„Labirintul este elogiul pe care haosul îl aduce rațiunii constructive. Numai labirintul nu poate fi redus la punct. Deci îți interzice să știi unde te afli. Dar și când te afli. […] Labirint fără ziduri, scrisul, un mare labirint invizibil, dincolo de «timp, substanță și secol», cum spune marele orb, ne-a înghițit din primul moment în care am scrijelit pe hârtie un cuvânt.” Cu aceste gânduri se avântă criticul și eseistul Christian Crăciun în labirintul multor întrebări care țâșnesc fără stavilă, generând o succesiune de meditații adânci, elegante stilistic, strânse între coperțile unei cărți – Intrări în labirint – apărută în trei ediții1 în acești ultimi ani. Dacă volumul de față constituie debutul spectaculos al unui scriitor pentru care actul creației se confundă cu rațiunea de a fi și dacă în scurt timp au mai apărut Ucronia eminesciană, Eseu despre timp și imagine în Memento mori (la Editura Institutului Cultural Român), Isografii (la Editura Eikon) și Lectio incerta (la aceeași din urmă editură), voi spune de la început că sunt unul dintre cei puțini care-i cunosc activitatea literară începând de acum patru decenii, de când au văzut lumina tiparului primele sale eseuri critice, spumoase și profunde. Împreună cu bunul și talentatul său prieten Dan C. Mihăilescu, concepuse în acei ani, într-o revistă scrisă la mașină (Călărețul nins), multiplicată într-un număr limitat de exemplare – un adevărat „samizdat” al deceniului opt –, o serie de comentarii intitulate Cuvinte fericite. Sintagmă inspirată, întrucât „cuvinte fericite” au fost apoi toate aparițiile sale critice. Și nu e defel întâmplător faptul că și-a dedicat cartea de debut Cuvântului ca fenomen.
Spun „fenomen” pentru că, alături de sunet, culoare sau formă grafică, cuvântul este una dintre modalitățile privilegiate prin care spiritul omenesc comunică. Devenim – ne deschidem spre alteritatea personală și spre orizontul transcendent – prin comunicare: prin „punerea noastră în comun” cu Celălalt, semenul nostru, în ființa căruia ne regăsim. Suntem „condamnați” să comunicăm, și o facem zi de zi, apelând la mulțimea cuvintelor (care au, fiecare, istoria lor), constatând mereu cât de strâmtă e „haina” acestora. De aici sentimentul eșecului sau ratării despre care vorbește în repetate rânduri Christian Crăciun: „Floare a răului, ratarea crește odată cu orice limbaj… Refaci de sute de ori pagina de dialog, socotind că, ridicat la putere, limbajul devine mai nobil, se purifică de scoriile subiectivității. Da’ de unde! O ratare perfectă (cioranian, sigur!) nu se poate construi decât în și prin limbaj” (pp. 22-23). Sau: „Scriu, adică stau la coadă la dezastre… Iar scriitura este cu atât mai sugestivă cu cât dezastrul este mai spectaculos” (p. 118).
În ciuda acestei situații, cuvântul izbăvește – va constata în alte meditații autorul; ne scoate la lumină și „multiplică” lumina. Nici nu putea fi altfel, pentru că, oricât de limitate ar fi, cuvintele au totuși puterea de a dezvălui gândul inefabil, cu deosebire atunci când alchimia secretă a rostirii poetice surprinde nuanțele fine ale trăirilor. „Prin cuvânt, (scriitorul n.n.), acest mânuitor profesionist de semne se află mereu într-un centru incandescent-luminos (și numinos?) al lumii, focar și mandală a acesteia […] El cultivă surpriza, electrocutarea contiguității, mută limba din cripta dicționarului în jungla vie a procesului; pentru el gândirea nu înseamnă «să ajungi la niște rezultate», ci chiar, elementar, să gândești” (p. 56). Actul de a cuvânta, de a pune în cuvânt ideea, este un act de gândire, un act creator, așa cum afirmă cu profunzime Christian Crăciun într-una din rostirile sale aforistice memorabile: „Creezi, adică introduci în lume noul, gândul ne-mai-gândit, posibilitatea deschisă la infinit. Adeverești. Cuvântul se înfiripă, se naște fără răgaz din suferință, din singularitatea lui este” (p. 40). A cuvânta înseamnă a elabora gândul care se va afla neîncetat în plină articulare și devenire. De altfel toate obiectele și ființele acestei lumi, chiar dacă sunt percepute static, se află în plină creație. Le identificăm, preluându-le în discursul cotidian sau în rostirea literară și, afirmând ceva despre ele, le semnalăm facerea.
Cuvântul oferă gândului o haină, dar trimite în același timp dincolo de forma lui în continuă devenire, dincolo, acolo unde se plămădește esența spirituală mereu nouă și pururi creatoare a ființei noastre. Pe nesimțite, eseul acesta rafinat și adânc ne introduce în lumea rostirii – și a gândirii – metafizice. „Cartea pe care o scriu este însuși logosul, în unicitatea lui sporitoare. Celebrare mereu repetată, niciodată epuizându-se, a întrupării… Suntem mereu pe un drum. Frânți între un aproape și un departe. Pelerini. Și în drumul nostru ne întâlnim, între poli, mântuitoarele diferențe. Nu ai nevoie de oglinda plimbată de-a lungul drumului, drumul însuși este o admirabilă oglindă” (p. 31). Și fiecare nou pas pe care îl facem oglindește esența nouă pe care o atingem. Înaintăm. Privim în jur și observăm că peisajul se schimbă, că se deschid pe nesimțite alte planuri, constituind o interogare și, în același timp, o celebrare a temeiului ultim spre care ne îndreptăm. Întrebările curg, răspunsurile se încheagă și strălucesc precum stelele pe cerul căutării esențiale.
„Ce cauți? Pe cine cauți? …Ce ești? Cine ești? ” (p. 32). Întrebările acestea sunt întrebările oricărei conștiințe; și ele se pun în momentele de maximă trezie, când certitudinea de sine pe care o procură simpla identificare de sine se destramă, iar din adâncuri țâșnește interogația fundamentală: cine sunt, de fapt, cu adevărat? Și, în prelungirea ei: ce caut? Pe cine caut? așa cum inspirat scrisese autorul. Tentația de a da pe negândite un răspuns („sunt cetățeanul cu acest nume…”) e anulată din prima clipă de factura filosofică a întrebării ce transcende realitatea simplei ființări cotidiene, deschizând larg un altfel de orizont, de altă calitate, presimțit și inaugurat în aceste momente de spiritul ce intuiește că un răspuns la o întrebare de aceeași amplitudine („De ce scriu?”) va trebui să-i pună în lumină adevărata identitate.
„Iată, scriu cuvinte pe niște foi de hârtie și îmi pun în această acțiune energii și nădejdi de care nu întotdeauna îmi dau foarte bine seama. Ce reprezintă acțiunea aceasta? Corespunde ea cu ceva precis, necesar, în ordinea generală a lumii? Este ea cerută de impulsurile obscure, haotizante, ale acestei ordini? ” (pp. 32-33). „Ordinea lumii”… e frumos spus, iar Christian Crăciun aduce imediat în discuție impulsurile (ei) obscure, haotizante, relativizând-o. Suntem la pragul de la care totul pare învăluit în mister. De ce acționez? Ce semnificație au toate manifestările mele? Ce semnificație profundă are, în fond, prezența simplă a celor ce sunt? Acestea sunt întrebări filosofice, extrem de simple, dar adânci și derutante, pe care autorul nostru le pune curajos. Ce este viața mea? Ce este lumea ca atare? se întreabă câteodată fiecare dintre noi, antrenat în procesul interogativ. De ce mă mișc? De ce scriu? Și Christian Crăciun nu va întârzia să răspundă în același pasaj: „Scriu dintr-o necesitate psiho-fiziologică, dar este ceva și dincolo de acest impuls ce pare inițial «o sete care-l soarbe» și care îmi pare a justifica în mai mare măsură scrisul ca act fondator decât inevitabilul bovarism al destăinuirii” (p. 33).
Am înaintat așadar de la ordinea lumii la actul fondator al scrierii creatoare. Meditația continuă: „Dacă însă îți înțelegi existența prin liniile de forță care o traversează dar care niciodată nu se opresc în ea, atunci ce spaimă! Ce cutremurare! […] Este o altă lume care ți s-a deschis, adică este lumea cealaltă, la propriu, unde într-adevăr sensurile apar ca traiectoriile luminoase ale trasoarelor” (p. 33). Iată, așadar, că noua determinație – lumea cealaltă – dezvăluie un adevăr care ne pune cu adevărat pe gânduri. Suntem în lumea „de aici”, inserați în ordinea ei generală, dar aparținem la fel de mult lumii celeilalte. O constatare pe care omul de azi, prizonier, într-o majoritate îngrijorătoare, al viziunii materialist-utilitare nu o poate înțelege. O intuiește eventual în unele momente binecuvântate, survenite pe neașteptate. Atunci însă când cerurile se întredeschid, iar din adâncul lor țâșnește izvorul luminii eterne, existența fiecăruia își dobândește adevăratul Sens. Aceasta înseamnă „a fi religios, a-ți con-sacra viața. A-i acorda deci vieții un Sens, cu majusculă obligatorie. Sens care răspunde la întrebarea «încotro?» și sens ca semnificație a drumului” (p. 30).
Mă integrez clipă de clipă în acest cosmos, cu atât mai repede și mai eficient cu cât îmi voi întoarce mai ferm privirile spiritului spre El, Cel-Ce-este în toate și dincolo de toate. Gândul este vehiculul care mă conduce Acolo. Cu cât mă concentrez mai intens și mai îndelung asupra țintei finale care mă atrage – sau care este Atracția însăși – cu atât voi avea șansa să pătrund mai repede în deschiderea supremă. De aceea, spune Christian Crăciun, „clipa infinită a harului trebuie pregătită printr-un efort de atenție, de înțelegere continuă. Harul există. Prezența harului anulează labirinticul existenței, rătăcirea este transfigurată în tensiunea mortală a dreptei verticale. Harul este orientat. Așteptând harul (cea mai activă dintre atitudinile posibile) ai puterea desăvârșită. Nenumărate sunt căile, dar numai una bucuria de a le străbate!” (p. 14). Iar această bucurie se trăiește efectiv în clipa miraculoasă a deschiderii supreme, când miezul Ființei se dezvăluie dintr-o dată, copleșitor, prinzând spiritul aflat până atunci pe drumul lung și anevoios în vâltoarea luminii. Atunci existența va avea parcă un alt chip, alt Sens. Scopurile mărunte de altădată se pulverizează, iar cel ce are șansa revelației e aspirat în „cealaltă lume” pe care o trăiește, paroxistic, aici, în acest punct dilatat la infinit, și acum, în acest moment fără de început și fără de sfârșit, care se întemeiază veșnic.
„Căutarea revelației… Se poate spune și despre revelație vorba celebră: nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja! Revelația apare într-un anume punct al traiectoriei noastre destinale, dar ea se află acolo dintru începuturi… Apocalips personal. Cine trăiește această experiență, cum este el ales, eventual prin ce efort ajunge el să aleagă această experiență, rămâne o taină” (p. 20). Și, ca o încununare a acestor meditații, scriitorul propune un scurt, dar profund elogiu al revelației: „Cred că fundamentarea în absolut a individului este revelația. Numai prin revelație individul își află justificarea ca individ. Pentru că el ne apare astfel ca legat de o realitate transcendentă care îl întemeiază” (p. 19). Omul este al lumii acesteia, dar lumea ca atare e susținută, alimentată, sporită, dar în primul rând în-temeiată de forța transcendentă infinită. Spre această forță ne întoarcem, iluminați, în adâncul ei ne regăsim, în veșnicia ei ne ghicim nemurirea. Și dacă mulțimea întrebărilor care ne copleșesc uneori par să fie adevărate „intrări în labirint”, după cuvântul lui Christian Crăciun, tot el ne-a făcut să înțelegem că aceste porți fermecate se pot transforma în adevărate deschideri spre infinit. „Metafora arcului nu e întâmplătoare. Suntem în același timp arcul, săgeata, ținta, dar și ochiul care parcurge intervalul. Și, mai ales, suprema încordare/acordare care le leagă” (p. 60).
Am pornit de la cuvânt și am ajuns, conduși de mâna dibace a înțeleptului nostru la existență, în toată puterea ei: la Ființă. Firul Ariadnei s-a țesut de la sine. Labirintul pare să fi rămas undeva, în urmă, ca amintire a unor încercări inițiatice care, dacă sunt încă departe de adevăratul și paradoxalul Sens al ființării noastre, ne-au lăsat totuși gustul inconfundabil al înălțimilor și, mai cu seamă, bucuria unui dialog cu spiritul profund al celui ce a transcris în aceste pagini istoria momentelor de răscruce și de iluminare pe care le-a trăit.

 

 

Note
1 Ed. Libra, 2005, pp. 13-14, Ed. Dacia XXI, Ed. Eikon, 2016.