Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre cauza actului juridic

Despre cauza actului juridic

Codul civil reglementează principiul libertății contractuale, părțile având posibilitatea să încheie orice act juridic atât timp cât sunt respectate legea, ordinea publică și bunele moravuri.
Însă, în viața de zi cu zi se fac multe promisiuni, numeroase manifestări de voință, fiind astfel necesar a deosebi care dintre aceste angajamente au fost făcute cu intenția de a produce efecte juridice și cărora le lipsește această intenție, numite manifestări de voință de facto.
Răspunsul poate fi găsit în definiția dată actului juridic, manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice.
Astfel, nu orice manifestare de voință poate fi calificată drept o convenție civilă și pe cale de consecință să oblige părțile la îndeplinirea obligațiilor asumate, ci doar acea manifestare făcută cu intenția de a produce consecințe juridice.
De exemplu, promisiunea unui părinte de a cumpăra copilului său un automobil la terminarea studiilor universitare are natura unei manifestări de voință de facto. În timp ce, angajamentul ferm asumat de același părinte că va lăsa imobilul copilului, care îi va asigura întreținerea, are natura unui act juridic, fiind făcut cu intenția de a produce efecte juridice.
Distincția nu are doar importanță teoretică, prezentând și utilitate practică, întrucât doar acele manifestări de voință făcute cu intenția de a produce efecte juridice pot fi sancționate juridic, respectiv autorul acestora poate fi obligat la executare în caz de refuz. Astfel, în primul exemplu, părintele care a promis că va achiziționa un autoturism nu poate fi chemat în judecată și obligat să achiziționeze autoturismul, întrucât lipsește una dintre condițiile esențiale de valabilitate ale actului juridic. În schimb, în cel de al doilea exemplu, manifestarea de voință întrunește toate condițiile unui act juridic, în caz de refuz autorul acestuia poate fi obligat, pe cale unei acțiuni în instanță, să respecte și să execute obligațiile asumate prin încheierea acestuia.
Criteriul în funcție de care se face distincția între manifestări de voință de facto și manifestări făcute cu intenția de a se angaja juridic, poartă denumirea de cauză, definită ca motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.
Noțiunea de cauză este definită de dicționarul explicativ al limbii române ca fiind un fenomen sau un complex de fenomene care precedă și provoacă apariția unui alt fenomen, denumit efect, căruia îi serveșt ca punct de plecare.
Cauza apare astfel ca fiind factorul necesar și determinant pentru orice efect, illud est proprie causa alicuius, sine quo esse non potest: omnis enm effectus dependent a sua causa1.
Din punct de vedere terminologic, noțiunea de cauză, în accepțiunea Codului civil, apare ca fiind inexactă, desemnând în fapt scopul pentru care fiecare parte decide să încheie actul juridic.
Inexactitatea este doar aparentă, întrucât în evaluarea deciziei de a se angaja sau nu într-o operațiune juridică determinată, orice persoană rațională pornește de la prefigurarea scopului urmărit: un vânzător înstrăinează un bun pentru a obține un preț.
Astfel, scopul pentru care a fost încheiat actul juridic nu survine întâmplător, ci este atent observat încă din faza formării consimțământului, având o greutate semnificativă în formarea voinței interne, transformându-se în motivul care determină încheierea contractului2.
Intenția unei persoane care exprimă un consimțământ ține de forul interior al acesteia, fiind greu de cunoscut și aproape imposibil de dovedit de către un eventual partener contractual. Pentru a înlătura dificultățile de ordin practic, actuala reglementare prevede că existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.
Instituirea unei prezumții are drept consecință faptul că o persoană care își exprimă consimțământul în vederea perfectării unui act juridic este prezumată că și-a exprimat acordul cu intenția de a produce consecințele juridice inerente încheierii actului juridic.
Această prezumție nu este una absolută, revenind părții care susține că manifestarea de voință nu a fost făcută cu scopul de a se angaja juridic să dovedească acest aspect.
Astfel, voința juridică se formează pornind de la reprezentarea finalității actului juridic, respectiv contractul de vânzare este încheiat de vânzător pentru a obține o sumă de bani în schimbul bunului, iar de cumpărător pentru a obține un bun în schimbul prețului oferit. Un locator oferă folosința bunului în schimbul unei sume de bani, în timp ce locatarul plătește un preț pentru a obține folosința unui bun.
Cauza specifică unei categorii de acte juridice, cum sunt contractul de vânzare, locațiunea, poartă denumirea de cauză abstractă și poate fi determinată generic, în funcție de actul juridic încheiat3.
Pe lângă această cauză determinată generic, fiecare persoană este ghidată de unul sau mai multe motive particulare în luarea deciziei de a încheia un act juridic. Aceste motive sunt variate și diferă de la o persoană la alta, de exemplu un vânzător înstrăinează un bun pentru a stinge o datorie mai veche, în timp ce un alt vânzător înstrăinează un imobil pentru a dobândi altul.
Aceste motive au fost grupate sub denumirea de cauză imediată, care devine relevantă în verificarea condițiilor cauzei de a fi licită și morală4.
Cauza, condiție esențială de validitate a actului juridic, trebuie, în primul rând, să existe și apoi să fie licită și morală.
Existența cauzei presupune existența intenției de a se angaja juridic, condiția nefiind întrunită în ipoteza manifestărilor de voință de facto, cărora le lipsește intenția autorului de a asuma consecințele actului juridic5.
De asemenea, nu există o cauză serioasă în cazul în care consimțământul a fost exprimat jocandi causa.
Lipsa motivului determinant al încheierii actului juridic civil survine și în ipoteza lipsei discernământului, deoarece lipsa puterii de reprezentare a consecințelor juridice ale voinței exprimate face ca aceasta să fie lipsită de cauză, adică de scopul pentru care a fost formal făcută6.
Această condiție nu este întrunită nici în ipoteza cauzei false, în ipoteza în care fiecare parte are reprezentarea încheierii unui alt act juridic.7
În ipoteza menționată, există o cauză, fiecare parte are intenția de a se angaja juridic, însă fiecare parte are reprezentarea încheierii unui act juridic diferit, de exemplu, o parte are reprezentarea încheierii unui contract de vânzare, în timp ce, cealaltă parte are credința că încheie o donație și nu o vânzare. În exemplul dat nu se poate vorbi despre perfectarea unui act juridic, căci la una dintre părți, având reprezentarea unei donații, manifestarea de voință a fost în sensul încheierii unui astfel de contract și nu a unei vânzări, în timp ce cealaltă parte consimte la încheierea unui contract de vânzare și nu a unei donații.
Principiul libertății contractuale este limitat de exigențele legii, ale ordinii publice și ale bunelor moravuri. Această limită își găsește aplicabilitatea și în reglementarea condițiilor care se impun a fi întrunite de cauza actului juridic, care pentru a răspunde acestor exigențe se impune a fi licită.
În practica judiciară au fost întâlnite numeroase situații în care actele juridice încheiate au fost anulate pentru cauză ilicită sau imorală. Au fost considerate astfel clauzele prin care se prevede desființarea contractului de muncă dacă angajata rămâne însărcinată, clauze prin are se condiționează sau se recompensează divorțul; clauze de celibat, prin care se interzice unei părți să se căsătorească pe parcursul executării contractului8.
O aplicație particulară a cauzei ilicite este frauda de lege. Ipoteză în care actul juridic este mijlocul prin care sunt eludate dispoziții legale imperative. Un astfel de exemplu este un contract de vânzare încheiat, în mod fictiv, de părinți cu unul dintre copii, cu scopul de a sustrage bunul din masa succesorală.
Fiind o condiție de validitate a actului juridic, cauza trebuie să existe la momentul încheierii acestuia, și, tot la acel moment, cauza trebuie să întrunească condiția de a fi licită și morală.
În practica judiciară, s-a pus problema dacă condițiile cauzei trebuie să subziste pe toată durata executării actului juridic, respectiv, dacă o parte poate obține desființarea actului juridic, argumentând că motivul care a determinat încheierea actului nu mai prezintă importanță pentru aceasta.
Răspunsul poartă nuanța specifică fiecărui tip de act juridic, căci normele juridice sunt chemate să răspundă unor nevoi sociale concrete și să preîntâmpine interese particulare.
Astfel, pentru o anumită categorie de acte juridice, cum este cazul contractului de locațiune, subzistența cauzei este rațiunea care face ca părțile să mențină în timp raportul juridic, locatorul se poate lipsi de folosința bunului pentru a obține o sumă de bani, folosință care îi este necesară locatarului.
În schimb, în cazul în care părțile unui contract de vânzare au convenit ca prețul să fie plătit în mai multe rate, cumpărătorul sau vânzătorul nu pot solicita, în lipsa unei clauze de dezicere, desființarea contractului, precum niciuna din părți nu poate refuza executarea obligațiilor asumate, arătând că nu mai subzistă motivul care a determinat încheierea actului juridic.
Admițând posibilitatea cumpăratului, parte a unui contract de vânzare având ca obiect un imobil, cu plata prețului în rate, să renunțe oricând la obligația de a plăti diferența de preț, pentru simplu motiv că a survenit o schimbare a circumstanțelor inițiale, ar echivala cu lipsirea de conținut a reglementării actului juridic și periclitarea întregului circuit civil, drepturile vânzătorului, cât și a eventualilor dobânditori subsecvenți, ar risca, în orice moment, să fie desființate la rândul lor.
Desigur, după momentul încheierii actului juridic, efectele acestuia pot fi revizuite pe temeiul impreviziunii, al riscurilor în materie contractuală sau al leziunii9.
Sancțiunea incidentă în cazul în care cauza este ilicită sau imorală este nulitatea absolută a actului juridic, respectiv desființarea acestuia cu efect retroactiv, fiind considerat a nu fi fost niciodată încheiat, părțile fiind ținute să restituie eventualele prestații primite în considerarea acestuia.
Un contract, prin ipoteză, opune cel puțin două părți, punându-se astfel problema care va fi soarta unui act juridic, dacă doar o parte a acționat sub impulsul unei cauze ilicite sau imorale.
De exemplu, Primus vinde un bun lui Secundus pentru a sustrage acest bun de la urmărirea silită, știind că urmează să fie executat silit de un creditor, în temeiul unui contract de împrumut încheiat anterior. Presupunând că Secundus nu cunoștea motivul care l-a determinat pe Primus să încheie contractul de vânzare, se pune problema dacă creditorul va putea obține desființarea vânzării, pentru ca bunul să se întoarcă în patrimoniul lui Primus, în vederea îndestulării creanței.
Sancțiunea nulității are menirea de a înlătura din ordinea juridică un act juridic care nu respectă condițiile prevăzute de lege pentru încheierea valabilă, în același timp sancționând părțile care au avut o atitudine contrară legii. În exemplul dat, Secundus a acționat cu bună – credință, acesta nu a cunoscut și nu trebuia să cunoască motivul care l-a determinat pe Primus să încheie contractul de vânzare, neavând astfel o atitudine contrară legii care să fie sancționată.
În acest sens sunt și dispozițiile legale care prevăd că sancțiunea nulității intervine doar în ipoteza în are ambele părți au acționat în considerarea unei cauze ilicite sau imorale, sau dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască faptul că cealaltă parte urmărește un scop ilicit sau imoral.
Aplicând aceste dispoziții legale la exemplul anterior, contractul încheiat de Primus și de Secundus va fi menținut.
Reglementarea cauzei nu prezintă doar utilitate teoretică, găsindu-și numeroase aplicații practice. Pornind de la cauză, motivul care a determinat manifestarea de voință se poate determina dacă consimțământul a fost exprimat cu intenția de a produce efecte juridice sau a fost o manifestare de facto, în final în funcție de aceasta se determină dacă suntem sau nu în prezența unui act juridic.
Pornind de la cauză (motivul urmărit de părți la încheierea unui act juridic), se poate califica juridic operațiunea perfectată de părți, respectiv contractul va fi calificat ca vânzare, schimb, donație sau locațiune, cu consecința determinării regimului juridic aplicabil.
De asemenea, cauza reprezintă și un instrument juridic eficient prin intermediul căruia se asigură concordanța actelor juridice civile cu ordinea publică și bunele moravuri10.

 

 

Note

 

1 St. Thomas Aquinas, Summa theologiae, Tertia Paris, q.86, art.6, citată în Reinhard Zimmermann, The law of obligations. Roman Foundations of the Civilian Tradition, Oxford University Press, p. 551.
2 În acest sens, a se vedea Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală. Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 175
3 Ionel Reghini, Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 539
4 ibidem.
5 Ibidem.
6 Marian Nicolae, Drept civil. Teoria Generală. Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile. Editura Solomon, 2018, p. 431.
7 Gabriel Boroi, op.cit., p. 173
8 Ionel Reghinii, op.cit., p.540
9 Gabriel Boroi, op. cit., p. 174
10 Marian Nicoale, op.cit., p. 433.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg