie, se cheamă că lucrurile trebuie să fi stat musai așa. Prea concordă între ele, prea se susțin una pe cealaltă aceste mărturii, ca să ne mai încerce, nu-i așa?, gândul de a risipi timp și energie căutând adevărul în altă parte.
De fapt, căutarea încăpățânată a adevărului nu e nicicând prisoselnică. Nici măcar atunci când munți de dovezi par să ne încredințeze că eram demult în posesia lui. Se prea poate ca, adeseori, perseverenta punere sub semnul întrebării a faptelor la îndemână să se dovedească pur și simplu superfluă, nefăcând decât să reconfirme în cele din urmă ce ştiam deja. Ceea ce oricum reprezintă un beneficiu de necontestat, căci îndepărtează definitiv îndoiala din preajmă-ne. Numai că, alteori, operația aceasta, în fond inocentă, are darul de a deschide noi orizonturi, obligându-ne să subscriem încheieri mult diferite de acelea cu care fuseserăm obişnuiți.
În cazul particular al lui Zoil din Amphipolis, orice om cu puterile minții intacte s-ar cuveni, înainte de a se preda fără condiții opiniei perpetuate prin tradiție, să ia aminte la câteva detalii de natură a pune pe gânduri. Primul se referă la împrejurarea că scrierile atribuite lui Zoil şi incriminate cu atâta vigoare de literații generațiilor ulterioare, în speță criticile epopeilor homerice şi ale dialogurilor platoniciene, nu s-au păstrat nici măcar fragmentar. Noi le cunoaştem, ca să zicem aşa, exclusiv prin intermediul comentariilor de mai târziu, puține, sumare, fundamental ostile şi îndeajuns de asemănătoare ca să bănuim că vor fi trecut nesfiite din unele în altele. Numai că această situație insolubilă nu ne-a clătinat defel convingerea că judecata antică se însoțea fericit cu adevărul și merita, în consecință, a fi transmisă mai departe întocmai.
Un alt amănunt vrednic de reflecție ar fi acela că mai toate mărturiile despre biografia și scrierile lui Zoil a fost redactată mult după dispariția acestuia (petrecută după unii prin lapidare, după alții prin aruncare de pe o stâncă, iar după alte izvoare prin ardere pe rug), niciun grec din veacul al IV-lea î. Hr. sau din cel imediat următor negăsind de cuviință să ofere relații despre presupusul detractor al lui Homer și al lui Platon. Semn că fie lucrările lui Zoil nu erau atât de cunoscute încât să inflameze cercurile intelectuale ale vremii, fie că ideile din cuprinsul lor nu erau considerate suficient de contrariante, necum strigătoare la cer. A existat, totuși, o excepție, pe nume Heraclid din Pont, trăitor și el în veacul al IV-lea î. Hr., care – în Alegorii homerice – îi impută contemporanului său tot felul de calomnii și sacrilegii, socotindu-l vrednic de disprețul public. Atâta doar că nu există probe neîndoielnice care să așeze alegoriile cu pricina printre creațiile acestui Heraclid. Ceea ce hrănește ipoteza că transformarea inclementului critic al lui Homer în sinonimul detractorului de meserie al valorilor de prim rang, departe de a fi opera contemporanilor criticului, reprezintă o performanță a posterității sale târzii. Dovadă versurile lui Ovidiu, poetul de la cumpăna erelor, primul care-și plasează denigratorii în descendența lui Zoil: Ingenium magni detrectat livor Homeri:/ Quisquis es, ex illo, Zoïle, nomen habes (Remedia amoris, 365-366). Două veacuri după aceea, prindea contur și explicația „oficială“ a purtării intolerante a criticului Zoil față de Homer, trecută în contul firii pizmașe a acestuia: în cartea XI din Varia Historia, Claudius Aelianus (175-235 d. Hr.), un colportor destoinic de informații culese din scrierile altora și din „gura lumii“, îi schițează portretul, după care îl „psihanalizează“: „Plăcerea lui era să calomnieze și singura-i preocupare era să caute mijloacele de a se face urât. Detractor universal, nu știa decât să blameze și să insulte.“ Și, spre a înlătura orice umbră de îndoială, adaugă, de parcă ar cita dintr-un interviu: „O persoană cu capul pe umeri îl întrebă într-o zi de ce se încăpățâna să vorbească de rău pe toată lumea: Pentru că nu pot să fac eu însumi, în ciuda dorinței pe care o am, răspunse Zoil.“
Contrariant e și faptul că opinia negativă despre Zoil a comentatorilor antici nu e atât de unanimă pe cât suntem îndemnați să credem. Dacă, bunăoară, un Vitruviu (sec. I î. Hr.) sau un Galienus (sec. II) se întrec în a-i arăta cu degetul felurite păcate, suspectându-l inclusiv de adevărate sacrilegii, există cel puțin doi învățați, măcar la fel de iluștri, cu păreri diferite. Criticul Dionisios din Halicarnas (sec. I), autorul unei treceri în revistă a vechilor oratori, și istoricul Plutarh (sec. I), de la care ne-au rămas celebrele Vieți paralele, sunt incomparabil mai cumpăniți în afirmații, tratându-l cu neascuns respect și neezitând a-i recunoaște imparțialitatea și dreapta judecată, adică tocmai însușirile contestate cu obstinație de ceilalți. Dar opiniile lor, flagrant minoritare, n-au contat deloc în constituirea imaginii publice a întâiului critic atestat al epopeilor homerice. Cum n-au contat, în vremuri mai apropiate, nici tentativele de reconsiderare încercate de câteva minți strălucite, precum Boileau (Réflexions critiques sur quelques passages du rhéteur Longin), marchizul de Saint Aubin-sur-Loire (Traité historique et critique de l’opinion, I, 1758) ori Jean-François de La Harpe (Lycée ou cours de littérature ancienne et moderne, I, 1799). Nu are rost să reproduc aici pasaje din autorii pomeniți și din alții pentru a convinge că luciditatea nu a adormit definitiv în fața cazului Zoil, probabil cel mai elocvent exemplu de fanatism literar din câte se cunosc.
Ce păcat de neiertat va fi comis, la urma urmelor, Zoil ca să binemerite o condamnare postumă atât de categorică și de fără recurs? Și-a îngăduit, nefericitul, să alcătuiască un inventar al versurilor și pasajelor din epopeile homerice care i se păreau distonante în ansamblul acestora, a semnalat o serie de inadvertențe istorice și excese stilistice, a insistat asupra inconsecvențelor și erorilor, pe scurt – a făcut o critică a Iliadei și a Odiseei. Nu vom ști niciodată dacă Homeromastix se reducea la o înșiruire de observații și imputări sau dacă numai ele au fost reținute de comentatorii ulteriori. Important e că, fie și concentrată asupra slăbiciunilor socotite flagrante, scrierea lui Zoil nu reprezenta altceva decât un punct de vedere, sigur că partial și, în consecință, discutabil, însă nu mai puțin legitim. Iar acest punct de vedere, cât de nedrept ar fi fost, departe de a echivala cu des-ființarea creațiilor analizate, tocmai că le proiecta în centrul atenției. Să nu uităm, apoi, că observațiile și rezervele nu aparțineau unui ageamiu, unui străin de literatură și de mișcarea ideilor, ci unui familiar al acestora, un ins cu educație umanistă solidă, spirit exersat în asocierea și disocierea abstracțiilor, și un retor prestigios. Pe de altă parte, am cădea într-o imensă eroare presupunând că Zoil va fi fost singurul intelectual din epocă nedispus a-i trece cu vederea părintelui epopeii excesele și inadvertențele. O bună parte dintre învățații greci despre care ni s-au păstrat relații sau din operele cărora ne-au parvenit excerpte au exprimat, deodată cu admirația față de cele două epopei, și anumite rezerve, fățișe ori voalate, la adresa lor. Diogenes Laertios ne asigură că poetul și filozoful Xenofan din Colofon (sec. VI-V î. Hr.) i-ar fi atacat pe Homer și pe Hesiod pentru felul în care i-au descris pe zei. Același susține că Pitagora ar fi văzut în Infern sufletul lui Homer atârnat de un arbore și înconjurat de șerpi, chinuit din pricina sumedeniei de povești inventate despre locuitorii Olimpului. Și tot Diogenes ne transmite că Heraclid (sec. VI-V î.Hr.) era de părere că Homer și poetul elegiac Arhiloh (sec. VIII-VII î. Hr.) meritau cu prisosință să fie hăituiți și alungați din cetate. Platon (Republica, III, 10) îi imputa lui Homer dezonorarea zeilor, cărora le atribuise acte josnice și chiar criminale. Cicero era nemulțumit că, în loc să-i ridice pe oameni la înălțimea zeilor, Homer le conferise acestora din urmă toate slăbiciunile omenești. Departe de a reprezenta, așadar, o scandaloasă excepție, scrierea consacrată de Zoil poemelor homerice se integra unei direcții de gândire critică necomplexate de reputația publică a operelor luate în discuție. Spre deosebire însă de evocații critici ai Iliadei și Odiseei, Zoil ar fi adunat laolaltă toate observațiile posibile, care au căpătat astfel o greutate imposibil de atins altminteri. Probabil că în destule rânduri va fi exagerat gravitatea lucrurilor pentru a fi înțeles mai bine, după cum, alteori, unele dintre remarcile sale, în fond nevinovate, pentru că lipsite de efecte practice, aveau să fie interpretate ulterior drept revoltătoare afronturi (cum e, de pildă, cazul episodului pomenit de mai toți comentatorii, cu tovarășii lui Ulise prefăcuți de Circe în porci, pe care Zoil se crezuse îndreptățit a-i numi „purceluși plângăcioși“). Dar nici exagerările „câinelui retor“, cum zice-se că-i plăcea lui Zoil să se alinte, nici interpretările vizibil răuvoitoare ale urmașilor n-ar trebui să pună în cauză seriozitatea și îndreptățirea obiecțiilor, oricât de antipatice, cuprinse în Homeromastix.
E de la sine înțeles că, văduvită de șansa analizei pe text, chestiunea atitudinii lui Zoil față de Homer poate fi examinată doar în principiu. Cum tot în principiu putem estima și probabila vulnerabilitate a întreprinderii sale, care ar consta în exclusiva concentrare asupra porțiunilor susceptibile de rezerve. Chiar dacă nu va fi intenționat aceasta, imaginea globală era a unei creații în care slăbiciunile și erorile au partea leului. Se prea poate ca gândul lui să fi fost pornit din bună credință, încercând să echilibreze astfel tabloul eminamente superlativ pictat de homerizi. Numai că o asemenea abordare, exclusiv negativă, distorsionează inevitabil imaginea de ansamblu, deschizând, cum s-a și întâmplat, poarta interpretărilor tendențioase, de felul aceleia care așază gelozia la obârșia tratamentului ostil aplicat lui Homer. Critica, oricât de legitimă și de susținută cu argumente incontestabile, presupune și o corectă înfățișare a ansamblului, o justă proporționare a luminilor și a umbrelor, câte și când există, în cuprinsul întregului. Prin demersul său, Zoil pare să fi nesocotit complet luminile, concentrându-se doar asupra umbrelor, ceea ce i-a permis unui Boileau să susțină că grecul din Amphipolis se închipuia mai înțelept și mai priceput în mânuirea cuvintelor decât ipoteticul creator al epopeilor (Oeuvres, II, 1800, p. 149).
Dacă toate observațiile despre care s-a pretins că ar exista în Homeromastix vor fi fiind adevărate, va trebui să convenim că Zoil a făcut dovada unui curaj de zile mari. Pentru că îți trebuie un curaj ieșit din obișnuit ca să exprimi un punct de vedere la antipodul opiniei cvasiunanime a vremii, potrivit căreia Homer era nu doar întruchiparea fără cusur a idealului artistic al unei umanități avide de repere, ci însăși chintesența gândirii creatoare grecești. Despre Homer nu știm nimic sigur: nici când și unde va fi trăit, nici dacă va fi compus vreo operă și care va fi fost aceea. Însă admiratorii Iliadei și Odiseei nu se puteau închina unui templu gol. Aveau trebuință de un zeu, a cărui statuie să o înalțe pe soclu și dinaintea căreia să se prosterneze. Iar din această nevoie s-a închegat Homer, desemnat părintele poveștilor despre Ulise și războiul troian, la a căror transmitere și cizelare au lucrat generații întregi de poeți și rapsozi. I-au întocmit o biografie fabuloasă, l-au făcut cetățeanul tuturor cetăților dispuse să-i fie loc de naștere, i-au ridicat temple, l-au imaginat suferind de cecitate, sugerând că acuitatea ochiului său lăuntric suplinea cu prisosință infirmitatea fizică, l-au îndopat cu vitamine ca să atingă o vârstă matusalemică, l-au încununat cu laurii cuveniți celui mai de seamă istoric, diplomat, politician, filozof, psiholog și, evident, poet. Acest Homer, despre care ne instruiesc istoriile literare și enciclopediile, este o ficțiune de aceeași speță cu poemele socotite homerice, crescută din nevoia grecului arhaic de a da nume și chip ideilor de bine, adevăr și frumos. A te așeza fără ezitare, precum Zoil, împotriva curentului dominant al momentului nu a fost nicicând o atitudine confortabilă și, deci, recomandabilă. Dacă a făcut-o totuși într-un mod atât de categoric, nepăsător la consecințe, se cheamă că Zoil era încredințat de justețea poziției sale, care, oricât de parțială, se constituia într-o contrapondere la tot pe atât de parțiala judecată a contemporanilor. În fond, el le transmitea astfel cohortelor de admiratori necondiționați ai creatorului epopeii, nici ei lipsiți de argumente, cât de mare era riscul idolatriei de a călca în picioare marginile adevărului. Fiindcă nu există, în ordine omenească, fapte vrednice doar de laudă, la fel cum nu există fapte demne numai de blam, atitudinea față de ele atârnând de împrejurările în care s-au petrecut. Desăvârșirea, vrednică de a fi nemurită cu adjective eminamente superlative, rămâne un atribut exclusiv al zeilor, adică un ideal de neatins. Homerizii, care au făcut din epopeile homerice expresii definitive ale spiritului creator și din tentativele, cât de timide, de a semnala eventuale slăbiciuni – sacrilegii, au fost pionierii cultului lui Homer, înfloritor de-a lungul întregii antichități grecești. Ulterior, majoritatea culturilor europene au procedat în același mod, concentrându-și resursele de admirație asupra unor valori presupuse a fi expresiile cele mai înalte ale disponibilităților creatoare proprii, și nu au ocolit nici un mijoc de a le impune și, mai ales, de a le apăra în fața eventualelor încercări de a le readuce la scara puterilor omenești. Până și cultura noastră, târzie și bizuită în bună măsură pe imitație, s-a exersat în acest efort de mitizare a valorilor, decretate net superioare posibilităților de creație dovedite ale locului și, în consecință, inegalabile. Cum Homer în Grecia arhaică, Eminescu a devenit, îndată după moarte, obiect de cult, idolatrizat aidoma zeilor antici și sfinților de mai târziu, protejat cu o energie fără de egal de observații și rezerve, a căror simplă formulare i-ar fi știrbit, în ochii zelatorilor, măreția. Ca și în cazul bătrânului Homer, tot ceea ce gândise și exprimase poetul în cuvinte se situa deasupra analizei critice, a discuției, a controversei, trebuind să aibă parte numai de încuviințarea fără reserve. Religiile s-au hrănit întotdeauna din credință oarbă, fanatică, nu din argumente ale minții și ale gustului.
Istoria criticii literare europene ar trebui să consemneze la începuturi o mistificare de proporții. Unele spirite mai radicale nu au ezitat să vorbească, precum deja amintitul La Harpe (care evoca în context un vers amar din Lucrețiu: O miseras hominum mentes, o pectora caeca! – De rerum natura, II, 14), de o veritabilă crimă, calificând tratamentul aplicat de posteritate lui Zoil drept „un assasinat en l’honneur d’Homère“. O crimă, desigur, simbolică, pe cât de simbolice erau și legendele care descriau crudul sfârșit al criticului din Amfipolis. Iar urmarea a fost că autorul Homeromastix-ului s-a pomenit exclus din procesul nașterii criticii europene, unde îi era locul cu prisosință, fiind pus să reprezinte pentru eternitate categoria jalnică a inșilor preocupați să găsească pete în soare cu orice preț. Deşi, dacă am mai avea obiceiul să stăm strâmb şi să judecăm drept, tocmai pretinsul calomniator al lui Homer pare să fi fost cel calomniat, punându-i-se în cârcă puzderie de slăbiciuni şi păcate abominabile numai şi numai pentru că, în naivitatea-i fără margini, se crezuse îndreptățit să-şi exercite îndaroririle de critic, între care se cuprinde şi formularea cu franchețe a părerilor defavorabile. Cât şi cum se va fi achitat Zoil de această obligație profesională, e o altă chestiune, din păcate insolubilă în absența textelor propriu-zise, singurele în stare să-l învinovățească ori să-l absolve. Oricum, urmaşii săi în această meserie ingrată au preferat să se revendice din pulpana altui critic, mai tânăr cu vreo două veacuri și adversar declarat al amfipolitanului, Aristarh din Samotrache, elev al gramaticului Aristofan și custode al Bibliotecii din Alexandria, cunoscut ca editor al poeților greci şi cu deosebire al lui Homer, ale cărui epopei și-a propus să le curețe de adăugirile succesive, năzuind a le restabili forma originară, autentică (operație uşor donquijotescă), şi ale căror lexic arhaic şi porțiuni obscure le-a comentat cu asiduitate. Refuzând să-și asocieze numele cu „cenzorul lui Homer“, criticii de mai târziu s-au considerat moștenitorii acestui mod de a examina ficțiunile literare, erudit, predominant explicativ, în care judecata de valoare era mai degrabă subînțeleasă decât explicită. Printr-o asemenea alegere, ei lăsau a se înțelege, pe de o parte, că enumerarea slăbiciunilor operei unui artist de prim ordin ar fi, în fond, o formă de denigrare și, pe de altă parte, că simpla ei interpretare este prin sine însăși o garanție a valorii indubitabile. Ca și cum nimicul n-ar suporta la fel de bine cele mai aiuritoare dezvoltări interpretative. Toate maladiile de care a suferit critica în existența sa își au rădăcinile în aceste concluzii, ce sfidează nu doar legile raționamentului, ci și bunul simț elementar. Ca să fie întreagă, funcțiunea critică e nevoită să parcurgă ambele etape, asumându-și într-o primă instanță datoria de a selecta, în spiritul lui Zoil, și abia pe urmă pe aceea de a descifra și explica, în felul lui Aristarh, tesătura la vedere sau ascunsă a operei. Într-o scriere cândva celebră (Essai historique sur l’École d’Alexandrie, I-II, 1820), Jacques Matter era de părere că numele lui Zoil a ajuns să echivaleze cu o injurie supremă din pricină câ amorul nostru propriu obișnuiește să se indigneze mai degrabă la reproșul prostiei decât la acela al răutății. Sigur e că ideile diferite de ale noastre, mai cu seamă acelea contrare alor noastre, ne scot din minți, ne lasă surzi și orbi la argumentele rațiunii, prefăcându-ne în niște bieți fanatici, pentru care adevărul nostru, cât de strâmb, este singurul demn să existe. Iar Zoil din Amfipolis a fost cea dintâi victimă a acestei metehne psihologice.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg