Presărat sau risipit din monumentul de tocare a Timpului, nisipul include boabe de fapte înluminate și boabe de fapte mucegăite, care cuprinde bunătăți și răutăți, râuri și răuri, șoapte râzgâiate și șoapte răspicate, dizarmonii și desfătări, care cuprinde cât cuprinde. Sunt zile în an și în viață de schimbare statornică, zile când luminile se aprind și luminează visele și visurile cu totul diferit ca până atunci. Sunt zile de pomină când întâlnești oameni, oameni în sensul nobil și având îndeletnicirea de martori și de interpreți ai nisipului vieții. Căci viața nu este întotdeauna un asasinat, deși e necesar să ai pentru ea la îndemână vreun complice. Întotdeauna, mi-a spus mie mama, când sunt doi ai cuvântul unuia contra ăluilalt, dar află toată lumea. De-aia e bine să nu fii surprins în flagrant delict de viețuire și mai ales de conviețuire. Flagrant delict de existență, de fiind. Dar nici să trăiești camuflat și retras din lume și la adăpost de ceilalți oameni! E bine să știi pe unde calci dar să nu te uiți doar în pământ, la un metru, ci să ridici ochii spre orizont și să privești în perspectivă, ca-n pictură. Pentru asta este bine să te ducă de mână cineva: mama, tata, tanti Jeni (toți avem câte o tanti Jeni în familie!), tușa Caliopi, dascălul de proză, prietenul de opoziție sau complicele de parodie.
Profesorul Gh. Vlăduțescu este unul dintre aceștia. Și nu mi-e deloc frică s-o recunosc. Am mai scris eu o dedicație pe prima pagină a unei cărți din care nu aș mai păstra astăzi decât titlul (Completarea Însușimii Mele) și îi aminteam pe toți părinții mei, prezenți, viitori, adoptivi și neașteptați. Așadar, nu obosesc niciodată vorbind cu profesorul Vlăduțescu. Mereu îmi dă ceva de rumegat, ceva de descoperit cu surprindere, de descarcerat, de stat la coadă la mentalitate. De citit. Bunioară „O mie și una de nopți” sau Biblia sau Iliada sau Diderot. Cuvintele dumnealui sunt firești și concentrate. Nu mai vorbesc despre scris. Este o bombăneală tulburătoare și mult semnificativă. Frazele sunt ca o spovedanie, precum cadrele lungi ale lui Tarkovski, întrerupte cu liniște. Sunt ca un premiu. Ca un incendiu. Etică, dorință și plăcere. Inteligență, simplitate și decență. Pornind direct, de la sine, monolog în fața oglinzii, în fotel, cu o cahvea alături, aparent agresiv, vertiginos și foarte aproape de viață. Între Flaubert, Freud, Cervantes, Dostoievski și mai ales Karamazov și Montaigne.
Căci pentru mine, și i-am spus-o deseori și domnului profesor, filosofia se află la o distanță de un fir de păr de literatură. Citesc Platon ca pe teatru, ca pe Shakespeare. De fapt, marele brit se inspirase el însuși din multe și mărunte, dar mai ales din Plutarh. O ediție de popularizare, deloc academică. Și de fapt ce văzuse el în Plutarh despre viețile evoluate la paralele? Că A este cauza lui B și că B este consecința lui A. Mai mult, că întotdeauna și extrem de necesar B urmează lui A, ce să ne mai tocim coatele și mintea. Alpha – Beta, Alef – Beit, E 2 – E 4, ca la șah. Sau E = mc2, vorba ceea! Și ce mai învățase el, Marele Brit? Ideologie, tehnică și eveniment. Proiecte. Proiecte în sensul superior al cuvântului, căci azi orice articol, orice grant este un proiect întins pe o perioadă de timp de-ăsta, de plastic sau de gumilastic, cum se poartă acum. Proiecte serioase, aidoma celor ale profesorului nostru, Vlăduțescu: Orient, Occident, Aristotel, Alexandria, Grecia veche, Roma antică, Socrate, Bufnița Minervei, legende cosmogonice românești, Cezar, Cleopatra, Antoniu, precum și alte nopți de vară toridă, „buimacă” apud Nea Fănuș, „baroc” apud Paul Georgescu. Căci dumnealui are și o vorbă: „te macină un subiect? Fă un curs și apoi trece-l într-o carte”.
Realitatea inventează imaginile, imaginile dau formă Realității, formele sunt cadre politice și de nădejde. Și Realitatea se interpretează, se rotunjește, se exhibă. Se comentează. Commentarii de Bello Gallico, ce titlu simplu pentru un răzbel atât de mare și de pompos! De la pompă: tulumbă, mașină de ridicat apa, pusă în mișcare cu brațul sau cu aburi; aparat ce servă a arunca apă asupra unui edificiu incendiat; preparative mărețe, luxoase, nobleță, măreție, vanități, plăceri. Dar și pompos: plin de pompă, solemn; înmormântare pompoasă, dicțiune pompoasă. Că asta este războiul – măcel, abator și propagandă entuziastă. Războiul gândirii cu Istoria și cu Literatura, adică Ficțiune. Deși Realitatea, în realitate, este un lung șir de războaie, ba calde, ba reci. Când nu se măcelăresc oamenii, se pregătesc să. Sau, mai abitir, șterg urmele. În ultimă instanță, ceea ce determină caracterul specific al mărinimiei pe timp de pace nu este importanța cheltuielii, ci valoarea în sine a liniștii și a monumentelor rezultate. Și asta durează maximum o olimpiadă sau o generație, rareori două.
Asta e de mare notorietate, asta cu vorbele. Căci domnul profesor al nostru scrie cum vorbește, simplu, ca-n manual, ca-n tratat. Povestește și povățuiește. Vorba ceea: nu ne scăldăm niciodată în aceeași apă, nici în aceeași teapă. Gnothi seauton kai meden agan, păi nu-i așa? Direct, fără menajamente, natural. Ne cunoaștem, plonjăm în noi înșine, dar nu depășim incinta bazinului. Ne schimbăm: locurile, liniștea, părerile, lecturile, amorurile, viața. Ne facem bine și ne facem rău, ca vechii greci. Dar încercăm limbaje, dialoguri meșteșugite. Chiar și prescurtări, din sursă directă. Și grecii au aspirat aerul, pneuma, până la suflet și la însuflețire. Ei au descoperit persoana, ideea de zeu, care este, care are înfățișare, metehne și apucături deosebit de umane, nu fantezii cu cap de sivă sau de cocostârc, precum la egipteni. Asta ne învață profesorul. Una dintre cele mai iscusite cărți ale dânsului se numește Cum mureau filosofii în Grecia Veche. Fiindcă este important cum trăiești, ce dâră sau umbră duci cu tine, dar și cum ieși din scenă. Parcă Efrem Sirul îl cheamă pe nenea acela care se roagă pentru un sfârșit bun, nu? Și grecii chiar au deschis și gestionat un imperiu, cosmos, de la Thales, Pitagora, Heraclit și Mega Alexandros, l-au trecut prin Bizanț, apoi prin Evul Mediu și au ajuns la Eteria. Hăt, peste două mii de ani de existență și esență, de gândire, care este gândire în sine, he de noesis hekathauten, cum se zice îndeobște și cu temei. Căci traducerile chiar fac o literatură, limba trebuie mlădiată în funcție de urzeala gândului ascuns în ea. Astfel, îmi spunea deseori că D.D. Roșca poate e mai puțin important ca filosof autonom, ci este infinit mai greu ca întemeietor de vorbă țesută din Hegel, ca puitor de sămânță filosoficească în limba românească.
Profesorul Vlăduțescu vine dinspre zona de sub munți a lui Brâncuși și a lui Arghezi, poate cea mai productivă pentru noi. Comparabilă cu Botoșanii de sub Bucovina. Așa după cum cele mai multe biserici și mănăstiri se pare că nu sunt în Nordul Moldovei, ci în Nordul Vâlcei și al Gorjului. De fapt, nici nu are importanță, doar așa, statistic și climatic! Cert este că perfecțiunea invizibilă a Unului în Multiplu, a pietrei șlefuite cu corpul și cu știința fenomenelor dinspre acest spațiu se întipărește. Filosof nu este ăl de predă la școală filosofie, strigă catalogul, pune absențe și dă note mari, ci ăl de se comportă ca un înțelept! Și profesorul Gh. Vlăduțescu chiar un autentic înțelept este.