Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre căutare (II)

Are și etape căutarea, popasuri, recapitulări, pietre pe care te așezi să-ți tragi sufletul, fântâni binecuvântate cu apă rece, opriri, rătăciri, ezitări, întoarceri, căderi în prăpastie. În funcție de miză. E viața însăși. Numai că nu are capăt. Sunt multe drumurile care duc la Roma. Este o preajmă, un orizont în care îți arunci ochii roată și astfel te orientezi. Cauți repere. Căutare și rătăcire. Funcția pozitivă a rătăcirii și negativele ei. Căutare și rătăcire sunt corelative, nu există una fără alta. Totul e să cauți în rătăcire și să te rătăcești în căutare. Obosești. Dacă rodul căutării tale nu se arată prea îndelungată vreme, te îndoiești că ținta există. Dar, dacă e invers? Sunt oameni care pornesc căutarea după ce au găsit. Misticul, credinciosul nu mai colindă. Ei stau pur și simplu în centru. Drumul lor s-a redus la punct. De fapt, nu au plecat niciodată de acolo. Atunci care mai este sensul existenței lor? Întrebare aparent „profundă”, de fapt proastă. Din două motive – cuvinte. Unu: pentru că în punct nu există sens. Și doi: pentru că în punct nu există ex-istență, ci in-sistență. Ergo: orice căutare pornește și se termină în punct. Apoi, orice căutare este labirintică în fapt și circulară în epură. Nu aveți voi atâtea întrebări câte răspunsuri am eu, spunea un Cuvios ucenicilor săi. Asta răstoarnă datele banale ale căutării. În punct nu mai poți să bântui trebuie să te deplasezi într-o strictă nemișcare. Într-aceasta căutarea se aseamănă până la identificare cu rugăciunea. Stare dinamică, mișcare încremenită, piatră curgătoare, slavă
stătătoare.
*
Împlinire. Adică umplerea golului din tine. Prima certitudine (uneori și ultima): existența acestui gol. „Adânc asemenea uitării celei oarbe”. Cineva trebuie chemat să locuiască acest gol. Invitat. Omenit. În-omenit. „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”. Căutarea ca infantilism: îți este frică de singurătate și atunci strigi după ajutor. Pădurea aceea terifiantă din După melci și găsirea melcului prost încetinel. Căutarea îți dă puterea teribilă de viață și moarte asupra celui căutat. Și totdeauna găsești melcul la începutul primăverii, găsești adică viața, mai bine zis învierea. Atenție însă, nu provoca ritmurile! Căci atunci învierea poate fi părelnică. Nu oricui îi este dat să spună: Talita Kumi!
*
Căutatul există dintotdeauna, este etern, căutătorul este trecător. În ambele sensuri ale cuvântului. Aceasta face splendoarea și tragedia drumului.
*
Căutarea este posibilă datorită structurii neomogene a spațiului. Care este esențialmente cruciform. Spațiul orientat, cardinalitatea, locul ales, ca şi timpul sacru, structurează căutarea. Haosul este in-distincția. În lumea noastră, bazată pe diferențe, căutarea este posibilă. De aceea este atât de important discernământul, adică ştiința diferențelor. El face posibilă citirea semnelor, instituirea sensului…. deci justul căutării.
*
Căutarea şi lumina. Căutarea şi întunericul. Confuzia dintre ele. De fapt tot ce ține de căutare este, în esența sa, oximoronic. Altfel nu ar fi posibilă totalizarea finală. Moartea ca sfârșit sau ca împlinire a căutării? Tocmai pentru că se anulează contrariile.
*
Urmele. Există totdeauna ceva care te duce spre ceea ce cauți. Spațiul dintre tine şi obiectul căutat este plin de sens. Ne e niciodată un spațiu gol. Tu cauți, de fapt, urmele îngerului pe apă. Uneori, întârziind în descifrarea urmelor, uiți realitatea țintei spre care ai pornit. Uitarea, cel mai mare duşman al căutării. Drumul parcurs de dragul drumului, ispitele din deşert. Tinerețe fără bătrînețe şi viață fără de moarte ca absolut al uitării. Şi, implicit, amintirea ca regăsire a morții. Moartea este memoria absolută, nu uită niciodată, nimic. Chiar în călătoria din jurul camerei tale, aventura nu este exclusă, cum s-a spus.
*
Căutarea presupune să fii scăldat într-o aură de permanentă uimire. Fără capacitatea de a te mira de totul (şi mai ales de lucrurile banale, aparent inobservabile) nu există căutare. Ca început al filozofiei, uimirea este un temei. Și o energie inepuizabilă. Aici şi acolo sunt rodul căutării, ea este mama lor. Iar plecarea este Facerea.
*
Arhetipul căutătorului: fiul risipitor. Cel care pleacă dar își câștigă sensul prin întoarcere. Căutarea este o risipire, o pierdere. În vederea altui câștig. Este și o fugă…chiar în sensul muzical. O ieșire din margini spre ne-mărginit. Pentru a recâștiga iubirea, care ar fi rămas, altfel, neobservată. Iubirea Părintelui. Oare asta căutăm în orice căutare?
*
„Cercetînd hotarele sufletului, n-ai putea să le găsești, oricare ar fi cărarea pe care ai merge: atît de adînc logos are”. (Heraclit, fr.45) Hotare, cărare, cercetare, adânc, găsire, mers… absolut toate cuvintele Efesianului sunt legate de căutare. Acele zori ale filozofării erau încă pură căutare. Înțelepciune. Și atât. Căci mai mult decât atât nu se poate. Antiteza e vizibilă: îngusta cărare se mișcă (prin mișcarea noastră) între hotarele nesfârșite (așa ne spun astronomii că este cosmosul: infinit dar limitat) ale sufletului.
Dialectica lăuntrului și a exteriorului era precis desenată de înțeleptul de acum 2500 de ani. Ilimitatul universului și ilimitatul sufletului erau deja văzute ca similare. Nu este acesta începutul înțelepciunii? Dacă macro-cosmosul și micro-cosmosul nu ar fi în esența lor identice, căutarea nu ar fi posibilă. Miracolul grec stă în descoperirea acestei oglindiri reciproce. În care adâncul și înaltul își corespund. Cerul oglindit în apă, apa oglindită în cer, apele de sus și cele de jos. Când cauți ceva, cauți, de fapt, o pereche de gemeni, nu numai materia, ci și anti materia ei. Căutarea e cifra 2. Între ele? Obscuritatea „obscurului”. Ceața, vremea indecisă a apusului, aceasta este obscuritatea. Și nu este lumea înspre apus încă din clipa Facerii ei în Răsărit? Căutarea este duală, căci ea are un capăt înnodat de suflet și celălalt…. Este o ana-logie între cele două „ape”. Au, adică, același logos care le adună împreună. Asupra căreia insista Heidegger în analitica logo­sului heracleitic din Introducere în metafizică.
*
În fraza citată se pornește de la infinitatea sufletului. Cum putea gândi un grec din Antichitate pentru a descoperi această dimensiune, care nouă ni se pare oarecum un de-la-sine-înțeles? Suntem, aș spune, la începutul căutării europene, grecii au inventat căutarea. Ce este, nițel mai târziu, dialogul socratic altceva decât o împreună căutare? Legătura dintre suflet și căutare, „sufletul meu e în căutare, în mută, seculară căutare”, citez din nou versul blagian. Atrag aici atenția asupra celor două epitete: căutarea e totdeauna tăcută, inaparentă, discretă, mută. Seculară, creează timpul. Fără căutare nu există timp, timpul nu este numai „albia” râului care este existența noastră. Iar el are proprietatea remarcabilă de a nu avea sfârșit. Timpul nu poate fi perceput decât ca o infinită căutare. Pentru care nu există dihotomia falsă suflet – lume, este o căutare desfășurată într-un plan care le conține fluid pe amândouă.
*
Cuvântul care intrigă însă în citatul de mai sus este logos. Imediat te duce gândul să faci o legătură cu logos-ul întrupat în istorie, evanghelic. Heidegger se ridică hotărât împotriva acestei prea facile apropieri. Face o deosebire netă între logosul heracleitic și cel ioanic. Să fie vorba, cum s-a spus, doar de ciocnirea minunată a limbii grecești cu somația întrupării monoteist trinitare de sorginte iudaică? Dacă da, este, sigur, o „întâlnire” planificată. Logosul este, în traducerea fenomenologică heideggeriană, „strângere laolaltă fermă-și-constantă” (Introducere în metafizică, 173). „…în Noul Testament, logos nu înseamnă din capul locului, ca la Heraclit, ființa ființării, faptul de a fi strâns laolaltă a ceea ce tinde să se opună reciproc, ci logos desemnează o ființare anume, în speță Fiul lui Dumnezeu. Iar acesta este conceput ca mediator între Dumnezeu și oameni. Reprezentarea aceasta despre logos în Noul Testament este cea a filosofiei iudaice a religiei, așa cum a fost ea elaborată de Philon în a cărui învățătură despre creație logosului îi este atribuită funcția de μεσίτης, de mediator. În ce măsură este el λόγος? În măsura în care λόγος în traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta) este numele dat cuvântului și anume „cuvânt” cu semnificația bine determinată de ordin, de poruncă; οί δέκα λόγοι se numesc cele zece porunci ale lui Dumnezeu (Decalogul). Astfel λόγος înseamnă κήρυξ αγγελος, vestitorul, mesagerul, care transmite porunci și ordine; λόγος τού σταυρου este „Cuvîntul Crucii”. Vestirea Crucii este Cristos însuși; el este logosul mântuirii, al vieții veșnice, λόγος ζωή. O lume întreagă separă toate acestea de Heraclit”.(181)
*
Apropo: căutătură, căutare, vine, după dicționarul lui Alexandru Ciorănescu, de la captare, care dă cătare, a căta. Mai înseamnă și prezicător, pețitor, mijlocitor; Căutare fiind: examen, cercetare, îngrijiri medicale, gardă, administrație, obiectiv, pretenție, înfățișare, aspect, succes, acceptare. Luăm ceva în cătare, vizăm, căutăm, vânătorul ancestral se trezește în noi.
*
A înțelege și a căuta. În limbile romanice căutarea vine dintr-un etimon care ne duce spre cerc, a parcurge pas la pas. Căutare, în-cercare, încercuire. Și banalul search pe care-l avem în susul acestei pagini pe care scriu tot de acolo vine. Iar înțelegerea ar fi, după același etimon latin, a culege cu mintea ta. Căutăm o sămânță bună pe care mintea o culege și o pune alături de celelalte.
*
Deschide ochii! Începe căutarea! Închide ochii! Începe căutarea!

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg