Dintru început, trebuie spus că vorbirea, pe lângă funcțiile și rolurile sale logice, psihologice, culturale și sociale, a atras și atrage în continuare multă atenție în viața noastră tumultuoasă, este foarte importantă în istoria zbuciumat-contorsionată a umanității, dar pe de altă parte, nu se discută prea mult despre tăcere, despre ideea, conceptul sau viziunea tăcerii, care are numeroase și variate semnificații și simboluri. Și totuși, tăcerea joacă un rol semnificativ nu numai ca termen ori cuvânt, ci și ca mijloc de exprimare, precum și ca metodă tactică de acțiune și de „manifestare a atitudinii spirituale” specifice ființei umane.1
De asemenea, tăcerea a fost îndrăgită, chiar iubită de toate spiritele mari, filozofi, scriitori și artiști din întreaga lume, deoarece au simțit profund-abisal adevărul diverselor zicale, ziceri și proverbe vechi înțelepte și inspirate, cum ar fi: „Qui tacet consentire videtur”/ „Cine tace pare a consimți”; „Si tacuisses philosophus mansisses”/ „Dacă tăceai, filozof rămâneai” sau „Vorba bună este de argint și tăcerea este de aur” – indică indubitabil faptul că oamenii apreciază de obicei importanța tăcerii.2 Nu-l putem uita, în acest context pe dramaturgul William Shakespeare cu a sa frază-efigie sau basorelief din capodopera Hamlet, Actul V, Scena 2: „Restul este tăcere” (care reprezintă ultimele cuvinte ale prințului Danemarcei, înainte de a muri în brațele lui Horatio), dar cugetările sau gândurile marelui Will sunt prezente și în alte piese de-ale sale, cum ar fi: „Tăcerea e cel mai desăvârșit sol al bucuriei; n-aș fi îndeajuns de fericit dacă aș putea să spun cât de fericit sunt”, replică celebră din comedia Mult zgomot pentru nimic (Actul II, Scena 1).
Rezultă că orice om cugetător-gânditor-filozof a probat prin sine însuși că el nu este ceea ce spune despre sine, ci ceea ce nu spune, dar „nu ceea ce nu spune cu voință, ci ceea ce nu spune din necesitate, deoarece nu poate exprima”3. Discuțiile noastre în societate sunt ca banii cei mărunți cu care ne răscumpărăm pe noi înșine, este de părere Sf. Nicolae Velimirovici, pe câtă vreme moneda cea mare rămâne în noi, aproape, sau, noi ne prezentăm societății în fotografii luate în pripă; pe câtă vreme adevăratul nostru portret spiritual rămâne în noi, nearătat.4De altfel, toate stihiile mari sunt și cele mai tăcute, iar Dumnezeu mai tăcut decât toate; în timp ce toate lucrurile cele mici sunt vorbitoare, Sf. Nicolae Velimirovici interogându-se „ce taină este oare că toate spiritele mari sunt tăcute?”5.
Cu toate acestea, în literatura științifică, nu se acordă prea multă atenție tăcerii și a ceea ce reprezintă ea, cu excepția stufoaselor tratate de natură pedagogică sau etico-morală, multe tezist-demonstrative, care văd tăcerea ca o modalitate de „asceză spirituală sau un mijloc excelent de a-și modela caracterul”6.
Complexul eseu de față își propune să analizeze ideea sau conceptul de tăcere în mai multe domenii, într-un studiu de tip inter și multidisciplinar și, de asemenea, să arate dobândirea cunoașterii și cunoștințelor în baza acestei idei, tăcerea având potențialul cvasi-infinit de a deschide un portal al necunoscutului. În acest sens, mitul lui Horus, „Ochiul lui Dumnezeu” și compoziția „4’ 33”, cea mai cunoscută lucrare a compozitorului american John Cage, o piesă interpretată în absența sunetului deliberat și bazată pe tăcere sunt exemple semnificative pentru a ilustra și clarifica analiza. De asemenea, în acest „eseostudiu” vor fi disecate viziunile unor picturi expresioniste, câteva credințe în budism și hinduism, reflecțiile lui Hermes Trismegistus și Ibn al-Arabi, „practicile profetului Mahomed”7. Din filosofie, mitologie și muzică ne catapultăm și înșurubăm în domeniul fascinant al literaturii, mai precis, al dramaturgiei, iar acest text va fi completat cu un studiu de caz despre ideea de tăcere în teatrul din zona absurdului al lui Samuel Beckett și Harold Pinter. Nu în ultimul rând, conceptul de tăcere va fi studiat, investigat și catalogat ca fiind una dintre trăsăturile distinctive ale Occidentului secolului al XX-lea, și nu numai.

 

Definiții
Dacă tot s-a vorbit de știință și literatura științifică, tăcerea reprezintă „absența sunetului ambiental audibil, emisia de sunete de o intensitate atât de scăzută încât nu atrag atenția asupra lor sau starea de a nu mai produce sunete”; acest ultim sens putând fi extins ineluctabil pentru a se aplica la încetarea sau absența oricărei forme de comunicare, fie prin vorbire sau prin alt mediu.8 Tăcerea poate fi discutată – în cel puțin două sensuri: mai larg și îngust, în sens mai larg, tăcerea înseamnă „lipsa totală a vorbirii”, astfel, un om de știință implicat în munca lui solitară sau o persoană în somn profund, sau cu alte cuvinte, oricine nu vorbește, tace în acest sens.9 În sensul mai restrâns, tăcerea este rezultatul abținerii în mod conștient de a rosti cuvinte.10
De exemplu, a rămâne mut poate fi un simptom al unei boli mintale, uneori, vorbitorii tac, atunci când ezită să caute un cuvânt sau nu-și găsesc cuvintele, ori au un lapsus, sau se întrerup înainte de a se corecta, fiindu-le teamă să nu greșească și riscând să fie ridiculizați și ironizați până la desființare, sunt foarte timizi, reticenți și introvertiți etc. Analiza unui discurs ori expozeu arată că oamenii folosesc „tăceri scurte” pentru a marca „granițele unităților prozodice”11, pe rând sau ca semne reactive, de exemplu, ca semn de nemulțumire, dezacord, jenă, dorință de a gândi, confuzie și altele asemenea. Intervale relativ prelungite de tăcere pot fi folosite în tot felul de ritualuri; în unele discipline religioase, oamenii păstrează tăcerea pentru perioade îndelungate, sau chiar pentru tot restul vieții, ca „mijloc ascetic de profundă transformare spirituală”12.

 

Tăcerea ca percepție
În filosofia și știința percepției, a existat o controversă, o dispută de lungă durată cu privire la modul în care oamenii experimentează tăcerea: „viziunea perceptivă” (auzim literalmente tăcerea) și „viziunea cognitivă” (judecăm sau deducem doar tăcerea), cu teorii proeminente care susțin această ultimă viziune.13 Cu toate acestea, un studiu neexhaustiv publicat în 2023 în Proceedings of the National Academy of Sciences/ Procedurile Academiei Naționale de Științe a raportat neașteptate descoperiri bazate pe „experimente empirice” care testează dacă „distorsiunile temporale” cunoscute a fi experimentate în ceea ce privește sunetele au fost, de asemenea, experimentate în mod analog și în ceea ce privește perioadele de tăcere (s.m.)14. Rezultatele experimentale în toate cazurile au sugerat că, cel puțin în acest context, oamenii răspund momentelor de tăcere în același mod ca la sunete – susținând viziunea perceptivă conform căreia „oamenii aud literalmente liniște(a)”15.

 

Tăcerea ca practică retorică
Tăcerea poate deveni o practică retorică eficientă, atunci când oamenii aleg să nu vorbească, să tacă pentru un anumit scop.16Acest lucru nu a fost recunoscut doar ca o teorie, ci și ca un „fenomen pragmatic” sau cu avantaje practice, astfel, când tăcerea devine retorică, este intenționată, deoarece reflectă un sens, rezultând că tăcerea retorică vizează un public, mai degrabă decât pe retorul însuși.17
Tăcerea la animale și fredonarea la oameni
Etnomuzicologul australian originar din Georgia, Joseph Jordania a sugerat că la „animalele sociale” (inclusiv la oameni), tăcerea poate fi un „semn de pericol”, astfel, multe animale zise sociale produc sunete aparent întâmplătoare care sunt cunoscute sub numele de „apeluri de contact”18, acestea reprezentând un amestec de sunete diverse, care însoțesc activitățile cotidiene a grupului (de exemplu, mâncarea, hrănirea) și sunt folosite pentru a menține contactul audio cu membrii grupului. Unele specii de animale sociale comunică semnalul de pericol potențial prin oprirea apelurilor de contact și înghețarea, fără a folosi apeluri de alarmă, prin tăcere.19 Faimosul naturalist Charles Darwin a scris despre acest lucru în legătură cu vitele și caii sălbatici.20 Jordania a mai sugerat că „fredonatul uman” ar fi putut fi o metodă de contact pe care oamenii timpurii au folosit-o pentru a evita pur și simplu tăcerea.21Conform sugestiei sale, oamenii găsesc „liniștea prelungită” de-a dreptul supărătoare (semnificând, sugerând un pericol pentru ei), acest lucru poate ajuta la explicarea de ce oamenii singuri aflați într-o izolare sonoră relativă simt “un sentiment de confort de la fredonat, fluierat, vorbind singuri sau având televizorul sau radioul pornit”22.

 

 

Note
1 Izydora Dąmbska, Knowledge, Language and Silence (Poznań Studies in the Philosophy of the Sciences and the Humanities, vol. 105), Leiden, Brill|Rodopi, 2016, pp. 311-318.
2 Izydora Dambska, op. cit., pp. 311-318 și Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine şi rău, București, Editura Sophia, 2006, pp. 107-108.
3 Sfântul Nicolae Velimirovici, op. cit., pp. 107-108.
4 Ibidem, pp. 107-108.
5 Ibidem, pp. 107-108.
6 Izydora Dambska, op. cit., pp. 311-318.
7 Mehdi Aghamohammadi, „Silence, an Eye of Knowledge”, în International Journal of Education & Literacy Studies (IJELS), Vol. 5 No. 2; April 2017, p. 21.
8 Cf. „Silence | Define Silence at Dictionary.com”, în Dictionary.reference.com., retrieved 2013-08-15.
9 Izydora Dąmbska, op. cit., pp. 311-318.
10 Ibidem.
11 Marina Nespor; Irene Vogel, Prosodic Phonology, Berlin, de Gruyter Mouton, 2012, online.
12 Izydora Dąmbska, op. cit., pp. 311-318.
13 Rui Zhe Goh; Ian B. Phillips; Chaz Firestone (10 July 2023), „The perception of silence”, în Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America, 120 (29): e2301463120, online.
14 Goh, Philips & Firestone, op. cit., online.
15 Ibidem.
16 José Medina (December 2004), „The meanings of silence: Wittgensteinian contextualism and polyphony”, în Inquiry, 47 (6): 562–579.
17 Theresa Enos, Encyclopedia of Rhetoric and Composition, Routledge, 2011, doi:10, online.
18 Joseph M. Macedonia (1986), „Individuality in a contact call of the ringtailed lemur (Lemur catta)”, în American Journal of Primatology, 11 (2): 163–179.
19 Joseph Macedonia, op. cit., pp. 163-179 și Joseph Jordania, (2009), „Times to Fight and Times to Relax: Singing and Humming at the Beginnings of Human Evolutionary History” (PDF), în Kadmos, 1: 272–277.
20 Charles Darwin, The Descent of Man, London, Penguin Books, 2004, p. 123.
21 Joseph Jordania (2009), op. cit., pp. 272–277.
22 Joseph Jordania, op. cit., pp. 272-277.