Romanul Adam și Eva este stimulator pentru un cititor dornic să găsească în proza lui Liviu Rebreanu, dincolo de limbajul realist, unanim recunoscut de altfel, un fond de profunzime cu deschideri cât de poate de generoase spre simbol și scenarii mitice.
Publicat în 1920 și considerat pe bună dreptate de E. Lovinescu primul roman modern, ca viziune asupra realității, nu în ceea ce privește formula narativă, romanul Ion invită, prin transparența textului său, la o dublă lectură: narațiunea realistă și compoziția rațional concepută nu sunt lipsite de ecouri în planul de profunzime al cărții, unde gesturile capătă cu totul alte semnificații.
În romanul lui Rebreanu un loc semnificativ îl ocupă munca pământului care, ținând seama de relația dintre acesta și om, trimite spre gesturi cu valoare paradigmatică. Este suficient să amintim că Ion al Glanetașului a renunțat la școală, cu toate că fusese elevul cel mai bun al dascălului Herdelea, pentru a rămâne lângă pământul deloc întâmplător asociat feminității și maternității: „Cât a umblat la școala din sat a fost cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetașului să dea pe Ion la școala cea mare din Armadia […] . După două luni de învățătură însă Ion n-a mai vrut să se ducă la școala cea mare”. O motivare există fără îndoială („De ce să-și sfarme el capul cu atâta carte? Cât îi trebuie lui, știe”.), dar ceea ce contează cu adevărat pentru personaj este cu totul altceva: „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”
Pentru perspectiva de lectură adoptată semnificativă este secvența în care, după hora de duminică, Ion merge în zorii zilei la cosit. Pământul îl domină cu prezența lui, scriitorul sugerând că personajul nu se poate sustrage voinței, „glasului” acestuia: „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului: – Cât pământ, doamne!…” Dacă pământul îl copleșește, obligându-l să-și asume condiția animalică sau vegetală, brazda este privită cu totul altfel de Ion, care o domină vizibil: „În același timp însă iarba tăiată și udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare […] . Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân” (s.n.). Pentru un Villem Flusser, arta grădinăritului este echivalentul gestului făcut de bărbier. Ambele îndeletniciri presupun, într-un fel, o cosire semnificativă, ce ține de dorința de înfrumusețare a omului și a grădinii. În cazul lui Ion, cositul presupune, în planul simbolic al romanului, înlăturarea vegetației ce acoperă pământul, ascunzându-i tainica și unica frumusețe, vegetație care, mai mult, se așază între om și inima moșiei, motiv ce apare ceva mai târziu, în binecunoscuta secvență a sărutării pământului.
O scenă semnificativă are în centrul atenției aratul, ca altă ipostază a relației dintre om și pământul considerat o feminitate: „Vremea se posomorâse. Toamna bătea la ușă, stăruitor. Hotarul se pleșuvea mereu. Ici-colo, se mai înălțau clăițe de fân sau stoguri de paie, pe care însă țăranii se grăbeau să le care acasă. Plugurile spintecau, din ce în ce mai dese, ogoarele istovite. Petele arate, negre și lucioase, păreau niște răni deschise pe un trup îmbătrânit.” (s.n.). Dincolo de limbajul realist al cărții, aratul capătă în roman evidente conotații sexuale, aspect evident raportat la secvența, nelipsită de o anumită violență, a seducerii Anei, ea însăși o ipostază particulară a pământului. Mai mult, prin urâțenia și constituția ei obosită, fata poate fi asociată imaginii ogoarelor „istovite” ori acelui „trup îmbătrânit” al pământului în care pătrunde violent fierul plugului. Cunoscutul dicționar de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant consemnează de altfel plugul ca simbol falic, presupunând fecundarea feminității care este pământul: „Aratul este pretututindeni considerat drept un act sacru și în primul rând de fecundare a pământului. Sărbătoarea primei brazde, în veche Chină, în India (primul miracol făcut de Budha are loc cu acest prilej). Iar în Siam și Cambodgia chiar și în zilele noastre este, după cum spun sociologii, un act de desacralizare a pământului. Ar trebui spus oare un act de deflorare? […] Săpăliga sau fierul plugului țin de un simbolism falic, iar brazda întruchipează femeia”.
Aratul este în roman echivalentul seducerii Anei. Vremea când Ion se duce la fiica lui Vasile Baciu seamănă cu cea din secvența aratului, fiind vorba de o „iarnă urâcioasă” și umedă. Dacă aratul se soldează cu niște „răni deschise pe un trup îmbătrânit”, seducerea Anei presupune într-un fel aceeași violență și aceeași inevitabilă rănire: „Gemetele Anei însă se întețeau tot mai nestăvilite până ce sfârșiră într-un țipăt scurt, surd, care o înspăimântă într-atâta că-și încleștă dinții în buzele flăcăului, zvărcolindu-se”.
În binecunoscuta scenă a sărutării pământului detaliile ce trimit spre actul sexual nu pot fi trecute cu vederea. Prezența feminină a pământului îl provoacă pe Ion: „Întinse mâinile spre brazdele drepte (cum întinde mâinile Petre Petre să cuprindă trupul gol și atrăgător al Nadinei, n.n.) zgrunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprinse sângele (s.n.). Instinctul îl domină pe bărbat, fără ca senzualitatea gestului său să tulbure o autentică și pură iubire: „Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud”. Finalul relației implică un sentiment caracteristic: „Se ridică deodată rușinat și se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva”.
Alături de cosit și de arat, romanul își concentrează atenția asupra secerișului, care reține atenția prin paralelismul dintre ciclul cosmic și planul uman.
Alături de estetizarea naturii/pământului prin cosit, pentru a-i dezvălui frumusețea, și de fecundarea simbolică a pământului prin arat, secerișul nu-și refuză în romanul Ion semnificațiile unei nașteri simbolice. După necesara perioadă de germinare, a secera înseamnă în ultimă instanță desprinderea plantei de mamă, tăierea firului care leagă precum un cordon ombilical rodul de pântecul terestru. Soția lui Ion naște pe câmp, integrându-se în mod firesc în contextul celeilalte nașteri din planul vegetalului. Nu întâmplător, tânăra femeie este zărită tocmai de Zenobia, care, printr-un detaliu semnificativ, stabilește legătura dintre cele două nașteri ce au loc în planuri diferite: „– Tulai! O fi apucat-o durerile facerii! strigă Zenobia, îndreptându-se de spinare, cu secera într-o mână și în cealaltă cu un snop de spice” (s.n.).
Ana își naște copilul sub „un măr pădureț din marginea holdei (pentru semnificațiile mărului pădureț vezi comentariile lui Liviu Petrescu din Poetica postmodernismului ), într-un spațiu de margine, de limită dintre cele două nașteri. Zenobia, care, cu secera și cu spicele în mână devine imaginea particulară a femeii ce moșește, simbolic, și în planul vegetal („Ca mai toate bătrânele de la țară, Zenobia se pricepea la moșit, fără să-l fi învățat”), desprinzând bobul de grîu prin tăierea tulpinii cu secera, face același lucru și pentru nora sa: „Deodată Zenobia se apropie în goană, cu mâinile roșii de sânge, cu fața disperată, strigând furioasă: – Foarfece… Dați-mi un briceag, că n-am cu ce tăia buricul copilului!…Fuga, fuga!”.
În lipsa unei foarfeci, Ana are dreptul totuși la altceva decât la secera cu care se taie ombilicul în planul vegetal. Buricul copilului este tăiat cu briceagul Glanetașului, cel mai discret și cel mai inofensiv dintre toți bărbații romanului: „Smulse custura Glanetașului și se întoarse grăbită sub măr, căci plânsul copilașului i se părea mai înecat și-i era frică să nu se întâmple vreo nenorocire”. Este cosorul Glanetașului care pricepe minunea „care se petrece zilnic sub privirile oamenilor și pe care totuși omul n-a ajuns încă s-o înțeleagă în toată măreția ei dumnezeiască”. O pricepe și „se închină cucernic”. Este adevărat că, repetându-i gestul, Ion se închină „după dânsul”, dar aceasta contează mai puțin. Contează doar faptul că prin acest gest, bețivul Glanetașul, cel care trăgea cu urechea, pe de lături, „ca un câine la ușa bucărăriei”, Glanetașu, care își risipise toată averea, Glanetașu are tot dreptul să fie privit în altă lumină!