Urcușul e abrupt, de la drumul asfaltat povârnișul pietruit pare să ducă direct în cer. Drumul e plin de bolovani, de dimensiuni destul de mari, astfel că unei mașini joase, de oraș, i-ar fi imposibil să-l urce. Ar reuși un autoturism de teren, ori alte utilaje greoaie. La pas e destul de obositor, dar promisiunea pe care ți-o dă linia orizontului unită cu dealul, imaginea unor norișori albi, pufoși, așezați jos, în vârful pantei, e destul de motivantă. Doar că, odată ce ai ajuns în vârf, nici vorbă de nori și cer la o lungime de braț, în schimb priveliștea care se deschide îți taie răsuflarea, sacadată oricum de greutatea urcușului. Dincolo de coama dealului se întind pășuni joase, prăvălite printre alte și alte coline, inundate de covoare de ferigi și pâlcuri de mesteceni, mărginite de codri nesfârșiți, de un verde tot mai întunecat, pe măsură ce se pierd departe, cine știe cât de departe…
În tot acest tărâm, ce pare ireal, doar stâlpii de înaltă tensiune și cele câteva gospodării, vreo patru-cinci, amintesc de civilizație. La distanțe de sute de metri, sau chiar kilometri una de alta, casele acestea par mai degrabă piese de puzzle uitate pe o planșă cu o imagine străină, diferită, de un uriaș distrat. Nu, nu este o localitate în adevăratul sens al cuvântului, e doar un cătun care ține de o localitate, poate la fel de împrăștiată, dar străbătută totuși de un drum asfaltat. Aici, în cătunul de peste deal, nu există apă curentă, canalizare, cabluri de telefonie, internet sau televiziune, nu există nici măcar semnal pentru rețelele de telefonie mobilă, singura facilitate modernă fiind curentul electric. În rest, izolarea de lume e desăvârșită. Aflu că doar două dintre aceste case mai sunt locuite și mă întreb cu groază cum ar fi o viață trăită într-o singurătate aproape permanentă. Pentru noi, cei trăitori în meandrele civilizației, în stresul cotidian al orașelor noastre, în nesiguranța noastră de zi cu zi, uneori mai înfircoșătoare în perspectivă decât adâncurile codrilor negri, poate fi relaxant și revigorant să ne retragem din când în când într-un astfel de loc. Dar asta poate doar vara, în vacanțe, și, desigur, vremelnic. Iarna, când drumul de piatră și potecile prin ferigi se acoperă de zăpadă (bănuiesc că aici zăpada nu e doar o pânză subțire de mâzgă, întinsă ca untul pe pâine), ce fac oare cei din casele de aici, din cele două case locuite? Până la cel mai apropiat magazin, pe șosea, să tot fie vreo zece kilometri. Iar locuitorii cătunului, aflu și acest lucru, sunt oameni în vârstă. În una dintre case, alături de o bătrână trăiesc fiica și nepoata ei. Au fost lăsate acolo de către bărbatul, cap de familie, care s-a dus în lume să câștige bani.
Peisajul paradisiac îmbie la plimbare, aerul tare, înmiresmat, îmi umple plămânii într-o explozie de energie, astfel că nu simt nici oboseala, nici vântul, nici soarele care-mi arde umerii. Merg mai departe prin nesfârșite colonii de ferigi până când, brusc, îmi răsar în cale trei cruci, cu mormintele lor odihnindu-se la umbra unor arbori falnici, în fața cărora de despart, ca dintr-un sfeșnic, brațele albe ale unui mesteacăn uscat. Cele două crengi, pornite din aceeași tulpină, par a avea cu adevărat rol de lumânări. În satele izolate ale Transilvaniei se întâlnesc frecvent astfel de „cimitire private”. Desigur, dacă ne raportăm la normele impuse de legislația specifică, amplasarea mormintelor în afara spațiilor aprobate în acest scop este sancționabilă. Practica aceasta însă nu aparține doar de domeniul trecutului. În locuri precum acesta, oamenii continuă să trăiească și să moară fără a ieși dintr-un macondo dincolo de care habar nu au ce se întâmplă.
Am cunoscut o femeie care, la treisprezece ani de la revoluția din 1989, a coborât din cătunul ei pentru un drum la primăria de care aparținea, după ce fiul său, cel care se ocupa de problemele curente legate de administrația locală, a plecat să muncească în străinătate. Nevoită fiind, bătrâna a bătut drumul lung până la primărie. Ajunsă acolo a vrut să-i vorbească primarului, numai că vestea schimbărilor politice nu ajunsese până la ea, astfel că s-a adresat unui funcționar cu o naturalețe debordantă întrebând: „Tovarășul președinte este aici?” Uluiala de pe chipul funcționarului se poate lesne ghici.
Depopularea satelor este un fenomen tot mai răspândit, nu doar în Transilvania. Simultan cu scăderea numărului populației, România înregistrează o tendință tot mai pronunțată de îmbătrânire demografică. În primul rând, vina o poartă fenomenele migratorii. Scriam despre acest aspect și în articolul publicat în numărul anterior al revistei. Apoi, o problemă demnă de luat în calcul ar fi și sporul natural negativ. Natalitatea este tot mai redusă în raport cu o mortalitate ridicată. Potrivit datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, la 1 ianuarie 2017, față de aceeași dată a anului 2016, numărul decedaților a depășit numărul născuților vii cu 68.061 de persoane. Efectul cel mai puternic al acestor tendințe demografice se manifestă în mediul rural, acolo unde îmbătrânirii populației, emigrației, li se adaugă și o migrație internă rural-urban. Același Institut Național de Statistică, raportându-se la momentul de început al anului curent, arată că populația urbană este majoritară în România, în proporție de 53,6%. Chiar dacă, în general, procesul îmbătrânirii demografice s-a adâncit, în ultimul an înregistrându-se o creștere a populației vârstnice de 65 de ani și peste, fenomenul este mult mai alarmant în mediul rural, ceea ce a dus la o adevărată pustiire a satelor.
Soluțiile ar putea veni odată cu formularea unor politici benefice, fie ele demografice, economice ori sociale. Politicile demografice au rezultate pe termen lung, doar că, până în prezent, ele s-au manifestat mai degrabă ca politici de protecție socială, ceea ce ar putea explica lipsa unor rezultate semnificative. Cât privește politicile economice, este evident faptul că evoluțiile demografice din România au, în mare parte, cauze economice. În opinia unor specialiști, politicile care stimulează o dezvoltare regională generează externalități pozitive, iar acestea pot contribui la diminuarea cauzelor genereratoare de tendințe demografice nefavorabile. Politicile sociale ar trebui să țină cont de faptul că, la nivel național, doar jumătate din populația activă contribuie la fondurile de asigurări sociale, procent care în mediul rural este mult mai mic. Și nu în ultimul rând, statul ar trebui să creeze oportunități economice pentru ca românii plecați să muncească prin lume să-și poată investi banii câștigați, la ei acasă. Sprijinirea micilor fermieri, cărora li s-a facilitat accesul la banii europeni, prin mărirea, în acest an, a numărului de proiecte eligibile, este un pas bun, dar doar unul de început. Infrastructura continuă să fie dezastruoasă, accesul spre zonele mirifice, ca acest cătun uitat spre care m-au purtat pașii în final de august, undeva la granița dintre județele Bihor și Cluj, este mult îngreunat din pricina drumurilor proaste. Și nivelul de civilizație al celor ce încă mai locuiesc acolo, de asemenea. Încurajarea investițiilor în agroturism ne-ar putea face pe noi, cei prinși în canoanele unei vieți (prea)modernizate, să evadăm din când în când departe de lumea înlănțuită (parafrazându-l pe Thomas Hardy).
Citeam deunăzi despre un sat din Provence, unde un scriitor american s-a retras să lucreze în liniște, gustând calmul unei existențe patriarhale, ca o întoarcere în timp. Îndrăgostindu-se iremediabil de acel ținut, a scris mai multe cărți în care face o extraordinară reclamă turistică zonei. Mă gândeam: oare noi nu avem sate fermecătoare, obiceiuri și tradiții atractive pentru străinii care ne-ar putea vizita? Ba da, sunt convinsă că da! Numai că, înainte de toate, este necesar să desțelenim drumuri de acces pentru aceștia, fie ele pe pământ ori prin aer. Iar aici mai sunt multe, extrem de multe de făcut.