Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre ei. Despre noi. Despre mine

Despre ei. Despre noi. Despre mine

De evenimente din propria-mi biografie mi-am amintit, tulburat, trebuie să recunosc, în timpul spectacolului Dispariții de Elise Wilk de la Yorick Studio din Târgu Mureș. Nu neapărat prin similitudinea cu întâmplările scenice, ci mai degrabă printr-o vibrație de alertă interioară, de acută retro-responsabilizare. Cred că toți avem, în biografiile noastre intime, câte o mătușă, un unchi, o verișoară, un – hélas – părinte, poate, față de care ne simțim culpabili că nu le-am fost mai aproape în viață. Uneori, abia dispariția lor fizică ne mai amintește, de-acum traumatic, mica recompensă cu care le eram datori…
Pentru că genul ăsta de senzații le trezește spectacolul montat de Aba Sebestyen, cu o finețe de sugestii, de emoții și de subtile alcătuiri semantice care nu pot să nu te stârnească, să te poarte în șuvoiul poveștii, ca privitor. Ca într-un mare catalizator de emoții în care propria-ți biografie se amestecă în istoria ficțională imaginată de autoare – nici acea istorie tocmai imaginară, însă, ci iscată de experiențe reale. De aici, din această comuniune de frânturi ale vieții, indiferent de fundalul istoric, ori tocmai potențat de acesta, se naște formidabilul catharsis contemporan pe care spectacolul îl creează.
Dispariții este istoria domestică, fragmentată în trei episoade din trei momente ale Istoriei secolului trecut, a unei familii de sași, victimă a deportărilor siberiene de după Al Doilea Război Mondial, a emigrării în masă – transfuge, ilegale, ori „comerciale” – din anii 1970-1980, și, în fine, oglindită în „libertatea integrativă” de după 1990. E greu, e forțat, cred eu, să pui acestei povești eticheta de teatru „politic” sau „istoric”. Nici pe departe „documentar”, deși se bazează pe destule elemente ce definesc științific, am putea zice, fundalul Istoriei celei mari de-a lungul destinelor celor mici care ni se înfățișează.
După opinia mea, Dispariții este o narațiune extrem-personalizată ficțional care așează „omul sub vremi”, cum spunea cronicarul, nu musai în Lumea lui, ci mai degrabă în Casa lui. Cu un efect multiplicat emoțional și semantic tocmai prin această reducție auctorială, ca o lupă care te ajută sa vezi vietățile mici în pofida marii jungle dimprejur.
Ce face fermecător, firesc și în cel mai înalt grad emoționant regizorul Aba Sebestyen în acest spectacol este să dea o carnație frisonantă fiecărui moment al spectacolului, ajutat de niște actori care se livrează total personajelor pe care le joacă. Fiecare e un erou care-și schimbă aleator vârsta, ba chiar și identitatea: toți o fac cu o putere de convingere scenică uimitoare, fără grimaj, fără elemente adjuvante exterioare, îmbrăcați în costume simple, albe, neutre, ca niște îngeri ai unei vieți aburale, fără hebluri, fără treceri greoaie între scene. Pur și simplu, dintr-o dată, ei se transformă dintr-o mătușă gureșă de 50 de ani într-o tânără aflată la anii flirtului, dintr-o mamă într-o adolescentă, dintr-un tânăr tată de familie într-un unchi ușor decrepit, dintr-un duh – căci printre eroi sunt și morții, cei care există în lume câtă vreme cineva își amintește de ei – într-un tânăr atrăgător, pornit să-și întemeieze o familie. Și toți o fac atât de natural și de convingător încât în spectacolul ăsta tu, spectatorul, n-ai timp să te cauți în buzunare, să te scobești în nas, să îți verifici telefonul, atât de frumoasă, de curgătoare, de impresionantă e povestea care ți se spune. Atât de a ta, deși e povestea unei familii dintr-un ținut unde poate n-ai fost niciodată.
Szilágyi Enikő, Bajkó Edina, Scurtu Dávid, Szabó János Szilárd, Tóth Zsófia și Sebestyén Aba sunt actorii care au reușit performanța asta formidabilă, nu mă feresc s-o spun. Totul s-a desfășurat în decorul minimalist, imaginând o cameră, de fapt, adică o casă sugerată, cu o superbă ușă cu ferestruici prin care se ițea câte un personaj, cu pereți din fâșii de lanțuri – ce simbol mai accesibil și mai puternic al lanțurilor care pot uni și dezbina o familie, fie sub fundalul istoric, fie din rațiuni domestice? – creat de Sós Beáta, și cu muzica puternică, copleșitoare, uluitoare prin efectul ei discret, de fond copleșitor (ca atunci când te uiți la vechi fotografii de familie ascultând ceva ce-ți place, și ți se face pielea de găină) a lui Cári Tibor, interpretată live cu uimitoare virtuozitate și discreție de Domahidi Katalin și Vilhelem András la violoncel.
Dispariții e un spectacol despre noi, până la urmă. Despre mine și tine. Căci, de fapt, că ți-a fost ucis un unchi în război, că un văr a încercat să fugă din țară pe vremea comuniștilor, că ai povestit și tu despre „unchiul bogat din America” ori că mai toți din familia ta au plecat din România la muncă după 1990, toți avem pe cineva căruia-i datorăm un telefon. Măcar un telefon, știți despre ce vorbesc…

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg