A devenit aproape o tradiție colaborarea lui Georges Mazilu cu Tribuna, după ce, în fiecare an, începând cu 2020, un număr al revistei noastre a fost ilustrat cu lucrările sale, iar la Editura Tribuna a fost publicat albumul Hybrid Faces, care reunește lucrări de referință ale pictorului din perioada anilor 2000-2020. Continuăm și însoțim paginile recentei ediții cu reproduceri după cele mai noi creații ale artistului, cunoscut și recunoscut pe toate meridianele globului.
Reamintim cititorilor, într-o prezentare succintă, având în vedere numeroasele texte, cronici publicate de-a lungul anilor în Tribuna, că Georges Mazilu s-a născut în România, dar s-a stabilit încă din prima jumătate a anilor ’80 în Franța, în prezent locuind în cea mai mare parte a anului pe una dintre coastele însorite ale Spaniei. A expus la numeroase galerii din Europa şi America de Nord, lucrările sale aflându-se în permanenţă la Turner Carrol Gallery, Santa Fe, New Mexico în Statele Unite, la Galerie Lacroix în Quebec City în Canada sau la Morren Galleries, Utrecht, Olanda. De asemenea, unele lucrări pot fi văzute în muzee din SUA, cum ar fi: Young and Legion of Honor Museums of San Francisco, Tucson Museum of Art, Arizona, NM Arts in Public Places Santa Fe, New Maxico; sau chiar mai departe, Mazilu ajungând să fie prezent și în Noua Zeelandă, în Tyler Collection, la University of Tasmania. Însă marea majoritate a picturilor sale se află în colecţii particulare, peste tot în lume, artistul dând dovadă de mare vervă creatoare în toți acești ani. O altă particularitate interesantă a operei lui Mazilu o constituie succesul de care se bucură în rândul colecționarilor, al iubitorilor de artă din România. Chiar dacă fizic, artistul nu s-a întors în țara natală, arta sa a fost, într-o mare măsură, repatriată, prin frecventele prezențe pe simezele caselor de licitații și în preferințele celor interesați de evoluția fenomenului plastic contemporan.
Am urmărit cu atenție creația sa din ultimii ani, am realizat la un moment dat un interviu împreună (inclus în seria Biografii exilate, Ed. Tribuna, 2020), i-am vizitat ambele ateliere (atât pe cel din centrul Franței cât și pe acela de pe coasta mediteraneană), am citit ceea ce au scris istoricii de artă sau alți comentatori despre opera sa, personajele sale îmi sunt de acum familiare, dar cu toate acestea lumea picturală a lui Mazilu continuă să mă surprindă. Despre ființele „parțial umanizate” (după cum spune istoricul american Sam Hunter), ca posibile supraviețuitoare ale unui dezastru apocaliptic, despre melancolia din privirile lor și „nemișcarea hieratică” (Christian Crăciun, „Interfețele lui Mazilu”, Tribuna nr. 441/16 ianuarie 2021) s-a tot scris și vorbit de-a lungul timpului. Doar că personajele acestea nu numai că au crescut numeric, tipologiile imaginate de artist divizându-se parcă dintr-o lucrare în alta, ci au conturat și completat, în permanență, o lume care astăzi nici nu mai pare stranie și inventată. Privitorului i se induce tot mai acut senzația că lumea picturală a lui Mazilu există, trăiește în paralel cu lumea noastră, de unde împrumută situații, istorie, tradiții. Unele lucrări, de pildă, vădesc vechi preocupări tematice ale artiștilor dintotdeauna (precum La tentation de St. Antoine/Ispitirea Sfântului Anton sau Susanne et les vieillards/Suzana și bătrânii). Personajele comportă însă caracteristicile obișnuite universului pictural al artistului: indivizi cu fizionomii deformate, purtând platoșe îmbinate cu nituri etc. Așa cum este și acel Christ răstignit (Crucifixion), căruia, la unul dintre brațele de pe cruce, îi lipsește palma, are cotul prins într-o încheietură mecanică, iar pieptul îi este parțial acoperit de un rest de armură. Tema este mai rar întâlnită în opera lui Georges Mazilu, dar acest amestec de sacru și profan, de uman și mecanic, întregește oarecum nevoia de legitimare a unei lumi ce reclamă tot mai multă credibilitate.
Dacă ar fi să căutăm originea a ceea ce numim azi stilul recognoscibil Georges Mazilu în pictura contemporană, mărturisirea artistului (din interviul realizat pentru Tribuna) ne poartă la surse de inspirație din secolele XVI-XVII din pictura olandeză, flamandă, sau Renaşterea italiană. Îndeosebi la pictorii din Țările de Jos găsim această perspectivă cromatică profilată pe fondul întunecat al tabloului. Așa cum și la Mazilu eșalonarea culorilor de la cald, în primul plan unde personajele sunt ilustrate bogat cromatic, spre rece, în fundal, creează iluzia unei adâncimi spațiale. Culorile reci și neutre dau senzația de îndepărtare, ochiul privitorului percepând un orizont nevăzut dar intuibil, care se poate deschide într-o sumedenie de posibilități, în funcție de imaginația fiecăruia.
Portretele feminine, de care ne bucurăm mai mult în această selecție din Tribuna, dar și nudurile sunt cel mai puțin afectate de „dezastrul genetic”, cum a fost numit de către unii comentatori „fenomenul” care a generat, plastic vorbind, apariția personajelor lui Georges Mazilu. Chipurile tinerelor sunt aproape angelice, cu ovalul feței perfect conturat, împodobite cu împletituri de o migală remarcabilă, cu flori delicate și viu colorate. O bogăție de nuanțe și forme, de o puritate surprinzătoare, măiestrie a desenului, peste care chipurile sunt pictate viguros și expresiv, definesc calitățile picturale în care abundă portretele. Este incredibilă și aproape nefirească această finețe în comparație cu celelalte personaje care populează lucrările artistului, cu fizionomii oarecum grotești și trupuri deformate. Mazilu însă are grijă să îmblânzească această lume, presărând indicii care sugerează că personajele sale au și laturi ce le apropie de natura umană, de pildă cireșele, simbol al tinereții, prospețimii, al poftei de viață, pe care cuplurile de logodnici și le oferă, ori care atârnă de pieptul sau coafura unora dintre figuri. Cu alte cuvinte, frumosul, în sensul comun, izbucnește mereu acolo unde ordinea firească este zdruncinată. Pentru că artistul, în ciuda elementelor diformității, reușește să ajungă la frumos prin pitoresc și psihologic.
Pictura lui Georges Mazilu este o artă o transformării. Modelele sale sunt lăuntrice, parte a unui microcosmos propriu pe care reușește să-l exteriorizeze pe pânză prin mijloacele de exprimare plastică și prin filtrul gândirii sale. Artistul excelează în compoziție, în imaginarea personajelor, pe care le mânuiește și le grupează magistral într-o lume picturală a cărei prolificitate hrănește așteptările și curiozitatea celor care, odată ce au interacționat cu ea, nu mai pot rămâne de-o parte.