Pentru Nicolae Balotă jurnalul rămâne „cartea mea, proprie felului meu de a scrie. Şi de a trăi”. Punctul de plecare al cărților sale trebuie căutat înainte de toate în jurnal ca expresia cea mai sinceră a intimității și a profunzimii. „Toate cărțile mele din acea epocă, mărturisește distinsul intelectual într-un interviu acordat în urmă cu câțiva ani lui Cosmin Ciotloș, s-au născut din anumite considerații de ordin intim. Ele îşi aveau sorgintea în însemnările mele din Jurnal”. Asupra ideii se revine de altfel: „Cartea despre opera lui Arghezi s-a născut, astfel, din meditațiile mele teologice şi poetice asupra Psalmilor poetului, ca şi asupra Psaltirii biblice. Cartea despre Urmuz, ca şi opul despre literatura absurdului s-au născut din reflecțiile mele asupra apocalipsei cuvântului”. Scriind despre alții, Nicolae Balotă scrie inevitabil despre sine, ceea ce se pare că nu a înțeles Cioran: „la Paris, Cioran avea să-mi reproşeze într-o scrisoare, pe marginea unui eseu al meu privindu-l pe el, că scriu despre el, deci despre altul, în loc să scriu despre mine. Nu i-am răspuns (şi-mi pare astăzi rău, dar cred că el a înțeles ceva, de unde şi îndemnul său) că până şi acele pagini scrise despre el, vorbeau înainte de toate despre mine”. Scriind despre sine, Nicolae Balotă nu este așadar ceea ce se înțelege în mod frecvent prin critic literar, care ar scrie „futile cronici literare”, cum ar fi lăsat Noica să se înțeleagă: „Nu eram critic literar, cum eram îndeobşte considerat, nici cercetător, istoric sau teoretician literar, cum păreau să manifeste anumite publicații ale mele”. Scrisul înseamnă pentru Nicolae Balotă un destin, șansa care i se dă individului de a fi ales de Carte, de a fi marcat de aceasta și de a fi re-născut sub altă zodie: „Nu eu am ales Abisul luminat. Cartea aceasta sau, mai bine zis, scrierea aceasta, căci ea nu s-a închegat încă într-o carte, m-a ales pe mine. Când scrisul se identifică cu viața noastră – cum a fost în cazul meu – devenim fiii cărților noastre, în aceeaşi măsură în care le producem scriindu-le. În jargon filosofic,ne în-ființăm dându-le ființă”.
Nicolae Balotă scrie Abisul luminat cu absoluta convingere că „își înscrie” viața în carte: „Ca un om al Cuvântului (cum, destul de prezumțios, mă definesc uneori) aş vrea să găsesc acel «cuvânt» enorm, atotcuprinzător, care să exprime întregul unei existențe”. Abisul luminat nu este o care de memorialistică, nici o căutare a timpului care a trecut. Autorul se desparte de Proust: „Deşi Proust este unul din cei câțiva mari maeştri inițiatori ai mei, n-am pornit nicidecum în căutarea timpului pierdut. Nu jinduiesc să regăsesc ceva pierdut în timp. Nu sunt o fire nostalgică. De aceea nu mă văd decât prea puțin «acaparat de memorialistică». Nu deapăn amintiri, nu-mi scriu memoriile”. Abisul luminat este cu totul altceva, o coborâre în propria ființă în primul rând, în abisul lăuntric, și, până la un punct, în timp chiar, cu mențiunea că rememorarea autorului (după cum însuși recunoaște în menționatul interviu) este „mai puțin aristotelică şi mai degrabă platoniciană”. Pe Nicolae Balotă nu-l interesează în mod deosebit re-memorarea, aducerea în prezent a unor secvențe, ci „luminarea” acestora în sensul că prin simpla lor conturare se urmărește ceea ce se află în spatele lor, semnificativ pentru ființă și pentru istorie ori, mai bine spus, pentru relația individului cu timpul și cu istoria. Nicolae Balotă are așadar o nemărginită încredere în „puterea revelatoare a reminiscențelor” și în acest sens se cuvine înțeleasă aventura esențială a coborârii in propriul abis: „Scrisul meu se întemeiază pe încrederea în puterea revelatoare a reminiscențelor”.
Modelul lui Nicolae Balotă trebuie căutat în Confesiunile Sfântului Augustin cu mențiunea că autorul își asumă condiția unui păcătos care mărturisește un trecut eliberându-l, prin puterea credinței și a culturii, de tot ce are superficial și de circumstanță. Dacă nu este á la recherche du temps perdu, cartea lui Nicolae Balotă este o sublimă căutare a semnificației și a revelației. El provoacă de multe ori trecutul tocmai pentru a-i dezvălui semnificațiile profunde.
Cât „adevăr” și cât imaginar se află în această carte care se dezice de la început de modesta condiție pe care o presupune memorialistica? Cât adevăr și câtă semnificație, câtă iluminare? Nicolae Balotă vorbește de „făpturi reale și imaginare din spațiul și din timpul în care mi-a fost dat să trăiesc”, aspect cu totul explicabil la un „om al Cuvântului” expus în permanență „la iradiațiile imaginarului meu”.
Acest fascinant amestec de real și de imaginar, de realitate supusă necruțător spiritului și imaginarului unui om trecut prin cultură(care mărturisea într-o carte publicată pe la începutul anilor ‘70 că veacul se apropie de sfârșit iar el i-a citit toate cărțile fără să-l încerce tristețea ca pe un Mallarmé) îmbie la o pluralitate a lecturii ce ce se cuvine unei scrieri de o asemenea complexitate. Cu mențiunea că totul se cere motivat din perspectiva unității volumului.
Există în Abisul luminat reperele unui roman al Clujului interbelic, cu lumina lui de toamnă în special, lipsită de tisteți și neliniști provinciale, cu grădini și livezi și case, totul într-o atmosferă ce trimite la temei și întemeiere. Nicolae Balotă este un scriitor al toamnei ca implinire și ca rod revărsat din livezi ce urcă spre cer: „ Merii, prunii, nucii promiteau în vara aceea febrilă o recoltă abundentă. Îl văd plimbându-se de-a lungul șirurilor lungi, de la un cap la altul al liveziii, oprindu-se cercetător în dreptul câte unui pom, luând de jos un măr ionatan căzut, să vadă dacă nu e viermănos, și stârnind câte un iepure ce uitase de sine sau dormea cu ochii deschiși și care, surprins, o zbughea la deal. nu în zadar coasta aceea domoală pe care urcai din oraș pe dealul Feleacului se numea Hajongard, ce venea de la Hasen Garten, grădina cu iepuri”. O toamnă în care un cărturar strălucit precum Henri Jacquier se înscrie în mișcarea străveche a ardeleanului care, printr-o alchimie a locului, transformă poamele în licoarea pură.
Pagini de autentic lirism, al intimității interioarelor lasă locul unor scurte eseuri profunde și elegante, ce merită citate în întregime, ca expresie a unui om superior care opune în permanență realității brutale și degradante cartea și spiritul acesteia. Universul volumului lui Nicolae Balotă este saturat de trimiteri spre carte, fără ostentație, ca un alt mod de a ființa. Lecturile ocupă un loc esențial iar povestirea unor cărți de referință in universul concentraționar constituie o sublimă modalitate de a sfida limitele și brutalitatea istoriei. Cartea este prezentă ca motiv și simbol și merită toată atenția secvența în care, cu inteligenta complicitate a lui I. Negoitescu, autorul iese din detenție: toate cărțile incriminate aveau însemnări ce dovedeau „atitudinea critică” a lui Nicolae Balotă.
Un loc semnificativ îl ocupă în cartea lui Nicolae Balotă persoane și personalități ale perioadei. Autorul nu este interesat de conturarea unor portrete care ar excela din punct de vedere literar, fiindcă galeria umană din Abisul luminat susține pe deplin convingător perspectiva autorului asupra realității și asupra timpului trecut. Oamenii sunt supuși aceleiași radiografii a unui spirit dornic de revelație. Mai mult decât atitudinea față de anumite „personaje” (pe care nu le numesc) contează la Nicolae Balotă semnificația lor ca niște creații artificiale ale unui timp istoric bolnav. Și invers, personalități, a căror suferință primește dimensiuni profunde, fie că e vorba de profesorul Mărgineanu, fie că e vorba de I. Negoițescu, înțeles pe deplin de inteligentul autor.
Îmi rezerv plăcerea, la sfârșit, de a trimite, la o Poveste de iarnă, exemplară, cred, pentru felul în care Nicolae Balotă concepe această admirabilă carte. Este aici un amestec de „real” și de poveste, de încercare a spiritului de a da prin imaginar o replică realității care nu-și maschează semnele și sugestiile agresivității. Într-un topos consacrat, cabana ca spațiu izolat și protector, sunt prezente sugestii erotice trimițând la repere cunoscute. Într-un asemenea spațiu, precum în narațiunile in care oamenii se izolează de molimă și spun povești, autorul povestește Tristan și Izolda și Romeo și Julieta sau schițează, între realitate și posibil, o poveste de dragoste, de scurtă durată, cu Salomia: „Tristan și Izolda, Romeo și Julieta n-au cunoscut un mai patetic Liebestod decât Soldățelul de plumb și Dansatoarea de carton, ce se întâlnesc abia în moarte. Știam dinainte că pieirea celor doi în flăcările căminului va provoca în sufletul simplu, curat, al Salomiei, un catharsis salvator. Văzând-o cum surâde, fericită parcă, printre lacrimi, îmi dădeam seama că nu se aștepta la un sfârșit chiar atât de frumos. Miracolul unei adevărate tragedii este de a fi mântuitoare, prin cea mai atroce oroare”. Într-adevăr „făpturi reale şi imaginare din spațiul şi din timpul în care mi-a fost dat să trăiesc”, după cum însuși Nicolae Balotă mărturisea!