Pentru cartea lui Andrei Dósa, Multă forță și un dram de gingășie1, s-a creat un anumit nivel de așteptare din partea cititorilor și comentatorilor de egoficțiune, în linia construită nu în jurul unei școli de literatură, ci în jurul unei instituții care diseminează asemenea producții, Editura Polirom, printr-o colecție foarte cunoscută. Noul roman al scriitorului brașovean – Andrei Dósa este înainte de toate un poet și un traducător remarcabil – este unul care se înscrie pe linia încercării de definire identitară și de analiză a unui parcurs cu tentații și alunecări, care insistă pe marginea acestor tentații ale marginalului în raport cu forme de manifestare a puterii, pe raporturile centralității cu periferia și pe schimbările de perspectivă în acord cu angajarea excentrică, prin urmare valul de entuziasm creat în preajma apariției și ulterior acesteia sunt justificate. Dar romanul lui Andrei Dósa, din fericire, nu se limitează la un set de parametri tematici și stilistici, nu este un roman fragmentar, nu urmează o formulă sau un traseu al vreunuia dintre egoprozatorii maturi și nici nu se aliniază, decât în mică măsură, unei problematici a marginalului, adicției, alunecărilor din romanele egoficționarilor douămiiști. Este un roman consistent, coerent – subliniez această coerență, care disonează puternic cu un fragmentarism deja canonizat ideologic –, care propune a se înscrie într-o direcție săracă din literatura română: cea a romanului de formare, a Bildungsroman-ului. Multă forță și un dram de gingășie este o scriitură simplă, clară, adusă adeseori în proximitatea gradului zero, cu un conținut nu tocmai antrenant, dar din care răzbate o miză foarte puternică. Undeva, în chiar deschiderea romanului, o deschidere a unei rame ample, în care urmează a fi închis la final întregul conținut formativ în rame succesive și nu neapărat concentrice, personajul care participă la un botez într-o biserică catolică din centrul Budapestei, are revelația jocului paronimic imperiu-literatură în limba maghiară: „Nu am reușit să urmăresc mai departe ceremonia, pentru că în maghiară «să-l conducă pe om din întuneric» este, în traducere liberă, «să-l salveze pe om din imperiul întunericului». Când am auzit metafora, am născocit imediat un joc de cuvinte, facil și previzibil pentru unul ca mine, care a citit câte ceva la viața lui, ba la un moment dat chiar a cochetat cu ideea de a deveni poet, transformând imperiul întunericului în literatura întunericului (în maghiară e suficient să omiți prima literă a cuvântului birodalom, adică imperiu, pentru a obține irodalom – literatură)” (p.8).
Jocul paronimic nu trebuie privit neapărat ca o cheie de lectură, dar despre cele două universuri, real și ficțional, în contaminare reciprocă, ar merita dezbătut pe marginea acestui roman, mai ales asupra unui aspect al unora dintre formele puterii și influenței lor în raport cu cei doi termeni din limba maghiară: puterea politică și cea simbolică. La zona lor de confluență, acolo unde este pusă în discuție problema identității și consolidării identității istorice și culturale, personajele romanului, inclusiv protagonistul, Dósa, se confruntă cu o serie de excese, emanație a unui anumit pattern în ceea ce privește înțelegerea acestei identități. Protagonistul este un uriaș fragil, retractil, caracterizat prin starea de „moliciu”, dar prietenii săi, în special Atti, cel care a suplinit imagologic și rolul de tată, odată luând în considerare ruptura, răceala din rândul familiei de proveniență, sunt personaje asumate, sunt proiecții ale unui model vechi, al eroului medieval, recuperat ca imagine al unui trecut glorificat, de la care se revendică mentalități care conduc spre radicalizare. Atti este dispus la această exhibare a dimensiunii maghiare, dar respinge o practică a ideologiei pe care n-o vede în continuitatea fondului cultural moștenit, ci în proximitatea unei ideologii de sectă, rămânând un retrograd, un necivilizat, un prototip al influenței politice asupra unui mod de a gândi în comunitate. Pe de altă parte, el este personajul dur, care își exhibă masculinitatea în raport cu o serie de activități fizice explicite sau în raport cu personajele de gen feminin din proximitate, pe care le tratează în orizontul mentalității acelorași vremuri demult apuse. Prin urmare, și din perspectiva pattern-ului în care se manifestă puterea simbolică, modelul Atti este unul al masculinității extreme. Cele două dimensiuni conturează un profil extrem, care cel puțin din a doua perspectivă devine model inclusiv pentru eroul romanului, dar alunecările spre violență și excitație voaieuristă lasă treptat locul îndreptării. Aparent fragilul Dósa este capabil să renunțe. Dependența nu este o temă a acestui roman, spre deosebire de precedentul. Privind astfel, prin lentilele puterii politice și simbolice în raport cu paronimele maghiare, Multă forță și un dram de gingășie se deschide ca Bildungsroman și, menținându-se în aceste limite, proiectează și un nivel de lectură în limitele antropologiei culturale. Este, așadar, un roman al formării cu puternice accente biografice, care evidențiază o dimensiune culturală/ antropologică și care pune pentru prima dată în discuție, la acest nivel de profunzime a înțelegerii, raporturile și fricțiunile din comunitatea maghiară. Chiar dacă privește această dimensiune, romanul nu este unul care să aibă drept scop evocarea maghiarității. Analiza este lucidă și tăioasă, încărcată de ironie și autoironie: „Trib maghiar specializat în apărarea hotarelor. Suflete călite în șuierul aspru al vântului de pe creste. Simțurile obișnuite cu sălbăticia și liniștea întunecată a pădurilor de brazi. Izvoarele șoptind fraze din Gesta Hungarorum. Mituri păgâne și cai traversând în galop ierburile înalte ale stepei asiatice. Harghita, supranumită Mica Siberie. Vastele păduri de brazi, repopulate cu lupi. Steagul unguresc și cel secuiesc flutură în vânt pe vârful Harghita Mădăraș. Schiori singuratici, coboară din vârf, până în sare. Umbrele schiurilor persistă până în mai, când se topește zăpada. Aerul tare și curat al zonelor infuzate cu doze sănătoase de capital unguresc. Infuzia anuală de cultură maghiară și exportul anual de wholesomeness transilvănean. Ștabii locali, care îndeamnă populația unită să fie și mai unită. Plăcuțe în scrierea maghiară veche în localități. Acuzele privind marea hoție pusă la cale de administrația centrală românească. Primim înapoi mult mai puțin decât dăm! Ori de câte ori vine vorba de o resursă locală care ar putea fi folosită mai eficient, mai productiv, secuii sunt nevoiți să se mulțumească cu promisiuni ministeriale. Tot ce se crede despre capacitatea Ținutului Secuiesc de a se autoadministra. Am putea trăi doar din exploatarea apelor minerale. Televiziunea națională maghiară și simțul de îndatorire etnografică față de secuime. Sutele de mii de cetățeni spălați pe creier de televiziunile lui Orbán. Valsul lipsit de eleganță al UDMR-ului, în numele reprezentării drepturilor maghiarilor. Vara și invazia de concerte ale trupelor ungurești, cu muzica lor expirată de multă vreme. Mormintele profanate ale eroilor. Tăierile ilegale de păduri. Universitățile de vară și paranoia statului român. Exodul specialiștilor IT din Târgu-Mureș la Cluj. Zidarii secui, la mare căutare în Occident. Trecutul militar glorios și cântecele de cătănie. Idei mărețe,și retrograde, creiere înecate în borhot” (pp.87-88).
Romanul urmărește să accentueze anumite aspecte disjunctive, cu nota confesivă a egoficțiunii, dar cu spiritul eliberat de corsetul acestei maniere scriiturale, pentru că eroul se eliberează de sine și de limitele culturale ale propriei comunități, fără a se așeza pe un traiect eroic, exemplar, fără cusur. Se îndreaptă spre ceva, face concesii cu sine și cu societatea, admite hibriditatea și se definește în hibriditatea conjunctivă, reclamă extremele, inclusiv adicțiile, se trezește la realitatea analitică, pe alocuri critică a raportării la formele exagerare de manifestare a universului propriei formări. Rămâne om, se angajează la limita superioară a curajului său, devine conștient de propria identitate, în ciuda faptului că parcursul său în roman este nesigur, pe alocuri lipsit de viziune și că este împins, prin forța împrejurărilor, într-un vârtej al cutumei tradiționale, atemporale, care presupune întâlnirea cu un trecut ultragiat la nivel personal și societal. Eroul, deși aparent absent, într-o derulare narativă care sugerează vulnerabilitatea extremei și stabilitatea aparentei fragilități, realizează o analiză fină a spațiului comun, a interferențelor româno-maghiare, este credibil și în ipostazele în care este în căutări, își exprimă fațeta cinică și dovedește lipsă de moralitate în raport cu ceilalți, personaje aleatoare, dar și prin sugestia normalizării. Propune în această povestire, la persoana întâi, un întreg fluent, cu care se desparte de egoficțiune, bine temperat, în care diferitele forme de dependență – temă centrală a egoficțiunii – sunt cele care au rol în formarea personajului, nu în adâncirea lui în probleme existențiale. Îndepărtat tematic (în oarecare măsură, și stilistic) de Ierbar, noul roman este coerent, deși aproape nonevenimențial, propune o voce lucidă, pe alocuri confesivă, uneori descriptivă – pe acele paliere textuale romanul scade; prea-explicitul strică echilibrul estetic al scriiturii, cum de altfel, în încercarea de a proiecta autoficțional lumina asupra autorului plonjat în text ca erou, inserțiile foto din roman nu ajută –, a unui personaj suficient de fragil în mediul convergenței dintre bravada masculină și cea ultranaționalistă, din care violența se arată a fi supapa necesară defulării. Conturând o altă identitate, spiritul locului și cel al vremii cerând-o, eroul rămâne sub umbrela semantică a titlului, care poartă în ea maniera de salut a secuilor: „Dar noi eram secuii veniți pe lume în anul 1984, rareori îi lăsam celuilalt o portiță de scăpare în replicile noastre pline de ironii dure, ne băteam pe spate aplicând multă forță și un dram de gingășie. Și ne iubeam cu multă sinceritate etilică” (p.91) și, implicit, modalitatea de raportare la un parcurs, la origine, la o proiecție vectorială a propriei identități. Puternică prin fragilitatea și hibriditatea sa, umanitatea îndepărtează personajul principal de identitatea extremei. Andrei Dósa își imaginează întâlnirea istorică dintre dacii liberi și extremiștii unguri și conchide: „Dacă ar vorbi aceeași limbă, dacă ar vorbi-o la fel de bine și fără accent, cred că s-ar înțelege de minune” (p.180). Personajul său fragil, capabil de exagerări, e capabil să se afirme ca om. Prin acest roman al fragilității și hibridității, Andrei Dósa devine capabil să se afirme și ca prozator, nu doar ca poet.

 

 

Notă
1 Andrei Dósa. (2021). Multă forță și un dram de gingășie. Iași: Polirom, colecția EGO Proză. 213p.