Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre canonul literar și canonizare (iii)

Despre canonul literar  și canonizare (iii)

 

 

Canonul politic

 

Ca fenomen matrițat brutal de cizma sovietică, literatura noastră devine, după 1948, scria Marian Popa, „literatura unei ocupații”, în „programare directă”, respectând modelul sovietic, de „rigorism jdanovist” (Popa 2009 : 674). Sovietizarea însemna o restructurare totală, sub pavăza unei ideologii unice. M. Roller era limpede: revoluția culturală însemna „crearea unei culturi socialiste” (v. Lupta de clasă, nr. 2/1949). Oficializată, metoda realismului socialist era „forma cea mai înaltă a realismului artistic”. Noul realism anunța „o revoluție monoculturală” (Popa 2009 : 312), o bătălie politică „de massă”, „totalizând literatura prin stat și partid”; implicit, sub fermă comandă politică, impunând o nouă tematică și reașezarea valorilor prin antiteze forțate, valorificând ideologic moștenirea culturală, ca sarcină de partid. Într-adevăr, anul 1948 poate fi considerat anul-prag, consfințind, prin intervenționism brutal, în numele corectitudinii ideologice, controlul noului regim. Noua Academie RPR (12 august 1948), „curățenia” la Universitate, instaurând, epuratoriu, noua elită și mitologia proletară se conjugau cu efortul de a-i atrage pe „drumul cel drept” și pe cei cu „trecut pătat”. În ianuarie 1949, la o întâlnire cu activiștii de partid, Leonte Răutu cerea „o atitudine elastică”, recunoscând că până vor fi create „forțe proprii” va trebui „să lucrăm cu ei” (Boia 2011 : 304), acceptând că folosirea lor, prin înrolarea adaptabililor, vădind aliniere și combativitate, devenind „soldați ideologici” poate fi o soluție provizorie. Pedagogii momentului, ca „ajutor de ideologi” (cf. Marian Popa) au sprijinit această sincronizare agresivă și opresivă, glorificând clișeistic ficțiunile ideopolitice, standardele ideologice, megalomania sovietică. În câțiva ani, „realismul socialist capătă consistență” (Boia 2011 : 321), „merituoșii” pun umărul la „dezvoltarea literaturii în RPR”, cum sublinia, bilanțier, L. Răutu (Scânteia, 21 februarie 1954) și astfel, prin sovietizare, societatea românească traversa „cel mai rău sincronism din Istorie” (Codreanu 2017 : 398).
Nu intenționăm să reluăm aici o discuție oțioasă, distingând, prin dezbateri interminabile, proletcultismul de realismul socialist. Nu credem că disocierea ar fi „un moft”, cum ne asigură Ion Simuț, rezolvând dilema prin sintagma literaturii oportuniste, care, reamintim, ar fi –în accepția criticului – „răspunsul scriitorului” la directiva venită de sus (Simuț 2017 : 331). Deși recunoștea că nu e posibilă o delimitare strictă, M. Nițescu nota că dogmatismul epocii cunoscuse o primă etapă teoretică (proletcultismul), urmată de perioada realismului socialist (critică aplicată). În pofida denumirii improprii, fără justificare, de largă circulație însă, și noi acceptăm proletcultismul ca primă fază a realismului socialist (Nițescu 1995 : 128). Chiar dacă Jdanov, în 1934, condamnase proletcultismul sovietic (totalmente altceva acolo), iar Sanda Cordoș propunea pentru primii ani termenul de jdanovism. Trebuie să recunoaștem că M. Nițescu semna „prima încercare de acest fel”, înscenând procesul unei perioade (1948-1964), precizând, într-un memoriu adresat Uniunii Scriitorilor (în 1985), că „nu poate rămâne la nesfârșit albă cea mai dramatică și mai nefirească pagină din literatura și cultura noastră” (Nițescu 1995 : 6). Supusă unor nesfârșite amânări, în pofida unor repetate memorii, considerată „inoportună”, cartea va apărea postum, abia în 1995! Dan C. Mihăilescu va constata o „absență fatală” (Mihăilescu 2007 : 175), notând că promisul volum doi, Degradarea estetică a literaturii, lipsește. Dacă M. Nițescu se războise în primul tom cu doctrina, cartea care urma, inventariind numele sonore ale proletcultiștilor de ieri, lucrând cu materialul („marfa”) clientului, n-a mai fost scrisă, din păcate.
Să amintim că precoce reacții potrivnice au fost și la noi, M. Gafița acuzând „manifestările proletcultiste în literatură” (v. Viața Românească, nr. 5/1951), după cum M. Beniuc condamna, la o Plenară a Uniunii Scriitorilor (16-17 februarie 1951), „devierile proletcultiste”. Dar în România, sesiza C. Pricop, pătrunsese „nu anarhismul proletkultist, ci realismul socialist” (Pricop 2005 : 55). Încât transferul urechist al sintagmei, deși nejustificat, a făcut carieră. Să menționăm, în treacăt, că Proletkultul, ca avangardistă „artă de clasă” se voia independent de mișcarea bolșevică, A.A. Bogdanov, conducătorul lui recunoscut, fiind în conflict cu Lenin încă din 1908. Anarhic și nepartinic, Proletkultul își propunea „o cultură proprie specială”, în timp ce realismul socialist, impus oficial de Stalin, cerea o subordonare totală1. Or, cultura nouă, „curat proletară” nu putea fi decât partinică, sub tutela sufocantă a sovietismului; mai ales că se instala autoritar pe „un teren viran” la noi (Cornea 2013 : 208), cu firave tradiții de stânga, polarizând condeiele în funcție de exigențele lumii noi. Și Pavel Țugui constata că literatura noastră, disprețuind „temele mari”, era fără tradiție în înfățișarea clasei muncitoare (Țugui 2006 : 159), încât surprinzătorul activism al lui G. Călinescu, cerând ca „arta să coboare în mijlocul vieții” sau angajamentul Ninei Cassian, fost poet „decadent”, dorindu-se „în casa palmelor aspre”, răspundeau prompt comenzilor zilei. Un calup tematic prescris, un control total odată cu înființarea Direcției Generale a Tipăriturilor Statului (1949), beneficiind de un aparat specializat, alinierea scriitorilor și prezența incisivă a „mentorilor negativi” (cf. Al. Piru) au asigurat avântul proletarizării literaturii pe tipar maniheic, pendulând între adoratio și imprecatio (cf. E. Negrici), criticând virulent societatea burgheză și dușmanul de clasă. Până și G. Călinescu va fi de acord că lupta ar fi „inima literaturii”.
„Maximalismul ideologic” al primei perioade (Goldiș 2011 : 41) îngăduia, paradoxal, blamarea proletcultismului, considerat de M. Beniuc, în 1956, la Congresul scriitorilor, drept „o abatere de la principiile leninismului”, fără a fi cunoscut la noi, sublinia raportorul, „forme acute și întemeiate organizatoric”. Și în același timp, prin vocea lui Paul Georgescu, era condamnată „grava întoarcere” către autonomia esteticului. Ofensiva proletculistă viza, în cadrul instrumentalizării literaturii (militantism, schematism, tezism) și „revalorificarea” moștenirii culturale, cu reconsiderări timide, ceva mai permisivă apoi (cu interdicții, reeditări selective, interpretări deformante, caricaturale). Chiar și în 1964, Al. Piru semnala „primejdia preluării în bloc”, cerând o editare critică. Cu „extrageri” din Eminescu, cum recomanda însuși G. Călinescu, urmând directiva Partidului (v. Contemporanul, nr. 23/1959), reținând titluri „mai apropiate de concepția noastră de viață de azi”. După Catalogul din 1946, anunțând Publicații scoase din circulație, după Indexul din 1948 (cuprinzând peste zece mii de titluri), potopul documentelor partinice, a articolelor de îndrumare și a textelor de adeziune, Conferința USR (25-27 martie 1949) oficializa însușirea metodei realismului socialist (importată). Inițial opțională, deși superioară ca metodă de creație, ea nu s-a vrut „o formulă de tutelă” (asigura N. Moraru) și a cauționat, în primul deceniu republican, „succese nebănuite” (cf. G. Macovescu). Dacă M. Beniuc cerea „să studiem mai mult realismul socialist”, ferindu-l de denaturări ideologice, Leonte Răutu avertiza: „marota proletcultismului e foarte periculoasă” (Răutu 2006 : 346). Congresul din 1956 îl reneagă, dar „spiritul proletcultist”, notează I. Simuț, supraviețuiește ca practică literară (Simuț 2017 : 328). Remaniat, rebotezat, cumințit, criticat și, în fine, abandonat, el a urmat îndeaproape sinuozitățile politice, de la mlădierile discursurilor liderului PMR la conjunctura internațională, și ea în schimbare. Încât „ieșirea din proletcultism” s-a dovedit dificilă, dar a reconfigurat, prin alte epurări (nu doar morale), istoria noastră literară.
Genul liric a jucat un rol decisiv în acest asalt, atât prin impunerea poeziei discursive în primii ani (alături de romanul sociologist și, desigur, de tezele rudimentare ale criticii marxizante), cât și în primenirea climatului literar, odată cu valul șaizecist. E o întrebare dacă realismul socialist acoperă, prin „estetismul socialist” (cf. Mircea Martin) și „postmodernismul socialist” (cf. Al. Mușina) întreaga perioadă totalitară. Modelul sovietic, oficializat la primul Congres al Uniunii Scriitorilor sovietici (1934), urmând sarcina leninistă care definea literatura ca „o parte importantă a cauzei generale proletare”, a trecut prin „reforma stalinistă”. Iar Raportul lui A.A. Jdanov (14 august 1946), punând la zid „lepădăturile literaturii” (Zoșcenko, Ahmatova) și condamnând „orbirea” conducătorilor de reviste (Zvezda și Leningrad), tradus la noi în anul următor, a devenit document oficial, fixând „reperele normative” (Cordoș 2012 : 21). Dogmatizând tezele jdanoviste, expunerea lui Leonte Răutu, Împotriva cosmopolitismului și obiectivismul burghez în științele sociale (Editura PMR, 1949) stabilește „noul canon” (Mitchievici 2016 : 17), implicit statutul canonic al realismului socialist, condamnând abaterile / devierile de la linia Partidului. Iar broșura din 1951, Pentru realismul socialist în literatură și artă, consfințește atotputernicia „spiritului de partid”, îndrumând scriitorimea, aceasta urmând a se instrui „la școala realismului socialist” (cf. Cezar Petrescu), pășind pe „calea de aur a realismului socialist” (cf. Eusebiu Camilar). Totuși, „primul text canonic” pare a fi Realismul în literatură (1948), semnat de N. Moraru (Mitchievici 2016 : 36), precedat de un răsunător studiu de caz asupra lui Arghezi, sub pana lui Sorin Toma, veritabil avertisment, găzduit chiar în Scânteia, oficiosul Partidului. El poate fi considerat un text fondator, de „igienism ideologic”, pledând pentru o literatură sănătoasă, vestejind estetica decadentă; un model de critică, trasând „spațiul normativ” (Mitchievici 2016 : 23), pedepsind, rechizitorial, prin „judecăți igienist-politice”, nesupunerea marelui poet („cu tablete reacționare și poezii criptate”), ulterior dat pe brazdă. Epoca oferă, din belșug, astfel de exemple de vigilență, construind antiteze și opoziții, lansând invective, vădind o combativitate nedomolită, cu rol curativ, dar și profilactic, slujind, de fapt, „o estetică imposibilă” (cf. Régine Robin). Recuperările, câte sunt, se fac în cheia luptei de clasă, cu grave răstălmăciri. I. Vitner, eminescolog peste noapte, va lăuda „suflul fierbinte al urii de clasă” în Împărat și proletar, subliniind deruta poetului, sub influența nefastă a cercului junimist. Forțând demonstrația, Paul Cornea al anilor ’50 împinge atitudinea critică caragialescă înspre negarea regimului burghezo-moșieresc. Tot în numele „higienei culturale” se operează rocada Titu Maiorescu / Gherea; abia în 1963, prin studiul lui Liviu Rusu (Însemnări despre Titu Maiorescu, în Viața Românească, nr. 5), publicat după un Memoriu la CC, începe o discuție liberă despre mentorul junimist, anunțând începutul reabilitării. Care ar marca și „sfârșitul proletcultismului”, după Florin Manolescu.
Agitata viață literară a deceniului șase stă sub domnia „mașinăriei dogmatice de fărâmițat gânduri”, cum scria Pavel Țugui, artizanul organizării dublei Conferințe a Uniunii Scriitorilor (13-21 iulie 1955). Dacă M. Beniuc, cu acel prilej, cere „mai mult ajutor” și recunoaște că „scriitorii se uită înspre Scânteia ca spre un far” (Beniuc 2006 : 335), Eugen Frunză, preocupat și el de nivelul politic, recomanda „să scoatem untul din scriitori”. A fi apolitic, consideră A. Baranga, „echivalează cu a fi dușman” (Baranga 2006 : 98). Crescută pe calc sovietic, fără tradiție și fără organicitate, literatura „nouă”, supusă cenzurii ideologice, este pe deplin aservită. După totala ei politizare, de prin 1958, odată cu retragerea trupelor sovietice, după atâtea dovezi de fidelitate, cunoscând fluctuații iscate de temperatura ideologică, asistăm la „literaturizarea politicului” (Nițescu 1995 : 142), epoca Dej cunoscând dezghețuri provizorii, fisurând doctrina. Cum ar fi eliberarea poeziei la tiparele realismului socialist prin momentul Steaua, aplicând „politica pașilor mărunți”, azi aproape de neînțeles (Cordoș 2012 : 42). Sau „notele ocazionale” ale lui Preda (Viața Românească, nr. 6/1957), blamând „mania teoriei despre tipic”. În fond, deși promitea „o varietate de stiluri”, realismul socialist, cu o evoluție contradictorie, vădea un bagaj sărăcăcios de idei și, vorba lui M. Nițescu, „fugea de realitate”. În prima sa etapă, prescriptivă, de purism ideologic, „nu era cu putință un război fățiș cu normele realismului socialist” (Goldiș 2011 : 110). Partizanii incipientei modernizări, în interiorul doctrinei (precum G. Munteanu sau L. Raicu, taxați drept „revizioniști”) exploatau, sub un liberalism camuflat, o ambiguă relaxare, înmugurită prin sintagma promițătoare a „unui Babel armonios” (cf. M. Petroveanu), configurând un tablou impur (Cordoș 2012 : 55), amestecând combatanții. „Cântecul de lebădă” vine, surprinzător, din partea lui Ovid S. Crohmălniceanu, „cel din urmă mohican al realismului socialist” (Manolescu 2008 : 997), publicând, în 1960, celebra sa „operă”: Pentru realismul socialist. Spirit fin, critic informat, riguros, marxizant, de formație tehnică, „pocăit” după primul Congres al Scriitorilor din RPR (18-23 iunie 1956) când întrezărise „o geană de lumină”, cinicul Crohmălniceanu, în chip de ideolog, se bate inerțial, cu o inexplicabilă întârziere, pentru integritatea realismului socialist, denunțând și blocând stratagemele revizioniștilor, activate sub umbrela realismului „în genere”.
La amintitul Congres, precedat de Congresul al II-lea al PMR (decembrie 1955), desfășurat într-un „an de mare densitate” (Cordoș 2012 : 57), s-au purtat discuții curajoase. Dar și Consfătuirea tinerilor scriitori, cu intervenții necontrolate în prealabil de către autorități, prin voci fără „simțul primejdiei” (recunoștea Radu Cosașu, lansând sintagma adevărului integral în acea „cuvântare blestemată”, purtând, peste ani, blamul) anunța o „coexistență complicată” în lupta dintre vechi și nou, strânsoarea poncifelor ideologice și capriciile cenzoriale strangulând mijindele achiziții ale modernității. Oferind scriitorilor o altă condiție socială, prețuire obștească și avantaje materiale, Partidul cerea o literatură cu un conținut socialist, de maximă eficiență socială, provocându-i la o „întrecere harnică”. Dar îndrumarea, sesiza oscilantul Ovid S. Crohmălniceanu, este o operă inteligentă, „gingașă”, nu „o muștruluire cazonă”; ea „nu se poate face decât prin critică” (Crohmălniceanu 1960 : 23), cronica literară dobândind o însemnătate socială nemaicunoscută. Cum nu se poate o artă consecvent realistă fără perspectiva socialistă și nici o artă socialistă fără realism, criticul va critica aspru tentativele reformiste (păcatul evazionismului, încercările revizioniste) care vizau „eludarea socialismului” (Crohmălniceanu 1960 : 38). Ciudat, și în 1965, Matei Călinescu, discutând Sensurile realismului (v. Gazeta literară, nr. 12 /1965), saluta „treapta superioară a realismului socialist”. Peste un an, Ion Vitner se căznea să investigheze formarea conceptului de „literatură socialistă”, cercetând publicațiile socialiste și muncitorești (1880-1900). Iar Marin Preda, lansând teoria hiatusului, era ferm: literatura revoluționară, în pofida unor degenerări dogmatice, nu poate fi expediată „în afara literaturii”. Dar, după Tezele din iulie 1971, tot el va respinge ferm posibila reintroducere a realismului socialist.

 

 

Notă
1 Sintagma, lansată, pare-se, de Ivan Gronski în 1932, ca președinte al Comitetului organizațional al noii Uniuni a Scriitorilor a făcut o fulminantă carieră, deși reprezintă „un caz de schizofrenie modală” (cf. Katerina Clark).

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg