Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Deschiderea culturală. Un posibil parcurs synalethist

Deschiderea culturală. Un posibil parcurs synalethist

Deschiderea culturală nu înseamnă, în înţelesul denotativ, permeabilitatea culturii la împrumut. Pentru a putea vorbi despre deschidere culturală este necesar a înţelege că: (1) împrumutul nu este produs ca urmare a unei presiuni externe, fiind liber, conştient şi selectiv, (2) elementul împrumutat este tradus în înţelesurile culturii şi, mai ales, (3) elementul împrumutat „este metamorfozat, prin actul hermeneutic, într-un loc cultural”1. Dialectica închidere-deschidere culturală se traduce în termenii acceptării-refuzului traducerii în „locuri culturale” proprii a elementelor provenind pe calea împrumutului. Dar acceptarea şi refuzul nu sunt termeni restrictivi la ordinea binară, la răspunsurile explicite: da sau nu, adresate fără echivoc raporturilor culturii cu celelalte culturi.
Cultura, o fiinţă vie, acumulând experienţă, își construiește o proprie conştiinţă culturală prin acumulări de natură synalethistă – un tip de formaţie logică, la Noica2, în care totul se petrece tematic, plecând așadar de la propunerea temei şi continuând cu regăsirea şi adeverirea ei sporită. Synalethismul este util explicării deschiderii culturale deoarece (spre deosebire de silogism care conferă un singur răspuns posibil, în urma explicării şi nu a reflecţiei logice, la dilema „acceptare” sau „refuz”) descrie procesul înţelegerii, asociat procesului acţiunii culturale, în patru timpi: (1) propunerea temei, (2) deschiderea liberă, (3) închiderea şi (4) redeschiderea organizată. Să încercăm a înţelege acest demers cultural non-binar în limitele pulsaţiei fenomenologiei hegeliene3, în sistemul terţiar, sistemul de numeraţie al filosofului, cum îl numea Noica4.
Parcursul hegelian în trei paşi este aplicabil şi devenirii fiinţei culturale, a cărei conştiinţă îmbracă aceleaşi forme de manifestare în raporturile care conduc la construirea auto- și heteroimaginii sale: conștiință de sine, rațiune și spirit, ca în cazul conștiinței individuale. Justifică aplicabilitatea parcursului în cazul fiinţei culturale însuşi Noica, cel care se întreabă, în raport cu restrângerea/ contragerea/ opoziția/ antiteza: „Nu este vidarea de substanţă o lege a lumii, prin civilizaţie şi chiar culturi? Nu devine, de pildă, o limbă mai săracă în sensuri pe măsură ce devine „cultă”?”5.
Deschiderea culturală, prin apel la demersul terţiar, a cărei finalitate este devenirea ființei culturale (asupra căreia se oprise Constantin Rădulescu-Motru), reprezintă doar un stadiu intermediar într-un proces mai amplu, asemenea inspiraţiei ca fază a respiraţiei, a schimbului de oxigen şi dioxid de carbon dintre atmosferă şi celulele organismului. Ea este firească şi continuu prezentă (inclusiv în spaţiile totalitare, aparent ermetice), deşi ritmul schimburilor este redus la minimul necesar supravieţuirii culturale. Ordinea synalethică a lui Noica, suprapusă parcursului terţiar hegelian, conduce la necesitatea pulsării între deschidere şi închidere, reflectată în parcursul în cerc, fără căderea în circularitate. Și nu ar strica, în parcursul nostru synalethic, să facem un pas suplimentar spre „Logica națională”, eseu noicean de începuturi, datând încă din 1930, pentru a pătrunde în problematica deschiderii culturale prin raportul individ-națiune, după corecta plecare dinspre synalethismul individualului.
Aceste încercări asupra firescului deschiderii în parcursul devenirii culturale se suprapun înţelesului cibernetic al ciclurilor pulsatile, de tip pullback, al retragerilor succesive – de tipul retragerilor gasteropodice în propria cochilie, spre a aduce în prim plan arhicunoscuta formulă blagiană „Începuturile românismului coincid astfel cu o “retragere” din “istorie” şi din toate posibilităţile ei etnice şi dialectice, într-o viaţă nu lipsită de cultură, nu despuiată de forme, dar anistorică. (…) viaţa preromânească şi apoi românească a fost nevoită (…) să renunţe la “istorie”, să se retragă adică într-o existenţă organic-sufletească, oarecum atemporală. Această existenţă, de o fizionomie proprie, era condamnată să se menţină închistată, într-o autonomie redusă. (…) Preromânismul s-a retras gasteropodic în cochilia sa”6. Această retragere coincide cu desituarea la Mihai Şora7, respectiv cu dobândea autonomiei prin îndepărtarea de poli, după cum ne avertizează Negoiţă8 (2004): „Când Ogodescu se întreabă cum îşi dobândeşte referenţialul autonomia în contextul interşanjabilităţii, constată că el se poate îndepărta de ceilalţi poli, adică se poate desitua. Desituarea este un termen împrumutat de la M. Şora (Sarea Pământului, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1978), şi cred că reprezintă una din traducerile posibile ale termenului pullback. Putem afirma fără exagerare, spune Ogodescu, că pe muchia acestui concept se joacă însăşi soarta cunoaşterii. Fără acest mecanism, actul cunoaşterii s-ar reduce la o simplă reflectare a lumii lipsita de concomitenta dobândire a conştiintei lui.” Reunind, aşadar, conceptul cibernetic de pullback cu perspectivele hegeliană și noiceană, angajarea non-binară a gândirii românești asupra deschiderii culturale se opune concepţiilor clasice, schemelor reductive de interpretare a închiderii/deschiderii culturale, a raporturilor dintre tradiţional şi pro-occidental. Dar, merită remarcat, în oricare dintre paradigme ne-am situa, problema deschiderii culturale nu poate fi judecată în termeni morali. Deschiderea şi valorizarea nu sunt nici disjuncte, nici aditive, ci doar indiferente.
În înţeles occidental, deschiderea culturală nu este opozabilă închiderii culturale. Această închidere nu există – nici măcar ca stadiu intermediar în „respiraţia” în trei paşi de sorginte hegeliană, echivalentă etapei a treia din fluxul synalethic noicean. Deschiderea culturală – odată ce finalitatea vizată este, în ordinea pragmatică a lucrurilor, „eficienţa” culturii – reprezintă un stadiu intermediar într-o devenire lineară, în şase paşi. Deschiderea culturală – similară conştiinţei culturale, spre a pleca similar ca în parcursul terțiar hegelian – îmbracă această formă ca atitudine predominantă în raport cu celelalte culturi. De altfel, etapele continuum-ului cultural nord-american, tradus în termeni organizaţionali, sunt situați în afara oricărei ordini hegeliene (a se vedea o serie de lucrări americane, începând cu cea din 1989, coordonată de T.L. Cross et al.9): distrugere culturală (cultural destructiveness), incapacitate culturală (cultural incapacity), orbire culturală (cultural blindness), deschidere culturală (cultural openness), competenţă culturală (cultural competence) şi expertiză culturală (cultural proficiency). Stadiul deschiderii culturale este caracterizat, aşadar, prin curiozitate şi conştiinţă culturală ca atitudini dominante, printr-un nivel minim de cunoaştere a celorlalte culturi şi printr-un nivel corespunzător de analiză a potenţialelor beneficii privind integrarea în rândul celorlalte culturi. Abia în cazul competenţei culturale putem vorbi, în acest înţeles, de sensibilitate culturală, respect şi toleranţă, pe când expertiza culturală aduce în discuţie confortul deplin.
Să fim, așadar, atenți la termenul „deschidere culturală”, spre a nu da înțeles pragmatic, nord-american, pentru că s-ar putea să simplificăm fără voie și acolo unde nu mai e necesară simplificarea. Și să oferim deschiderea noastră cu precauția pulsației synalethiste.

Note
1 Mona Mamulea. (2007). Dialectica închiderii şi deschiderii în cultura română modernă. Bucureşti: Editura Academiei Române. p.13
2 Constantin Noica. (1986). Scrisori despre logica lui Hermes. Bucureşti: Cartea românească. p.201.
3 G.W.F. Hegel. (2000). Fenomenologia spiritului. Bucureşti: Univers Enciclopedic Gold.
4 Constantin Noica. (1980). Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului. Bucureşti: Cartea românească.
5 Idem, p.52.
6 Blaga. (1985). Spaţiul mioritic. În Lucian Blaga, Opere 9. Trilogia culturii. Ediţie îngrijită de Dorli Blaga. Studiu introductiv de Al. Tănase. Bucureşti: Minerva. P.298.
7 Mihai Șora. (1978). Sarea pământului. Bucureşti: Cartea românească.
8 Constantin Virgil Negoiță. (2004). Împotriva lui Mango. Roman postmodern. Piteşti: Editura Paralela 45.
9 T.L. Cross, B.J. Bazron, K.W. Dennis, M.R. Isaacs, (1989). Toward a Culturally Competent System of Care. Washington, DC: Georgetown University / Child Development Center.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg