Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre eroism și fals progresism la Reactor

Despre eroism și fals progresism la Reactor

Dificultățile de care se lovește din ce în ce mai mult teatrul românesc contemporan sunt nu atât de natură materială cât ideologică. De ce spun asta? Pentru că o tendință pronunțată în montările underground și de teatru independent este cea de a-și însuși en gros estetica și problematicile teatrului din așa-zisul Vest fără a le aborda critic. Așa ne-am trezit (ca și în cazul unor spectacole de la Naționalul clujean, dar și în multe, foarte multe montări studențești – vezi Galactoria) că vorbim brusc despre noi ca despre un altul. Practic, însușindu-ne în mod postcolonial privirea Vestului asupra propriului spațiu, noi cădem de multe ori în capcana lui Edward Said, ajungând să ne auto-alienăm și să ne auto-sabotăm așa cum mulți alții au făcut-o din păcate înaintea noastră (vezi teatrul din țările Asiei capitaliste).
Ceea ce și teatrul românesc va trebui să facă după prea multe decenii de nefericită tranziție este ca la un moment dat să ia o decizie: sau se pliază pe modul de reprezentare mimetico-realist pe care și l-a însușit din Vest, sau continuă să își dezvolte estetica de natură postmodernă cu care a plecat la drum în anii nouăzeci și care, după nefericite transformări, a împins acest teatru într-un impas ideatic din care nu mai poate ieși (vezi din nou direcția Naționalului clujean). Sau vom asista oare, ca în cinema, la o despărțire între teatrul „de gen” și teatrul să-i zicem de avangardă care se va cristaliza atunci și pe criterii instituționale?
Teatrul Reactor din Cluj, a cărui activitate am început să o urmăresc cu speranță acum câțiva ani, pare a da un răspuns mai degrabă ambivalent: împrumutând câteva tehnici din musical și combinându-le cu un postmodernism bine aplicat la fondul local, Reactor pare a fi dovadă vie a faptului că un anume sincretism estetic poate foarte bine să existe până și în infatuata artă contemprană. Începând cu ceea ce după mine a fost smash-hitul ce a pus micul teatru clujean pe hartă acum doi ani, și anume spectacolul M.I.S.A. părut al Alexei Băcanu, echipa Reactor a dovedit că nu totul e formă fără fond; că poveștile care au până la urmă cea mai puternică priză sunt cele ce recuperează moștenirea politico-istorică locală (ca și în cazul spectacolelor lui David Schwartz – vezi 90 și Ce-am fi dacă am ști) și o recontextualizează în prezent.
Cam în această zonă tematică se situează și ultimul spectacol al Alexei Băcanu, Glorie. Urmărind cronologic dezvoltarea conceptului de erou (sau să fie eroină?) în contextul balcanic/est-european în care se încadrează și moștenirea culturală luată în vizor de autoare, Băcanu practic repoziționează critic ceea ce înseamnă substratul ideatic nu numai al conceptului de erou în sine, cât și al motivației conform căreia un astfel de personaj a existat și continuă să existe începând cu folclorul tradițional și până în societatea contemporană.
Scriitoarea știe că noțiunile și calitățile pe care se bazează de fapt basmul și legenda cu care majoritatea dintre noi am crescut, și anume cele potrivit cărora eroul se remarcă sau se ridică cu un cap desupra grupului, sunt până la urmă – mai ales în peisajul hiper-deconstrucționist al prezentului – nu doar rizibile, ci și parodiabile, dacă îmi pot îngădui acest cuvânt. În consecință, Băcanu lovește din plin – și asta din primele minute – în conceptul de prâslea/fiu de împărat/calfă nebăgată în seamă care ajunge conform clișeelor narative din folclor să înfăptuiască fapte de glorie. Și nimic rău în asta – căci aici critica caracteristică momentului #metoo și cea aparținând feminismului postmodern de sorginte două-miistă este la ea acasă. Din punct de vedere atât dramaturgic cât și regizoral, prima scenă a spectacolului este atât de bine gândită că efectul este imediat: publicul intră în jocul deconstrucționist fără rezerve și continuă să susțină cei patru actori în tranziția spre scena biblică care urmează.
Din nou o privire parodico-critică, de această dată spre miturile nazaritene, face ca piesa să se contureze ca o comedie din ce în ce mai spumoasă, în care actorii resimt plăcerea publicului și, drept răspuns, joacă la scenă deschisă. Și aici se remarcă Oana Mardare în rolul de eroină ingenuă. Dar tocmai aici e spielul: contrastul dintre tradițional și modern e prea ușor de exploatat, și chiar dacă ceea ce face regizoarea Olivia Grecea cu textul este mai mult sau mai puțin exact ceea ce trebuia să facă, parcă ne aflăm ceva prea mult pe teritoriul preponderent vestic al muzicalului-tip, cu doar accente de Harap Alb și… iată, Isus Christos, să îi dea o tentă locală.
Și poate autoarea însăși simte acest lucru când, în scena imediat următoare episodului nazaritean, rupe brusc ritmul trecând într-un registru complet diferit. Abordând și o tematică contemporană (rolul eroului politic în secolul XX), nu atât ludicul care predomină aici cât tezismul temporar este cel care determină ca energia creată cu brio de cei patru actori să se risipească. Poate că socialismul, care este tratat alegoric și puțin prea à la Vișniec, nu-și avea locul imediat după Isus Christos; poate că prezența unui anume dogmatism nu merge în aceeași barcă cu parodia folclorului și, deși Grecea recurge la teatrul de păpuși pentru a stabiliza energia dintre cele două scene… ceva se pierde aici.
Revenirea pare mai mult un tur de forță pentru ceilalți trei actori care, ajungând-o din urmă pe Mardare, arată din ce în ce mai mult. Mă refer nu numai la cât se poate de literalul concurs între eroul masculin și cel feminin (sau între erou și eroină), un concurs pus în scenă (cu rolurile inversate) între cei doi protagoniști pentru a afla care este ierarhia între sexe. (Și dacă vă întrebați cine câștigă în literatură, politică, cinema și pe plan social, aruncați doar o privire asupra ultimelor statistici sau pur și simplu deschideți televizorul.) Dar mă refer mai mult aici, pentru început, la Radu Dogaru în ipostaza fericită a lui Dănuț, un „erou” comun al zilelor noastre – adică un nobody – urmărit în text de pe băncile școlii și până la bătrânețe. Ceea ce îl face special pe Dănuț e însuși Dogaru, care pune literalmente un superb punct pe „i” când, soț model al generației tinere, își etalează egalitarismul spălând vasele o dată pe săptămână și declară în cel mai izbutit vers al spectacolului pe un falset intenționat și ochit pentru a lovi autoironic în falsul său progresism: „În casa mea nevasta e stăpână,/ Aș zice că sunt chiar un fe-minist!” În continuare sunt de remarcat carisma și marea putere de expresie a lui Paul Socol, care își transferă în mod elastic acel ceva ce e numai al lui în multiplele personaje pe care le joacă, îmbogățindu-le. Nu în ultimul rând, glacialitatea și dominanta prezență (pentru a nu mai aminti de vocea) Alexandrei Caras completează o echipă extrem de bine distribuită, a cărei eterogenitate o face să pară cu atât mai solidară.
Dar finalul noii piese a Alexei Băcanu – nouă și prin ineditul pe care ni-l propune – e la fel de incert ca și noua direcție în teatrul românesc. Axându-se un pic prea mult pe de altfel excelenta adaptare la scenă a momentului #metoo (care nu se compară cu tezismul aceleiași adaptări în cinema – vezi supra-apreciatul Mo a lui Radu Dragomir de anul acesta), Glorie încearcă și reușește doar parțial o hibridizare între mai multe tradiții și moduri de reprezentare. Dacă la capitolul de musical românesc este (că tot vorbim de egalitarism) cu multe capete deasupra producțiilor mai degrabă stângace ale teatrelor naționale (vezi de exemplu atât Svejk-ul Adei Milea de la Cluj cât și cel pus în scenă la Odeon de Alexandru Dabija), Gloriei îi lipsește acel je ne sais quoi să fie cu adevărat un spectacol de glorie. Poate o concentrare ideatică mai focalizată pe texte folclorice și moștenirile lor în prezent sau o abordare exclusivă a spațiului socio-politic din unghi parodic ar fi decantat puțin textul și ar fi oferit un registru mai consistent.
Dat fiind în schimb faptul că pe plan estetic și tematic competiția micului teatru din Cluj este pe plan local mai degrabă nulă (cu excepția Teatrului Maghiar celelalte instituții clujene par închistate într-un cocon de auto-valorizare a incertelor lor glorii), spectacolul de închidere al acestei stagiuni promite pe de altă parte foarte mult. Atât de mult încât ne face să așteptăm chiar cu o oarecare nerăbdare colaborările dintre autorii, regizorii și tot mai minunații actori cu care micul Reactor deja ne-a obișnuit.

 

 

De: Alexa Băcanu
Regie: Olivia Grecea
Cu: Alexandra Caras, Radu Dogaru, Oana Mardare, Paul Socol
Muzică: Linda Ianchiș
Scenografie și costume: Andra Handaric
Premiera: 23.06.2019

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg