Motto: „Din nou criză cumplită. Dezastrul de pe frontul rusesc s-ar putea transforma într-o catastrofă […]. Nu mă pot apăra decât gândindu-mă tot mai des la moarte” (Mircea Eliade, Jurnal portughez, 1943).

 

 

Scrisese Eliade la Cascaes în 1945 un articol amintind de beatitudinea de ordin metafizic după suferințele și primejdiile călătoriilor inițiatice ale eroilor antichității (Ghilgameș, Hercule, Teseu etc.). Atingerea țintei călătoriei îl face pe orice inițiat (care în fapt imită scenariul parcurs de un erou legendar) să treacă din zona profană (ireală) în cea sacră (reală). Teme de structură inițiatică ar avea toate operele mari ale literaturii universale: tema aventurilor, rătăcirilor, greutăților învinse, a luptei cu păcatul sau cu ignoranța, a luptei cu destinul.
Ca și la Platon, realitatea nu aparține imediatului, lipsit de substanță, trecător, „profan”: „Sensul oricărei existențe umane – scria atașatul cultural înainte de a părăsi Legația Română din Portugalia – este să iasă din irealitate și să dobândească realitatea” (Teme inițiatice și teme literare, în vol.: Împotriva deznădejdii, București, 1992, p. 117).
Despre povestirea La țigănci, Mircea Eliade notase în jurnal că cititorii fermecați de ea trebuie să încerce a interpreta mesajul pe care-l ascunde noua specie de realitate prezentată în nuvelă, noul univers [i.e. existența de dincolo de zona profană] cu legile lui proprii care i se dezvăluie „citind aventura lui Gavrilescu” (Jurnal, vol. I, p. 586).
Orice destin uman este istoric [adică se petrece în zona profană]. Dacă omului i se întâmplă ceva, acel ceva este de natură ireversibilă și are totdeauna consecințe, îi spunea academicianul Mircea Eliade lui Petre Cârdu în 1984. „Proza descoperă ce este caracteristic ființei umane care vrea să știe ce s-a întâmplat [și ce consecințe a avut întâmplarea] și să audă cum s-a întâmplat [cum s-au înlănțuit evenimentele din zona profană și din zona sacră]” (ibid.).
Într-o după-amiază toridă, personajul Gavrilescu, silit a-și întrerupe călătoria spre casă pentru că a uitat servieta cu note la o elevă de-a sa, dă semne că ar fi suferit un atac cerebral: „arșița aceea teribilă… l-a lovit în creștet… ca o sabie, amuțindu-l”. Muribundul are un vis întretăiat cu amintiri, cu alte visuri suprapuse și chiar cu un coșmar în care se percepe în bordelul țigăncilor gol, înfășurat și totodată sufocat într-o draperie ca într-un giulgiu. Reîmbrăcat de ființele de-acolo, părăsește locul (pe care-l putem imagina ca tărâmul tinereții fără de bătrânețe), o lume paralelă tărâmului profan în care profesorul de pian ar fi zăbovit 12 ani cu impresia pregnantă că n-au trecut decât câteva ore de rătăciri în necunoscutele labirinturi ale deocheatului stabiliment. Reveriile descinderii în acea lume paralelă au în comun jinduita umbră. Cu toate acestea, intrarea în labirintul grădinii țigăncilor nu-l depărtează prea mult de zona profană. Întrepătrunderea celor două zone este semnalată fie prin insuportabila căldură a amiezii ajungând pe alocuri în labirint, fie prin reprizele de somn, de amețeală cu eclipsarea lucidității, fie prin ratarea asociațiilor de idei care l-ar fi dus la ghicirea corectă. Trupul gol „încriptează” frumusețea și goliciunea statuilor grecești, voalul evreicei prin care se întrezătrea tot, existând totuși un voal, trimite la Vechiul Testament, fusta lungă și vișinie o „deconspiră” pe țigancă. În iureșul horei în care-l învârtesc cele trei tinere, se împletesc și amintiri din tinerețea petrecută în Germania. Ele par decupate din filmul vieții de care povestesc cei întorși din moarte. Într-o secvență pianistul se vede de-a dreptul ieșit de la țigănci în arșița străzii, reurcat în tramvai cu monede scoase din uz și coborât spre a ajunge la locul ultimei lecții de pian, la propria casă care nu mai este a lui și la cârciumarul care nu-l mai recunoaște. Întoarcerea pe tărâmul tinereții fără de bătrânețe îl răsplătește cu bucuria nesperată a împlinirii unicei sale mari iubiri. Căci în grădina paradisiac răcoroasă a bordelului se reîntâlnește cu Hildegard, marea sa iubire rămasă la fel de tânără și de frumoasă ca în urmă cu vreo treizeci de ani.
Într-una dintre înregistrările d-lui Manuel Almendro (poate aceea începută cu un citat din volumul Șamanismul de Eliade), psihologul și literatul pasionat de șamanism spusese că n-a întâlnit în multele lui călătorii decât trei șamani foarte buni. Unul dintre ei îi marturisise că nu știe când se află pe tărâmul acesta (în spațiul profan) sau pe celălalt tărâm. Numai un sfânt, scrisese Eliade în Noaptea de Sânziene cu referire la Sfântul Arsenie Boca (/personajul Anisie, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene: Călugărul Anisie/Arsenie Boca și filozoful Petre Biriș/Mircea Vulcănescu) poate „trăi în timp și în afara timpului, în eternitate… o existență plenară”.
Toți oamenii ar avea nostalgia unei asemenea existențe rotunde, fără rupturi. Spaniolul Almendro mai remarcase asemănarea dintre drumul inițiatic parcurs de Sfântul Ioan al Crucii1 sau de orice alt mistic creștin și inițierea șamanilor autentici.
Exact în deschiderea tratatului despre șamanism, Mircea Eliade accentuase părerea sa proprie după care ascensiunea celestă ar fi un „fenomen originar”. Zborul dincolo de spațiul profan nu este exclusiv șamanic, ci „aparține omului ca atare, în integralitatea sa, nu doar ca făptură istorică: mărturie ne stau visele de urcare la Cer, halucinațiile și imaginile ascensionale pe care le întâlnim peste tot în lume, în afara oricărei condiționări, fie ea de ordin istoric sau de altă natură” (vezi prefața din 1951 a lui M. Eliade la vol.: Șamanismul…).
Spre a ajunge la semnificația „viselor, miturilor și nostalgiilor având ca temă centrală ascensiunea sau zborul” explicația psihologică ar fi insuficientă întrucât „rămâne întotdeauna un nucleu ireductibil și acest nu-știu-ce ireductibil ne dezvăluie, probabil, adevărata situație a omului în Cosmos, situație care, o vom repeta mereu, nu este doar istorică” (Mircea Eliade, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Paris, Payot, 1951, 1968, 1974, 1978, 1983, trad. românească 1997, p. 10). Ideea că experiența extatică poate fi privită ca „fenomen originar” [în accepțiunea lui Blaga] l-a entuziasmat și pe teologul catolic Henri de Lubac la citirea tratatului eliadesc (vezi Cahiers de L’Herne: Mircea Eliade, Paris, 1978, p. 282).
Încă de la primele romane publicate de Mircea Eliade în Regatul României s-a scris despre el că „în domeniul epicii românești este piatră de hotar” (dec. 1937). Recenzând Secretul Doctorului Honigberger, Octav Șuluțiu observase că „expunerea experiențelor oculte amestecate în realitatea obișnuită… ne mută în fantastic” (iulie-august 1940).
La o masă rotundă moderată de Monica Lovinescu despre perioada „Criterionului”, un invitat observase că „înainte de Sartre, Mircea Eliade a lansat trăirismul” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Chintesența” trăirismului, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-chintesenta-trairismului/). Prezent la discuție, savantul Mircea Eliade (primul român ales membru al Academiei Britanice, la acea dată, în 1972, devenit deja doctor honoris causa a opt sau nouă universități occidentale) a nuanțat informația (difuzată „pe unde scurte”) amintindu-și de Itinerariul spiritual publicat în „Cuvântul” din 1927.
„Itinerariul…” eliadesc (în douăsprezece numere) cuprindea si texte despre autenticitatea și intensitatea cu care și-a trăit viața filozoful Kierkegaard2, „părintele” existențialismului modern (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu, sau credința creatoare de cultură, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-credinta-creatoare-de-cultura/).
Cu prilejul mesei rotunde pe tema Asociației „Criterion” s-a văzut (din păcate) că „Europa Liberă” nu era din cale afară de liberă. Pentru că numele întemeietorului Școlii trăiriste (unica noastră școală de filozofie) a fost complet cenzurat, deși la simpozioanele organizate de criterioniști, filozoful trăirist Nae Ionescu era „ăl mai interesant” (cf. Petre Țuțea, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și Petre Țuțea, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie la Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/).
Înainte de a părăsi țara cu destinația Londra, ultimul articol al lui Eliade a fost despre Nae Ionescu, profesor care în 1937 spusese studenților că „pătrunderea vieții de dincolo în viața de aici, prezența ei în fiecare moment al istoriei, constituie înțelegerea mistică a existenței”3.
La o săptămână după moartea Profesorului, fostul lui asistent scrisese că acesta a „restaurat tradiția imperială a învățăturii filozofice” (M.E.). Metafizicianul Nae Ionescu ar fi considerat moartea o trecere a omului într-o altă condiție cosmică și o „desăvârșire, căci însemna o apropiere a omului de Dumnezeu” (vezi vol.: Mircea Eliade, File despre Nae Ionescu, crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, 2008, pp. 34-35).
Peste ani va consemna în volumul al doilea al Autobiografiei (îngrijită de Mac Ricketts și apărută în 1988, după răposarea savantului Mircea Eliade) că a fost „elevul cel mai bun și preferatul lui Nae Ionescu”. Profesorul însă nu i-a putut face o mai mare favoare decât aceea de a-l compromite, ruinându-i viitorul în mediul universitar: „nu am devenit profesor universitar în România, dar nici nu am ajuns în închisoare, n-am împărtășit destinul tuturor intelectualilor români” (Mircea Eliade, 1984; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, „Pelerina” lui Mircea Eliade, fragmentar în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, iunie 2020, nr. 6 (151), p. 12 și p.18, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/).
Unui prieten suedez, Mircea Eliade i-a scris pe 14 mai 1958 de răpirea istoricului Aurel Decei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est: https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/) de către agenți comuniști [la comanda Securității anti-românești condusă de generalul N.K.V.D. Boris Grumberg, alias Nicolschi, alias Alexandru Nicolau din preajma lui Drăghici, ministru fugit la Budapesta în 1990]: „Este o adevărată tragedie pentru emigrația românească. Pierdem deopotrivă un excelent orientalist și unul dintre cei mai activi combatanți” (Întotdeauna orientul, Iași, 2005, p.176).
La moartea filozofului Lucian Blaga, profesorul „american” Mircea Eliade consemnase într-un articol din „Cuvântul în exil” (scos după Cortina de fier de Gh. Racoveanu) că „ocupația sovietică l-a ținut [pe Lucian Blaga] prizonier în țară, interzicându-i-se cărțile, neîngăduindu-i-se nici să tipărească altele noi, nici să-și traducă o parte din cele vechi și să le publice în străinătate. Alături de atâtea alte creații românești moderne, opera lui Blaga a rămas îngropată sub o lespede de mormânt” (vezi vol.: M. Eliade, Împotriva deznădejdii, București, 1992, p. 196).
Demn de remarcat ar fi că și astăzi, multele volume (de după 1990!) cuprinzând gândirea filozofică a lui Nae Ionescu4 sunt ca să zicem așa „îngropate” de cei care au confiscat redactarea unor fișe de personalități marcante ale culturii românești din wikipedia românească, franceză, englezească etc (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/).
În cazul unicului filozof român care a făcut școală „provocând un interes general pentru propriul univers spiritual” (cf. Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii, 1992, p. 100), „păzitorii” sunt mereu în alertă să nu apară în enciclopedia online mai nimic din cele scrise de mine despre gândirea lui Nae Ionescu publicat în volume elegante de Editura Crater a dlui Ion Papuc.
După „cataclismul” arestării filozofului trăirist Constantin Noica, inclus într-un lot de 25 de persoane5 printre care și cei ce citiseră Noaptea de Sânziene (apărută în franceză în 1955), „cataclism” în care a fost re-întemnițat politic și Petre Țuțea sub pretextul „vinovăției” de a fi citit scrieri interzise (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/), Mircea Eliade a imaginat povestirea La țigănici (Paris, iunie 1959) axată pe simbolismul morții a cărui descifrare „îngăduie fie o extincție, fie o regenerare, un adevărat incipit vita nova” (cf. M. Eliade), adică o trecere la un nou mod de a fi. Povestirea a fost întâi publicată de George Uscătescu în Caietul Nr. 12 al Revistei de cultură românească „Destin” (Madrid, 1962, pp. 13-49) apoi inclusă în volumul Nuvele (Madrid, 1963). Divizată de Mircea Eliade în opt părți, împărțirea este de nesesizat în ediția comunistă din 1981, fiind schematizată mult prea simplist de Sorin Alexandrescu. Erorile interpretării sale din 1969 au fost preluate de critici și duse mai departe de fiecare nou „doctor” în Eliade (vezi Lucian Strochi, Introducere în fantastic – Mircea Eliade, Iași, 2004, pp. 155-158).
Prima și a cincea parte a nuvelei La Țigănci ar avea drept cadru călătoria cu tramvaiul (cf. Sorin Alexandrescu), doar în cazul în care se refuză a se vedea că începutul părții a cincea continuă în decorul părții a IV-a cu ațipirea la bordel si discuția dintre muzician și babă, acel personaj marcând granița dintre Bucureștiul profan și utopica grădină a țigăncilor. Babei îi povesteșe coșmarul cu perdeaua sufocându-l. Părțile a doua, a treia și a patra se desfășoară la țigănci. În partea a șasea Gavrilescu își revede casa, într-a șaptea se întoarce în întunericul fără de lună al nopții condus pe lângă biserică, pe o scurtătură, la grădina țigăncilor, iar într-a opta o reîntâlnește pe Hildegard, începând împreună o nouă viață în feericul decor al unei plimbări agale cu trăsura prin pădure.
Dacă n-ar fi auzit-o vorbind cu birjarul, Gavrilescu ar fi crezut că visează. Replica iubitei resigilează povestirea: „Toți visăm, spuse Hildegard. Așa începe. Ca într-un vis…” (1981, p. 50).
Resigilarea este pentru unii atât de deplină, încât i-au putut asocia nuvela Șarpele, crezând în mod greșit că „istoria narată în La țigănici… sugerează două realități în existența obișnuită” (vezi Eugen Simion, Mircea Eliade: Nodurile și semnele prozei, Iași, 2006, p. 195). Or, obișnuita existență profană, încetează cu totul când începe „neobișnuitul” de după moartea trupească. Chiar dacă debutează „ca într-un vis”.
„Într-o zi, aceste povestiri vor fi traduse în franceză și mă veți judeca aspru că am sacrificat literatura pentru o disciplină aproximativă și agonizantă: istoria religiilor”, îi scria pe 7 ian. 1964 Eliade suedezului Wikander, după apariția volumului de Nuvele în românește la Madrid.
Tradusă în franceză de Alain Gulliermou, povestirea La țigănici a fost cuprinsă în Cahiers de L’Herne: Mircea Eliade (Paris, 1978, pp. 293-312), care a constituit al doilea volum de omagiere a celui ales membru al Academiei Americane de Arte și Științe în 1963, al Academiei Austriece de Științe (Philosophisch-historische Klasse, 1973), al Academiei Regale Belgiene (1975), primind în 1976 și titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Paris-Sorbonne, iar 1978, Légion d’Honeur.
În convorbirea academicianului Mircea Eliade cu Virgil Ierunca inclusă în primul volum omagial (J.K. Kitagawa și Ch. Long, editors, Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade, University of Chicago Press, 1969), criticul literar spusese că „înainte de a cădea în moarte, cădem în primul prag al morții” care ar fi iubirea. Remarca i-a oferit lui Eliade prilejul să precizeze că doar sfințiilor le este hărăzit darul adevăratei iubiri. Ierunca mai fusese de părere că timpul ar fi personajul principal al scrierilor literare eliadești. Aceasta l-a făcut pe savantul sărbătorit să vorbească de revolta sa împotriva „exclusivei dominații și presiuni a timpului istoric”. El a subliniat ideea că omul a trăit dintotdeauna în mai multe timpuri, diferențiate prin conținutul lor: timpul pe care-l trăiesc matematicienii când rezolvă probleme de domeniul lor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus, fragmentar în „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, nr. 7-8 (152-153), iulie-august 2020, p. 12 și nr. 9 (154), septembrie 2020, p. 13, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/), timpul lui Gavrilescu ascultând muzică clasică, timpul omului ce gândește metafizic, timpul oniric, timpul imaginației etc.
Ca să facă o departajare între literatura publicată înainte ca România să devină o „gubernie penitenciară” (apud. Virgil Ierunca) și beletristica scrisă dincolo de Cortina de fier, unii critici au mers pe ideea (școlărească) a unei presupuse discontinuități: înainte ar fi predominat o literatură inspirată de practici religioase orientale si teme folclorice, apoi un amestec de adevăr și ficțiune, tehnică atingând, vezi Doamne, apogeul în capodopera La Țigănci. Alții au crezut că descoperă în romanele de tinerețe o contradicție între metoda psihologică și realistă de scriere și viziunea metafizică a autorului. Or, romancierul Mircea Eliade clarificase pe deplin problema „metodei” sale când îi vorbise Monicăi Lovinescu despre „libertatea infinită de a găsi mijloace de a povesti ceva”.
Trei ani după căderea Cortinei de fier, povestirea La Țigănci – considerată arbitrar drept una dintre cele mai reușite nuvele eliadești, de unii critici chiar cea mai desăvârșită – a fost introdusă în manualul de clasa a XII-a. Memorabilul eveniment care a marcat anul 1993 i-a inspirat unui universitar bucureștean stupida comparație între obligativitatea liceenilor de a afla de opera literară a renumitului istoric al religiilor și introducerea în programa școlară a poeziei Lazăr de la Rusca, o contrafacere scrisă din oportunism de Dan Deștiu, deputat în Marea Adunare Națională între 1952 și 1957 (vezi Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. 4, Galați, 1997, p. 587; reeditare în 2009).
Din titlul unui articol preluând un gând răzleț din Jurnalul inedit (17 septembrie 1945-20 octombrie 1971) al lui Mircea Eliade6 reieșea că savantul de renume mondial ar fi considerat că a ratat „o operă extraordinară”. Și nu putea avea decât dreptate. Căci după Nicolae Iorga7, adevărata primejdie care pândește orice scriitor nu este alta decât aceea de a ajunge a se simți mulțumit de sine însuși.

 

 

Note și considerații marginale:
1 Poetul Horia Stamatu îi scria lui Paul Miron că l-a tradus aproape integral pe Sfântul Ioan al Crucii. La șaptezeci de ani Hans Urs von Balthasar precizase că îl interesează cu adevărat „doar Sfinții, începând cu Irineu, trecând prin Augustin, Anselm la Bonaventura, sau figuri care iradiază sfințenia precum un Dante, sau un Newman [canonizat în sec. XXI], putând fi menționați și Kierkegaard sau Soloviov” (vezi Hans Urs von Balthasar, Despre opera sa, Târgu Lăpuș, Ed. Galaxia Gutenberg, 2005, trad. Wilhelm Tauwinkl, p. 103.
2 Hans Urs von Balthasar și-a amintit la un interviu de seminarul lui Romano Guardini de la Berlin în care „se citea Kierkegaard”. Era cam la vremea în care Mircea Eliade publica în „Cuvântul” despre Kierkegaard. Prin 1964 Horia Stamatu scria că în interbelic „tematica existențială era incitată de ambientul creat direct sau indirect de gânditori ca Kierkegaard, Unamuno, Șestov, Berdiaev, Max Scheller, Heidegger și alții” (vezi vol. Horia Stamatu în corespondență cu Paul Miron, București, 2007, p. 46).
3 vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O încercare soteriologică : soluția metafizică a lui Nae Ionescu; fragmentar în „Acolada”, Satu Mare, anul XIII, ianuarie 2019, nr. 1 (134), p. 16, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/ .
4 vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu, sau Credința creatoare de cultură, fragmentar în „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, ianuarie 2020, nr. 1 (147), p. 12, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-credinta-creatoare-de-cultura/.
5 Constantin Noica a fost arestat după ce turnătorul Zigu Ornea/ Orenstein (vezi vol. prof. univ. Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018) a dat Securității manuscrisul noician despre Hegel, care, în opinia stalinistului Pavel Apostol, ar fi „atacat” regimul de democrație populară. O informație din Cartea albă a Securității (Ed. Presa Românească, 1996, p. 280) despre prietenia lui Ornea cu Ion Ianoși completează „triada” celor care i-au deschis lui Noica porțile temniței. Manuscrisul cărții despre Hegel, predat de filozoful Noica în 1957 unicei edituri de atunci (Editura de stat pentru literatură și artă), a fost semnalat de turnătorul Zigu Ornea altei „surse” a Securității, numită „Șerban” (Pavel Apustol), care l-a ștampilat drept «unul din cele mai periculoase materiale ideologice din țară» (la Procesul din 20 februarie 1960, un capăt de acuzare a fost și „răspândirea de manuscrise cu caracter dușmănos”, apud. Simina Mezincescu: a se vedea și Noica în vizorul Securității, documente din Arhiva C.N.S.A.S. publicate de „Obsevator Cultural” nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica și criticii săi din Securitate, în „Ziua” din 31 martie 2007, precum și I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în „Ziua” din 7 aprilie 2007). La arestarea lui Noica din 11 decembrie 1958 a fost implicat si șeful cenzurii (Ion Ianoși) care a primit în 1980 de la fostul deținut politic Noica următoarea dedicație pe volumul Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: „Profesorului Ion Ianoşi [/Steinberger până în anul întemniţării lui Noica], această carte despre om, care i-a vorbit mai de mult și care bate din nou la porţile d’sale, ca la una din instanţele ultime ale culturii noastre de astăzi” (vezi Estetică şi Moralitate. Omagiu profesorului I. Ianoşi la 70 de ani, Ed. Crater, Bucureşti, 1998, p. 594). Cum vedem, filozoful Noica scrie că „revine” cu aceeaşi carte „care i-a vorbit” lui Ion Ianoși/Steinberger şi care „bate din nou” la poarta „instanţei supreme” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/). Volumul noician apărut la Cartea românească în 1980 reprezintă doar un fragment restituit lui Noica prin anii șaptezeci de Securitate, parte publicată cenzurat, lipsindu-i toate referirile la om ca «ființă căutătoare de Dumnezeu» (p. 106 din mss.) sau la religie ca «împlinire a spiritului» (ibid.). Așadar o lucrare ciuntită de tot ce semnalase Pavel Apostol (sursa „Șerban”) că ar fi fost «anticomunist și mistic» în manuscrisul obținut de la turnătorul Zigu Orenstein/Ornea. În urma bătăilor bestiale la care a fost supus filozoful Noica, Securitatea a confecționat „lotul Noica-Pillat” din 25 de persoane (două omorâte după gratii). Despre ceea ce Securitatea a botezat „lotul Noica-Pillat”, fosta deținută politic Simina Mezincescu spunea că „între cele două grupuri nu era legătură, dar au fost conectate fiindcă în jurul lui Dinu Pillat erau și câțiva foști legionari și au vrut să dea aparența unui complot legionar. Era [pe de-o parte] grupul moșierilor cu domiciliul obligatoriu la Câmpulung și [mai era] grupul lui Pillat care erau exilați din Moldova, la Piatra Neamț. Eu [Simina Caracaș-Mezincescu] încercasem printr-o relație să fac să ajungă în Franța manuscrisul Povestiri despre Hegel al lui Dinu Noica. M-am trezit într-un lot imens din care nu cunoșteam multă lume… [25 de persoane: Nicolae Răileanu, Beatrice Strelisker, Remus Niculescu, Dinu Ranetti, Vlad Aurelian, Theodor Enescu, Florian Gheorghe, Emanoil Vidrașcu, Nicolae Radian, Sandu Lăzărescu, Ion Mitucă, Iacob Noica, Constantin Noica, Anca Ionescu, Mihai Rădulescu, decedat în anchetă, N. Steinhardt, Barbu Slătineanu, prof. univ. decedat în ancheta dinainte de procesul ce a durat 3 zile, din 20 febr. 1960, Simina Mezincescu, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marietta Sadova, Sergiu Al-George, Arșavir Acterian, Vladimir Streinu și Păstorel Teodoreanu]. Ca să mă oblige să semnez ceva grav, anchetatorul [Marin Anghel „care pe hârtiile de anchetă semna altfel”, apud. Simina Mezincescu) m-a dat cu capul de pereți până a căzut tencuiala de s-a văzut cărămida” (în „Jurnalul național” din 2011, accesat pe 19 mai 2017). „Marin Anghel”, care semna altfel pe declarațiile de anchetă, ar putea fi generalul N.K.V.D. Alexandru Nicolschi/Nicolau care a folosit aceeași tortură cu o altă deținută politic. Adriana Georgescu-Cosmovici povestește cum a fost dată cu capul de perete până a fost umplută de sânge de anchetatorul Alexandru Nicolschi (vezi In the Beginning Was the End, 1951, translated from Romanian by Dr. Dan Golopenția; în românește a apărut după jumătate de secol: A. Georgescu, La început a fost sfârșitul, cu o prefață de Monica Lovinescu, București, 2003). În încercarea de a ascunde (/falsifica) adevărata istorie „recentă”, numele agentului sovietic Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau, aflat doisprezece ani în structurile de vârf ale Securității înființate de Ana Pauker în 1948, nu a fost inclus în Dicționarul de istorie a României, coordonat de Stan Stoica (Ed. Meronia, București, 2007). La câteva luni de la arestarea lui Constantin Noica, turnătorul Pavel Apostol întocmeşte o notă în care scrie despre cartea de „conţinut duşmănos” în care filozoful Noica ar „ataca regimul de democraţie populară” (vol. 2 al Dosarului nr. 207 de la C.N.S.A.S., publicată de „Observator Cultural” nr. 20 /277). După ce l-a „încondeiat” pe Lucian Blaga, fără a reuşi să-l bage în puşcărie pe profesorul clujean căruia îi fusese plasat ca asistent, Pavel Apostol (/Paul Erdoes, cf. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine) l-a încondeiat și pe Noica. În Wikipedia confiscată de o mafie cu interese anti-românești, Zigu Ornea, „criticul lui Noica din Securitate” (apud. Ion Spânu), este prezentat excesiv de laudativ, îndepărtându-se toate informațiile apărute în presă despre rolul criticului Ornea în arestarea lui Noica. Anii treizeci, imaginați de turnătorul Zigu Ornea au fost reeditați de Polirom în 2015 cu prefața scrisă de o fostă profesoară de socialism (Marta Petreu/prof. univ. Rodica Marta Vartic, cu doctoratul la Ion Ianoși), autoare (în 1993, Ed. Albatros) de poeme nerușinate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr. 322/2016, pp.25-27).
6 Extrem de multe pagini de jurnal eliadesc au rămas inedite, academicianul Mircea Eliade având și niște caiete de jurnal paralel cu nume de contemporani și păreri personale care probabil ar fi deranjat, caiete nicicând publicate.
7 O înregistrare de cca. 3 minute despre Nicolae Iorga (realizată în 2015 de Radio România Regional) preluase în titlu această cugetare a marelui istoric: „E o mare primejdie să ajungi a fi mulțumit de tine însuți”. La vizionarea înregistrării postate pe 8 septembrie 2020 de Părintele René Luc despre Giulgiul din Torino am putut sesiza felul cum s-au „auto-deconspirat” asasinii lui Iorga, ascunși după Traian Boieru. Acesta (stabilit în Germania Federală) a fost – în mod curios – ajutat de regimul polițienesc comunist să-și aducă rude din țară. Încă și mai curios, de câte ori ideologii comuniști aduceau vorba despre cei care l-au asasinat pe Iorga, și prilejul se ivea extrem de des, Barbu Theodorescu (1905-1979), fost asistent al profesorului Iorga (vezi Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, București, 1968), se oferea să le dea adresa lui Traian Boieru din Germania, ucigaș nederanjat nicicând de comuniști. Descriind supliciile suportate de Iisus Cristos „mărturisite” de Sfântul Giulgiu din Torino, Părintele René Luc menționează și smulgerea bărbii fi cu fir, tortură care ar fi fost o pedeapsă evreiască pentru blasfematori. Se știe că în 1940 Regatul României a pierdut o treime din teritoriu prin cotropirea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către armatele staliniste și prin șantajul care a determinat cedarea jumătații de Ardeal, urmată de inimaginabile crime de genocid, printre care și aceea cu steagul românesc bătut pe spinări de români în cuie (vezi vol. colectiv: Teroarea Horthysto-Fascistă în Nord-Vestul României, septembrie 1940-octombrie 1944, București, 1985). Din cauza cenzurii instituite odată cu alianțele militare forțate de împrejurări, nu s-a putut în 1940-1941 scrie decât despre crimele minoritarilor comuniști (vezi vol.: Săptămâna Roșie, 28 iunie-3 iulie 1940, carte post-decembristă îndepărtată instantaneu de pe piața cărții de la Chișinău de cei interesați să nu se afle adevărul, cf. Petru Ursache, Omul din calidor), crime care au prevestit ororile de mai târziu făptuite în Basarabia și Bucovina de Nord de comunismul sovietic și consemnate de Mircea Eliade în Jurnalul portughez (București, Ed. Humanitas, 2006), cenzurat la a doua ediție din 2010. Aflând de la magistrați și de la ofițeri refugiați de uciderile mișelești ale unor oameni fără apărare, istoricul Nicolae Iorga a publicat atunci în „Universul” articolul intitulat: De ce atâta ură?. După ce am văzut înregistrarea Părintelui René Luc mi-am dat seama că smulgerea bărbii academicianului Nicolae Iorga odată cu asasinarea a indicat fără putință de dubiu originea etnică a celor din echipa de ucigași, origine bine știută de localnicii din Vălenii de Munte la vremea oribilului asasinat din 27 noiembrie 1940.