Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre canonul literar și canonizare (IV) – Canonul politic

Despre canonul literar și canonizare (IV) –  Canonul politic

Pentru Sanda Cordoș, sfârșitul realismului socialist se leagă de primăvara anului 1965 (Cordoș 2012: 20), când, la Conferința din 22-24 februarie, termenul nu mai este pomenit; nici în salutul adresat de CC al PMR sintagma nu apare (Cordoș 2012 : 18), invocate fiind clișeistic idealurile socialismului, spiritul Umanismului socialist etc. O resuscitare târzie încerca Nicolae Ceaușescu în Expunerea din 3 noiembrie 1971, cerând câteva „clarificări necesare”, alungând, spera, „teama” de a se vorbi despre realismul socialist.1*)

*

Cercetând ierarhia sever politizată a „panteonului proletcultist”, când Ideologia „funcționa” ca estetică, Ion Simuț descoperea „o mostră” în „sinteza de serviciu” semnată de Emil Boldan, ca „versiune” oficială a anilor ’50 (Simuț 2017 : 333). Îngropat în paginile revistei Limbă și literatură (vol. V/1961), articolul lui Boldan / Bernstein ilustra cuminte canonul comandat și colonizat, glorificând „cea mai desăvârșită” metodă de creație, inevitabilul realism socialist. Ca „oglindă a epocii proletcultiste” (Simuț 2017 : 345), succinta istorie contrasă în lista lui Boldan răspundea unei comenzi politice, elogiind barzii momentului (omologați de Partid), de la D. Th. Neculuță la A. Toma, făcând loc și celor recuperați (convertiți), în frunte cu Sadoveanu și Arghezi (după ce fusese „desființat”), fără a presimți, notează criticul, ceea ce va urma: primul val șaizecist, fisurând și apoi înlocuind tacit rigida ierarhie, substituind canonul impus.
Noua literatură, de exemplaritate ideologică, așezată pe făgașul transformărilor revoluționare, ar trebui să înfățișeze „tabloul bogat și mobilizator” al prezentului efervescent, închipuind panteonul realismului socialist. Care, și el, ivit pe tradițiile realismului critic (umflat), rescrie selectiv-deformant o întreagă moștenire culturală, văzând în literatură „motorul” luptei de clasă și în poezie vârful ei de lance în ofensiva propagandistică. În pofida abundenței, baza de selecție pentru un presupus canon proletcultist, de platitudine hagiografică, era sărăcăcioasă, chiar dacă au apărut și cărți onorabile (care, desigur, nu-l ilustrează). Dacă, la Congresul din 1956, Dan Deșliu dădea asigurări că „proletcultismul n-a existat”, Congresul marca, de fapt, despărțirea „oficială” de proletcultism, Zaharia Stancu recunoscând franc că „avem de îngropat multe mortăciuni” (Stancu 2017 : 147). Falanga criticilor de partid acționa pentru dezinfectarea spațiului cultural; dacă „arta este ideologie”, cum perora N. Moraru (1948), urma, inevitabil, bibliocaust-ul. Textele ideologice legitimatoare, în paralel cu reorganizarea instituțională (centralizare, control), vor stimula creația (producție, distribuire, premiere) și vor sancționa abaterile (epurări, deviații, „regizând glorii și ostracizări”, cum mărturisea Nina Cassian). Fondată în martie 1949, Uniunea Scriitorilor urmează, prin „elita” proletcultistă, directivele, suportând un mimetism impus prin colonizare culturală. Dacă în noiembrie 1944 se înființa ARLUS, dacă în 1947 apărea Institutul de studii româno-sovietice, editura Cartea Rusă, prin import masiv, reușea o colonizare prin traduceri2*). Pe bună dreptate, întrebându-se când a început realismul socialist în literatura română, Andrada Fătu-Tutoveanu observa că realismul socialist este „un model cultural, nu doar literar”, impunându-se printr-un „transfer cultural artificial” (Fătu-Tutoveanu 2017 : 45). Or, exportul sovietic intensiv în țările-satelit contrazicea discursul sovietic anticolonial, foarte vocal. Dacă un Mihai Roller (1908-1958) reseta istoria noastră (ca „parte a întregului”) stalinizând-o, pe principiul luptei de clasă, „împărtășania cu ură” (cf. E. Negrici) va confisca literatura agitatorică a acelor ani, A.E. Baconsky constatând că „lupta se ascute între clase”. Din fondul de teme nu putea lipsi lupta pentru pace, Maria Banuș chemând părțile beligerante „la masa verde”, condamnând vehement imperialismul american; sau literatura „dumiririi”, făcând să dispară „urmele de răzor” (la Eugen Frunză), întărind „ogorul mare” (la Dan Deșliu), odată cu transformarea socialistă a agriculturii (aprilie 1962). Și-a făcut loc și poetica botanistă, o primejdioasă „manie literară”, sancționată prompt de M. Beniuc. Abundența metaforelor vegetale (gorunul, ulmul, stejarul, molidul etc.) l-a îngrijorat și pe Nestor Ignat, acuzând fuga de „temele de luptă”. Dar curentul botanist, fără program explicit, a avut viață scurtă (Cincu 2017 : 60). În schimb, fisura stelistă, ca „atac de grup” (Cubleșan 2019 : 17), a exploatat o perspectivă înnoitoare, marcând un „moment-cheie”, o desprindere dificilă, cu sinuozități, de preceptele realismului socialist. Chiar dacă mișcarea literară ardeleană – nota acid M. Zaciu în corespondența sa (1957) – „nu se rezumă la cei cinci de la Steaua”. „Eliberarea” poeziei a fost greoaie, „cu dificultăți la fiecare pas” (Pop 2018 : 61) în trecerea spre individualizare, ieșind din stânjenitoarea etichetă de „autor unic”, vehiculând cu sârg arsenalul uzat al poncifelor, într-o literatură „îndiguită”, controlată de Putere (Partidul, cenzura). Adică, „autorul supraindividual”, cum s-a observat (Goldiș 2011 : 8).
Evident că literatura realist-socialistă a fost „efectul coerciției oficiale” (Goldiș 2011 : 22), criticul distingând, dincolo de infuzia dogmelor partinice, a invaziei propagandiștilor-scribi, a „sub-scriitorilor” (cf. Nina Cassian), două etape: prima, cea a realismului socialist „integral”, de omogenitate ideologică, încercând „naturalizarea” (eșuată), urmată de un realism socialist „minimalist”, mai permisiv, cu fluctuații, în funcție de calendarul politic. Dar tot cu o „polisemie rea” (cf. Régine Robin). Să ne amintim că N. Moraru, încă în 1948 (v. Realismul în literatură), dorea să împace realismul cu romantismul, având în vedere pe cei care „visează lumea de mâine”. Apariția lui Labiș, ca poet al Revoluției, părea să îl confirme, chiar dacă idealistul poet din Mălini, cu mare încredere în viitor, luând lumea în stăpânire, „iese din serie” (cf. E. Negrici). Fără a exagera, am putea spune că pe ruinele acestei literaturi flutură steagul labișian. Precocele poet vestea apariția unei noi generații, cea care, ajutată de contextul politic, va primeni climatul literar. Dar Labiș nu este atât liderul ei, cum s-a încetățenit formula, ci, mai degrabă, „creatorul” ei. Pe bună dreptate, Mircea A. Diaconu, subliniind „contribuția istorică” a poeziei labișiene, nota că „imaginarul acestei generații își are rădăcinile în acela al lui Labiș” (Diaconu 2020 : 23). Poetul din Mălini fixase „reperele”, dar nu credem că în 1960, când debuta mai vârstnicul Nichita Stănescu, „generația” deja exista. Amintirea lui Labiș va coagula mișcarea literară a acelor ani euforici; generația se va defini prin retroproiecție, conștientizându-și din mers rolul și misia, înviorând atmosfera, risipind negurile dogmatismului. Evident, moartea lui Labiș „nu are numai o semnificație literară” (Diaconu 2020 : 26).
Drumul de la jargonul realismului socialist la autonomia esteticului a implicat, decisiv, instituția criticii literare. Cu ani în urmă, având mari răspunderi pentru „realizarea operei”, urmând, ca directori-ideologi, voința partinică, criticii manevrau un limbaj șablonard; apoi s-au repliat, au învățat „din mers” (cf. George Munteanu), adaptându-se unei liberalizări degradate, cu noi exigențe, pendulând între tendințele reformiste și momentele de recul (îngheț politic). Un exemplu ne-ar oferi condeiul acrobatic al lui G. Călinescu, interesat brusc de popularizare și atractivitate. El slăvea regimul de democrație populară, „drumul urcător spre noul umanism” (v. Tinerețea cântecului, în Contemporanul, 12 februarie 1960). Și, în sfârșit, luminat asupra concepției socialiste, recunoștea că „în primele zile, realismul socialist n-a fost înțeles cum trebuie” (Călinescu 1972 : 163). Aspectul artă cade în plan secund, accentul se mută „în mod hotărât pe eroul pozitiv”, ideologia este esențială; dar ea trebuie să devină creație, zice criticul, predând Puțină estetică socialistă (v. Contemporanul, 14 august 1959). Și concluziv: „numim realistă literatura ridicată pe adevăr”, într-o fatală succesiune istorică: realismul clasic, realismul critic, realismul socialist. Pentru a încheia convins: „De la literatură nu cerem lecții de marxism-leninism, ci exemple de viață întemeiată pe marxism-leninism” (Călinescu 1972 : 165).3*)
Ca o curiozitate, semnalăm că un Paul Georgescu pocăit, lansând câteva păreri literare, nu era de acord cu „literatura-scară”, refuzând „treptele suitoare” pe ruta clasicism→romantism→realismul critic (Georgescu 1967 : 259). E drept, fără a sufla acum vreun cuvânt despre realismul socialist, nu acceptă realismul ca mimezis și nici nu consideră realismul critic „momentul cel mai înalt”, ci doar „un moment în dezvoltarea realismului”. Mai mult, „realismul nu e un curent, ci un raport” (Georgescu 1967 : 263), orice operă (viabilă), subliniază convertitul, conținând „elemente de realism”; în discuție era, așadar, raportul artă / realitate, adică „gradul de realism”, care, prin selecție, poate fi veridic sau deformant.
S-a observat că preluarea selectivă a moștenirii culturale, cu epurări drastice, nu avea în vedere o sporită exigență axiologică, ci stricte rațiuni ideologice (Dobrescu 2016 : 10). O dovadă la îndemână ar fi, printre altele, cei doi Eminescu (pozitiv / negativ), poetul fiind citit prin lentilă ideologică și folosit pentru „valoarea de întrebuințare”. Ulterior, invocarea obsesivă a autonomiei esteticului ca alibi cultural, nota Sorin Alexandrescu, a fost o soluție de supraviețuire, trasând – într-o „cultură de târguială” – o „graniță de apărare” (Alexandrescu 2000 : 190). După stalinismul „perfect” al anilor ’50, după euforia „regăsirilor” (ca mit al anilor ’60), estetismul militant al strategilor literari, în „tocmeala” cu Puterea, „încorsetând” estetic valorile culturale, însemna „salvarea culturii, nu a societății” (Alexandrescu 2000 : 184). Dar, în anii proletcultiști, critica era „parte integrantă a unei cauze generale, care nu era și cauza ei” (Popa 2009 : 672); funcționa ca o critică de direcție, lansând articole directoriale, imprimând un anume curs literaturii. Versificatori de toată mâna, îngroșând armata condeierilor sau veterani cu faimă, aderenți omologați, deveneau „cutia de rezonanță a propagandei” (Ursache 2020 : 207), instaurând, prin constituirea „blocului de angajați literari” (Popa 2009 : 329), ierarhia politică a literaturii. Care, sub semnul „fatalismului socialist”, a suportat o declasare rapidă.
Analizând „rolurile” scriitorului român (scrib, călugăr, negustor), Sorin Alexandrescu observa că libertatea ficțională îngăduia o „responsabilitate delegată” personajelor sale; o lectură etică dezgropa adevăruri ascunse, prelungind schizofrenia textuală. Ceea ce evidenția importanța cititorului, participant complice la un „joc în trei” (autor-cenzură-lector), decopertând mesajul în lecturi „privatizate”. Surprinzător, încă în 1947, Paul Georgescu miza pe „talentul cititorului” (v. Revista literară, nr. 6/1947), notând că acesta este „un creator care execută variații pe sugestii date”. Se înțelege că, mult mai târziu, lecturile subversive au devenit posibile, publicul vânând stilul acrobatic, esopic, „cu cheie”. Canonul proletcultist, cu răsturnări eșuate, asigurând, pe termen scurt, gloria literaților, nu și a literaturii (cf. Marian Popa), în pofida purificărilor, nu a rezistat. Slujit de „intelectualitatea progresistă”, cultivând „ethosul supunerii”, intermezzo-ul proletcultist marchează „cea mai neagră perioadă din istoria literaturii române”. Cu greu, critica estetică a fost repusă în drepturi, doar ea, ne asigură N. Manolescu, având acces la „esența operelor”. Dacă estetismul manolescian devine exclusivist, Sorin Alexandrescu proclamă „sfârșitul esteticii și al canoanelor sale” (Alexandrescu 1999 : 147), dorind o etică democratică, de potențial critic, cu dezbateri bogate. Dogmatizată, autonomia faptului literar a impus o codificare estetică, blocând recuperarea „non-esteticului”. Încât Sorin Alexandrescu, propunând „o viziune alternativă”, cerea „abandonarea oricărui canon” (Alexandrescu 1999 : 154).
Până atunci, de va fi să fie, să notăm că însuși canonul realismului socialist (având în vedere perioada, nu dogma) poate suporta prefaceri, căpătând „un alt profil” (Ursache 2020 : 209). Recuperând „literatura limitei” în interior (literatura concentraționară) și „exilul eroic”, combativ, oferind un canon divizat; pe de o parte, efervescența canonizatoare a oportuniștilor scribi de partid, chiar în absența „obiectului” (operei), pe de altă parte, experiența tragică (și creatoare!) a celor întemnițați sau ostracizați (zarca, schitul) și a desțăraților, în primele decenii postbelice. Încât, lărgind perspectiva, vom observa că realismul socialist, o țintă preferată a criticii, declanșând, polemici aprinse, rămâne „o temă de predilecție” (Perian 2017 : 7), „ranforsată” după ’89, oricum – constata Gheorghe Perian – una „dintre cele mai studiate din istoria literaturii române”, capabilă, probabil, de a ne mai oferi surprize. Realismul socialist, precedat de cohorta unor adjective aprig disputate (monumental, la Alexei Tolstoi, proletar; sau, la noi, progresist, cum voia E. Jebeleanu, popular, la Athanasie Joja), întreținând ample dezbateri, rămâne încă un teritoriu de explorat.
*

Încercarea de a explica și motiva cursul literaturii noastre prin intervenția exclusivă a „paradigmelor exterioare” se justifică întrutotul doar în cazul implantului sovietic, blocând pentru o vreme (nefastă, dar scurtă), prin dezrădăcinare, organicitatea devenirii. Doar „critica subtextelor” (Goldiș 2011 : 9) ar lămuri o istorie a formelor criticii noastre, explorând câmpul ideatic: cu întârziate aismilări occidentale, angajând – pe fundalul unor liberalizări capricioase, perverse și a influențelor impure – largi dezbateri, mutații lente, îmbogățind instrumentarul critic și aria referențială. Coerciția oficială, exclusivismul politic, injoncțiunile discreționare, regimul cenzorial și, în prima fază, „jdanovismul dunărean” (cf. N. Manolescu) ar explica prelungita „orbecăire teoretică” (Negrici 2019 : 158), preluând și prelucrând idei-șablon, nivelând limbajul. „Teoreticienii” noștri, câți au fost, oficiind inchizitorial, foloseau rețeta maeștrilor sovietici, prelungind „regresiunea estetică” (cf. M. Mincu). Ca „inevitabilitate istorică”, „revoluționând” literatura, cu lexic maniheist, cu scribi devotați și pagini imunde, noul regim a impus triumfalist realismul socialist (veridicitate, partinitate, tipic) ca dogmă oficială și exclusivă. O literatură de tip nou, fără tradiție, semnificând o ruptură, reconfigurând istoria literară; și, în consecință, un canon comandat, eșuat, anunțând, cu optimism partinic, „prezentul din viitor” (cf. Leonte Răutu), sfârșind prin a reconfirma canonul interbelic, adus la zi. A fost realismul socialist doar o paranteză istorică, oferind o producție scriptică „nulă”, cum pretind unele voci? Pe lângă literatura oficială, encomiastică, de uz propagandistic (apologetică, necertificată estetic), asigurând gloria proletcultistă a starurilor epocii (slujnicari, oportuniști, amnezici), vom descoperi și opere valide și, desigur, literatura refuzaților. Interesul unor cercetători, în plin regim comunist (Ion Cristoiu, care a și publicat câte ceva, în Amfiteatru și SLAST, și M. Nițescu, obstrucționat), viza cercetarea arhivelor și explorarea contextelor. Dacă Nicolae Manolescu vorbea, pe întinderea defunctului regim, despre două literaturi (cea aservită și apoi cea tolerată, în național-comunism), mixând elasticitatea cenzurii cu reziduurile proletcultiste, iar I. Simuț identifica patru (oportunistă, evazionistă, subversivă și disidentă), trebuie să fim de acord că tentativele de „naturalizare” a realismului socialist, fie și în etapa lui secundă, „îmblânzită”, părăsind, cu formula lui Alex Goldiș, „maximalismul ideologic”, consfințesc un eșec. În consecință, canonul proletcultist, rigid politizat, va fi pur și simplu substituit, pe fundalul unor precipitate evenimente politice și literare, favorizând, prin „dezgheț controlat”, un alt curs.

 

 

Bibliografie
Alexandrescu (1999) : Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea. Traduceri de: Mirela Adăscăliței, Șerban Anghelescu, Mara Chirițescu și Ramona Jugureanu, Editura Univers, București.
Alexandrescu (2000) : Sorin Alexandrescu, Identitate în ruptură. Mentalități românești postbelice. Traduceri de Mirela Adăscăliței, Sorin Alexandrescu și Șerban Anghelescu, Editura Univers, București.
Aucouturier (2001) : Michel Aucouturier, Realismul socialist, traducere din limba franceză de Lucia Flonta, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Boia (2011) : Lucian Boia, Capcanele Istoriei: elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Editura Humanitas, București.
Buzincu (2003) : Aurel Buzincu, Literatura română și realismul socialist (1944-1965). I. Realitatea care întrece ficțiunea, Editura Universității, Suceava.
Codreanu (2017) : Theodor Codreanu, Anamorfoze, Editura Scara Print, București.
Coloșenco (2006) : Mircea Coloșenco (ediție alcătuită), Conferința (secretă) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955. Cuvânt înainte de Pavel Țugui, Editura Vremea, București.
Cordoș (2012) : Sanda Cordoș, Lumi din cuvinte. Reprezentări și identități în literatura română postbelică, Editura Cartea Românească, București.
Cornea (2013) : Paul Cornea, Ce a fost – cum a fost, Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache. Prefață de Paul Cornea, Postfață de Daniel Cristea Enache, Editura Polirom, Iași.
Crohmălniceanu (1960) : Ov. S. Crohmălniceanu, Pentru realismul socialist, ESPLA, București.
Cubleșan (2019) : Constantin Cubleșan, Poeții Stelei: 70, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca.
Diaconu (2020) : Mircea A. Diaconu, Câteva considerații despre fața dublă a poeziei lui Nicolae Labiș și despre perenitatea ei, în Bucovina literară, nr. 7-8-9 (353-354-355) / 2020.
Dobrescu (2016) : Al. Dobrescu, Canibalism, în Contemporanul. Ideea Europeană, nr. 6(771)/2016.
Georgescu (1967) : Paul Georgescu, Polivalența necesară. Asociații și disociații, Editura pentru literatură, București.
Goldiș (2011) : Alex Goldiș, Critica în tranșee: de la realismul socialist la autonomia esteticului, Editura Cartea Românească, București.
Manolescu (2008) : Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești.
Mihăilescu (2007) : Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism. III. Eseistica. Piața ideilor politico-literare, Editura Polirom, Iași.
Mitchievici (2016) : Angelo Mitchievici, Realismul socialist și critica decadenței; biopolitici totalitare, în Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Comunism inc.: istorii despre o lume care a fost, Editura Humanitas, București.
Negrici (2019) : Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași.
Nițescu (1995) : M. Nițescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliul forțat (1979-1995); Dialectica puterii. Eseu politologic. Ediție îngrijită de M. Ciurdariu, Editura Humanitas, București.
Perian (2017) : Gheorghe Perian (coordonator), Studii de literatură română recentă, vol. II, Contribuții la istoria realismului socialist, Editura Limes, Cluj-Napoca
Pop (2018) : Ion Pop, Poezia românească neomodernistă, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca.
Popa (2009) : Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine (23 August 1944 – 22 decembrie 1989), vol. I. Versiune revizuită și augmentată, Editura Semne, București.
Pricop (2005) : Constantin Pricop, Literatura română postbelică. Vol. 1, Preliminarii, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași.
Simuț (2017) : Ion Simuț, Literaturile române postbelice, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca.
Ungureanu (2019) : Cornel Ungureanu, O istorie secretă a literaturii române, Ediția a III-a, Editura Tracus Arte, București.
Ursache (2020) : Petru Ursache, Pulberea de aur. Prefață de Magda Ursache; Postfață de Lucia Negoiță, Editura Eikon, București.

 

 

Note
1 Teama, firește, a dispărut acum, încrâncenarea ideologică de altădată s-a „umanizat” și poetizat, constata Cosmin Ciotloș (v. România literară, nr. 9/2013), aducând la lumină volumul Sfoara de întins rufe, semnat de Alice Popescu. După ce oferise O socio-psihanaliză a realismului socialist (2009), cu lustru academic, poeta, pretins-descumpănită, ne anunța: „Am visat că îmi furaseră Realismul socialist: / rămăsesem fără nimic”.
2 Olga Grădinaru (v. Războiul sovietic, între idealizare și demitizare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018) face o excelentă analiză a instrumentalizării propagandistice a literaturii de consum (pentru culturalizarea maselor), slăvind eroismul sovietic.
3 În cuvântarea ținută la Congresul scriitorilor germani (Berlin, 11 ianuarie 1956), filosoful marxist Georg Lukács, ridicând „problema perspectivei” („o realitate de alt gen”) și a „creației profetice”, sublinia că „marea diferență dintre realismul critic și realismul socialist constă tocmai în „problema perspectivei”, asigurând, ca „istorici ai socialismului în devenire”, superioritatea noii literaturi. Dar „problema perspectivei”, indirect, putea fi descoperită și în Statutul Scriitorilor Sovietici (1934), document care oficializa noua metodă, văzut, peste ani, ca „actul de naștere al Realismului socialist” (Goldiș 2011 : 19). Iată citatul, preluat de la Michel Aucouturier: „Realismul socialist, fiind metoda fundamentală a literaturii și criticii literare sovietice, pretinde de la artist o reprezentare veridică, istoric concretă a realității în dezvoltarea ei revoluționara” (Aucouturier 2011 : 6).

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg