Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Departe de țară, îmi simt mereu toate dorurile la pândă și-mi doresc să mă întorc la căsuța mea”

„Departe de țară, îmi simt mereu toate dorurile la pândă și-mi doresc să mă întorc la căsuța mea”

 

Născută în satul Bucium, pe Valea Grădiştei, judeţul Hunedoara, la 22 mai 1958, poeta Nuța Crăciun a studiat la Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu” din Orăştie. A urmat apoi cursurile Facultății de filologie (română – franceză) de la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia. În 2001 a publicat primul său volum de versuri: „Alfabetul unei şoapte“ la editura Călăuza din Deva. În 2011 a fost inclusă în antologia „Un secol de poezie în oraşul Paliei”, editată de Asociaţia culturală Florema Design din Orăștie, antologie selectivă 1911-2011, prefaţată de Maria Toma-Damşa. În 2014 a publicat, la editura Eubeea din Timișoara, a doua carte de versuri, ediţie bilingvă română-spaniolă: „Cuvinte de îmblânzit mâinile – „Palabras para domar las manos“, prefaţată de poetul Paul Octavian Blaj. În octombrie 2014 a fost primită în Asociaţia Scriitorilor şi Artiştilor Români din Spania (ASARS), asociaţie condusă de poetul Gelu Vlaşin. Este membră activă  a Cercului Literar de la Cluj din 2016. Face parte din grupul  poetic „El hombre que fue jueves” din Logroño – Spania, unde locuiește în prezent.

 

Ion Cristofor:  — Pentru biografia oricărui scriitor, perioada formării intelectuale, a studiilor și a lecturilor este importantă. Ce vă aduceți aminte despre copilăria petrecută în zona Văii Grădiștei? Ion Cristofor:  — Pentru biografia oricărui scriitor, perioada formării intelectuale, a studiilor și a lecturilor este importantă. Ce vă aduceți aminte despre copilăria petrecută în zona Văii Grădiștei?
Nuța Crăciun:  — Copilăria se confundă cu locul acela sfânt în care mă întorc de câte ori lumea îmi pare ostilă, mă simt tristă sau mi-e dor de mama… în satul cel mai frumos de pe Valea Grădiștei. Am văzut lumina zilei într-o primăvară pe care mă străduiesc s-o port mereu cu mine, ca pe-o a doua cămașă.Acolo aveam pe vremuri un rai pe care îl numeam mereu „al meu”, mi-l revendicam fără niciun drept de apel, simțeam că face parte din universul meu, din ființa mea.Locul acela de pe deal, cu viță de vie, două livezi de pruni, un cireș și un izvor, purta un nume, „Plaiul”. Era cel mai frumos loc de pe Pământ, refugiu primitor, mereu căutat, al timidităților mele, al nevoii de singurătate. Acolo dispăreau stinghereala și ,,suferința” comunicării verbale, față în față cu oamenii, propria-mi ,,sălbăticie”, pentru care mama mă certa adesea. Nemaiavând nicio îngrădire, de oameni neînțeleasă și la fel de neînțelegătoare cu ei, înlocuiam rigiditatea și distanța cu emoția și căldura pe care dialogul cu florile, copacii și animalele mi le dăruia.Era un timp al fericirii, cu toate lipsurile perioadei. Mama muncea foarte mult. Amintirea vie a ei în timp ce cosea la mașină și cânta, mă poartă înapoi în preajma femeii aspre, iute ca piperul, harnică și foarte credincioasă. De la ea moștenesc dragostea pentru cuvinte, arta care-i face pe oameni să-și poarte cu mai multă ușurință tristețile. Bucuriile se poartă ușor… O studiam când compunea, ținea creionul între dinți, torcea sau cosea, oprindu-se din când în când să aștearnă câte un vers într-un caiet, apoi îl recitea. Când era mulțumită, ofta, cred că ăsta era felul ei de a se declara mulțumită.Mama ofta des, muncea mult și nu avea timp să ne răsfețe, dar eu mă jucam singură, inventam mereu jocuri, interpretam roluri din poveștile cu care simțeam că mă identific. Îmi plăcea să desenez flori, să citesc, am început cu minunatele „povești nemuritoare”.Și tot atunci am început să scriu versuri cu rimă… Scriam versuri surorii mele, cățelului, pisicii… apoi fugeam pe Plai și le recitam cu voce tare. Îmi modelam vocea să sune cât mai dulce, așa cum auzeam seara înainte de culcare la emisiunea de zece minute „Noapte bună, copii”. Tare-mi plăcea „vocea” aceea. Și acum îmi răsună în minte când închid ochii, era parcă anume creată să ne adoarmă și să ne poarte în lumi de poveste.
— Cum v-ați apropiat de literatură?
— Din primii ani de școală mă atrăgea citirea în dauna matematicii. În gazeta de perete a școlii, într-a cincea, am publicat primele versuri, în ,,umbra” de netăgăduit a colegului dintr-a șaptea, cunoscutul poet Petru Romoșan. În clasa a noua, ca elevă a Liceului „Aurel Vlaicu” din Orăștie, autoare de poezii adunate în jurnalul personal, împreună cu toate gândurile adolescenței, sub îndrumarea și protecția doamnei profesoare Livescu, participând la o întâlnire județeană pe teme literare, aveam să mă întâlnesc cu poetul Eugen Evu. Acesta, se pare, fiind surprins nu de măiestria mea poetică, ci de forma personală și inedită a versurilor („mi-e teamă/să nu ating vreo silabă/cu gândul/ vibrația ei m-ar întemnița/ de aceea/ mi-e teamă de silabe”), după ce mi-a răsfoit ,,fără milă” jurnalul pe care nu-l văzuse nimeni până atunci, a spus: „Cine scrie o poezie cum e «Oscilație», înseamnă că poate mult mai mult”.Îi plăcuse o singură poezie, cea pe care o citisem pe scenă, poezie care, fără ultimele două versuri, avea să apară în primul meu volum, ,,Alfabetul unei șoapte”. Atunci a început totul. Invitată fiind, în fiecare joi mergeam la Hunedoara la cenaclul condus de poetul Eugen Evu, care a făcut școală de poezie cu noi, învățându-ne nu neapărat cum să scriem, ci cum să nu scriem…
— Când ați debutat și cum priviți azi debutul dumneavoastră?
— Am debutat în anul 2001 cu volumul de versuri „Alfabetul unei șoapte” la editura Călăuza din Deva, având ca lector de carte pe regretatul prozator și poet Valeriu Bârgău, pe atunci directorul editurii. Mi-amintesc cu nostalgie de acel debut. Revedeam materialul împreună cu Valeriu Bârgău, care încerca să nu mă influențeze cu nimic, doar îmi amintea că poezia este o artă, nu doar o refulare sau o descărcare a emoțiilor trăite la un moment dat. Mi-am mai amintit și de sfatul lui Eugen Evu: „Încercați să spuneți cât mai mult în cât mai puține cuvinte”. Și, cu puțin timp înainte de a da „bun de tipar”, m-a apucat o frenezie a minimalizării ciuntindu-mi aproape toate poeziile în noaptea de dinaintea înmânării materialului pentru publicare, încercând să le reduc și să le concentrez.A doua zi la redacție, Valeriu Bârgău, surprins de modificări, mi-a zis doar: „E cartea ta, faci cum crezi, dar gândește-te bine!” Fiind foarte sigură că aceea era forma potrivită, i-am dat drumul. Regretele de a nu fi reflectat mai mult, acționând sub un impuls insuficient ajustat pe maniera mea de a gândi și a scrie, le port cu mine mereu, manifestându-se mai puternic atunci când citesc primul meu volum de versuri care include multe poezii a căror formă minimalizată nu mă mai satisface pe deplin.— Care sunt scriitorii care v-au modelat în tinerețe? Care sunt scriitorii și cărțile pe care le citiți astăzi?
— Mentorul meu a fost Eugen Evu. De la el am învățat într-adevăr multe, are un foarte rafinat simț poetic. Dar scriitorul care m-a fascinat și m-a influențat cel mai mult încă din perioada liceului a fost Jorge Luis Borges și inegalabila lui „Carte de nisip”. Apoi a mai fost Exupery cu „Citadela”, carte pe care și azi o recitesc și o găsesc inepuizabilă. Apoi Nichita Stănescu, Ion Minulescu, George Țărnea. Nu-i uit pe Constanța Buzea care m-a publicat cândva în revista „Amfiteatru”, purtând și o corespondență de scurtă durată cu domnia sa, pe Ana Blandiana și Octavian Paler.Dintre poeții hunedoreni îi amintesc pe Iv Martinovici, Ioan Evu, Valeriu Bârgău. Astăzi, pe lângă poezie, citesc cu mare plăcere Isabel Allende, Herta Müller, Horia-Roman-Patapievici, literatură religioasă, literatură științifică.
— Când ați părăsit România și în care circumstanțe?
— Am plecat din România în anul 2004, după ce fabrica Vidra din Orăștie, unde am lucrat toată viața, se închisese… Fata mea, Cristina, venise în Spania înaintea mea și m-a asigurat că mă va ajuta să-mi găsesc ceva de lucru dacă o să mă pot împăca cu ideea că aici munca pe care o pot efectua este diferită de ceea ce am făcut în țară. Adică, cu puțin noroc, pot slugări în vreo casă… Am fost de acord, deși recunosc că nu m-am așteptat să-mi fie atât de greu… La început mă simțeam umilită de muncile pe care trebuia să le efectuez știind că pot face mai mult decât atât. Dar după ce mi-am plâns toate lacrimile, căci am plâns mult, mai ales în primul an când nu cunoșteam limba și nu mă puteam face înțeleasă, am început treptat să înțeleg că respectul se poate câștiga la orice loc de muncă. Cel mai important lucru fiind convingerea că munca cinstită și tenace este în sine ceva nobil.Am început să deprind o nouă filozofie de viață, să mă bucur în sfârșit de ceea ce am, de sănătate, de libertate, de liniște, am început să simt ce înseamnă să nu mai suferi financiar și să-ți poți permite mici capricii, vacanțe. Nu câștigam mult dar trăiam într-o țară cu oameni sociabili și onești, aveam fata și mai târziu nepoțeii aproape, acomodându-mă treptat. Deși aici, departe de țară, îmi simt mereu toate dorurile la pândă și-mi doresc să mă întorc la căsuța mea. Sper să o fac foarte curând.
— Cum v-ați acomodat cu noua viață, cea din Spania ?
— E ușor să te acomodezi aici după ce ai învățat limba. Spaniolii sunt oameni deosebit de sociabili, te tratează bine și-ți respectă drepturile de cetățean rezident. Iar dacă ai norocul să găsești de lucru, poți trăi liniștit…E o plăcere să vezi animația de la sfârșitul săptămânii pe străzile orașului, toate terasele pline, toată lumea la plimbare, cu copii, cu mascote… Și apropo de animație, mi-amintesc că unul din lucrurile care m-au șocat atunci, la început, a fost numărul mare de persoane care își plimbau câinii. Era plin de câini peste tot, în parcuri, pe străzi, până și în baruri. Au fost multe lucruri care m-au șocat atunci la început până m-am acomodat și i-am înțeles. La fel m-a surprins numărul mare de persoane handicapate în cărucioare cu rotile, foarte multe femei însărcinate, mulți copii, gemeni, tripleți, mulți oameni bătrâni în baruri, jucând cărți. Dar fețele tuturor erau vesele, vorbeau destul de zgomotos, așa sunt ei, se manifestă zgomotos. Veselia li se citește mereu pe chip, nu prea vezi oameni triști… eram ca-ntr-o țară de poveste, străzile extrem de curate, plin de flori peste tot, multe parcuri, trotuarele perfecte, nicio bordură știrbită…
— Sunt mulți scriitori care își părăsesc limba maternă și încearcă să se impună în cultura țării de adopție. Dumneavoastră ați ales să scrieți în românește. Cum se explică această alegere?
— Vorbesc destul de bine limba spaniolă, dar gândesc, simt și scriu în limba maternă. Nu pot scrie direct în spaniolă și nici nu simt nevoia să mă impun în cultura acestei țări. Al doilea volum de versuri, „Cuvinte de îmblânzit mâinile”, a apărut în ediție bilingvă, dar nu țin să mă impun cu el aici. M-am bucurat de cronici bune la această carte, toate în românește. Fac parte dintr-un cerc literar ,„El hombre que fue jueves”, particip la anumite activități ale Cercului. Dar recunosc că nu mă atrag prea mult aceste activități, simt că ceva îmi lipsește, nu e ca la noi… Parcă nu se aprofundează și nu se sondează destul cuvântul, și, dintr-o falsă delicatețe sau poate bun simț exagerat, nu se face o critică obiectivă pe texte, așa cum ar trebui. În viziunea lor toți scriu bine, se laudă unii pe alții, poate excesiv. Uneori mă gândesc că există aici și o parte bună, există o comuniune între ei unde parcă nimeni nu vrea să exceleze, doar să se simtă bine. E plăcută atmosfera aceasta, e reconfortant să încerci să nu ieși în evidență singur, ci împreună.
— Cum vedeți, din Spania, evoluția societății românești actuale?
— Vorbind de evoluția unei societăți, temele cruciale ar fi educația, sistemul sanitar și încrederea sau, dimpotrivă, lipsa încrederii. Recunosc că aici, departe de țară, deși încercăm să fim la zi cu tot ce se întâmplă acolo, acasă, suntem oarecum rupți de realitatea zilnică trăită acolo. Mă refer mai ales la ceea ce se întâmplă in sistemul  sanitar, cu șpagă la medici, criza personalului medical calificat prin plecarea în străinătate, creșterea costurilor serviciilor medicale etc. Aici, în Spania, totul este înspre binele și ajutorul omului ajutoare financiare, asistență medicală gratuită, fără șpagă… Referitor la sistemul de educație, cred că trebuie modernizat și adaptat cerințelor actuale ale societății. Dar, în opinia mea, în ciuda multor critici, nivelul de cultură generală din România depășește nivelul altor state europene. Calitatea învățământului românesc și pregătirea absolvenților care ajung să profeseze în afara țării sunt recunoscute peste tot. Dacă ar fi să definesc sistemul de educație prin care am trecut eu, aș spune că a fost unul oarecum opresiv, lipsit de înțelegere pentru oamenii pe care ar fi trebuit să-i formeze, refuzând să promoveze valori precum curajul, adevărul, libertatea.Acum, în 2017, sunt mult mai multe oportunități, există foarte multe resurse gratuite online, platforme educaționale unde poți învăța orice, de la limbi străine la matematică, științe, programare etc.În altă ordine de idei, corupția, care persistă la toate nivelurile, rămâne un obstacol, fiind identificată drept o problemă majoră în România, constituind o adevărată molimă a sectorului public, politic și administrativ. E o realitate tristă, care încetinește creșterea economică, producând neîncredere generalizată în instituții, neîncredere care fragilizează democrația românească. Această situație duce la scăderea populației și la încurajarea emigrării în afara granițelor țării. Când nu te simți în siguranță într-un loc, pleci, sperând că, vreodată, parlamentarii aleși vor munci pentru alegători, fără minciuni și corupție, onest și în folosul comunității. Până la urmă toți ne-am dori o țară care să cunoască succesul economic și social, în care fiecare om să trăiască în siguranță și să poată proiecta un viitor pentru el și familia lui.
— Ce cărți pregătiți, ce proiecte stau pe masa dvs. de scriitor?
— Lucrez în paralel la mai multe proiecte: o antologie de poezie editată de editura Colorama din Cluj (unde particip cu 14 poezii) și o carte de poezie cu rimă. Mai amintesc o posibilă carte de poezie pentru copii și o carte de poeme în vers liber, cu cele mai dense și mai concentrate poeme ale mele, scrise acum, la maturitatea vieții și a gândului. Acum simt că m-am detașat puțin de sfaturi și de influențe încercând să-mi regăsesc un stil propriu, cu care să mă identific și care să-mi contureze cât mai fidel emoția și simțirea.

Interviu realizat de Ion Cristofor

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg