Ilie Moromete iese la poartă așteptând acel interlocutor inteligent și capabil să-i ofere posibilitatea de a ieși din atmosfera treburilor practice, cărora, seara, el le întoarce spatele la modul ostentativ. La stănoagă, el își rezervă dreptul de a sta degeaba, cu satifacția nemărturisită că s-a sustras unui mecanism al utilului, gata oricând să-l strivească: Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe fața lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva (… ). Oamenii stăteau însă în curți, nu era acum timpul de ieșit în drum” (s. n. ). Detaliul, semnificativ, pune în lumină condiția unui țăran care se delimitează de timpul celorlalți: „Din mâna lui fumul țigării se ridica drept în sus, fără grabă și fără scop” (s. n. ). Tudor Bălosu nu poate fi pentru Moromete interlocutorul dorit. Mai mult, apariția acestuia îl irită, fiindcă dialogul cu vecinul îl reține în realitatea imediată, marcată de istoria ce învăluie perfid satul, spulberând iluzia timpului răbdător cu oamenii.
Pentru Ilie Moromete interlocutorul ideal este Cocoșilă. Cine este acest Cocoșilă în preajma căruia inteligentul țăran din Câmpia Dunării se simte atât de bine? „Dar Cocoșilă?”, întreabă naratorul.
El este un ins care „stârnea în Moromete ceva neînchipuit de plăcut, ca și poveștile lui Niculaie. Venea seara și ciocănea la ușă făcând pe boierul” (s. n. ). Dialogul lui Ilie Moromete cu prietenul său are loc mai ales seara, moment care, pe lângă semnificațiile simbolice recunoscute, tulbură în mod semnificativ, în sensul că pune sub semnul întrebării condiția diurnă a protagonistului. Serile petrecute cu Cocoșilă sunt echivalentul altui timp („Petrecea seri lungi cu prietenul său Cocoșilă discutând … ”), accentuat tulburătoare („Erau seri tulburătoare”). Trebuie să acceptăm că aceste seri petrecute de Moromete cu prietenul său sunt într-adevăr niște seri pierdute, adevărate oaze de timp subiectiv în timpul celălalt, cu adevărat nerăbdător cu oamenii: Moromete „își dădu seama nu fără dezamăgire că cei trei băieți ai lui, Paraschiv, Nilă și Achim nu văd niciun rost în aceste seri pierdute cu povești și cu discuții despre Maniu și Brătianu”. (s. n. ).
Dialogul și timpul dialogului sunt asociate de fiecare dată nu numai serii, ci, mai ales imaginarului, poveștii și cărții, bibliotecii și școlii, ce marchează alt univers decât acela al satului Siliștea Gumești. Ilie Moromete petrece serile lui tulburătoare discutând politică, dar și „ascultându-l pe Niculaie care citea povești grozave din cărți luate din biblioteca școlii”. Cocoșilă însuși răspunde nevoii de poveste a prietenului său Moromete, din moment ce dialogul cu acesta este la fel de plăcut ca și poveștile citite de Niculaie. O serie de amănunte ale poveștilor citite seara se cuvin reținute pentru profilul personajului, în măsura în care pun în lumină contrastul dintre timpul diurn și acela, tulburător, al serii, când personajele „cad” (după cum scrie naratorul) în condiția de oameni, scăpând de blestemul de peste zi: „Unsprezece frați care sufereau vraja de a rătăci în timpul zilei ca unsprezece lebede și la apusul soarelui cădeau îngrămădiți pe o stâncă în mijlocul mării, iarăși oameni” (s. n. ).
„Om deștept în stare să glumescă inteligent”, care îi produce lui Ilie Moromete „atât de rară bucuria de a sta de vorbă”, Cocoșilă reține atenția prin faptul că înjura prea mult, cu adevărat în „cazurile foarte rare”.
Într-un subtil eseu, Alexandru Paleologu recunoaște mai ales înjurăturii principale a românilor un fior metafizic ce ține in fond de însăși condiția înjurăturii: „Demnă de elogiu e însă înjurătura noastră principală sau, dacă pot zice, de bază, cea mai simplă și absolută: respingerea preopinentului la starea prenatală poate chiar pregerminativă. E o reducție la neant, o recuzare ontologică. I se retrage adversarului omologarea existențială: e neavenit. E exclus din univers ca progenitura lui Lilith sau ca monștrii preadamici de care e vorba în Cabală. Această negare a entelehiei antagonistului și respingerea sa la matca originară nu e o sfidare; ea curmă orice dezbatere și contestație; e de primă și ultimă instanță. E deci de un dispreț radical și transcendent; dar e poate totuși o „casare cu trimitere”, notificând eventual intimatului șansa unei a doua nașteri într-o formă mai convenabilă; în sensul acesta înjurătura noastră e, strict etimologic, un ditiramb” (s. n. ).
Marin Preda are plăcerea să menționeze înjurăturile lui Cocoșilă: „În privința înjurăturilor era vestit, îl înjura și pe tat-su – zicea că de ce l-a făcut – înjura și pe popa și pe primar și pe perceptor, pe toți, de la, de la șervețelul cu care se ștergea până la cele mai mărunte lucruri, lampă, sfeștilă, lumânare, ciorapi: târla, grădina, neamul și străbunicii, nepoții, copiii copiilor (… ). Catrina aprindea tămâie în casă, dar pufnea și în râs. ”
Spre deosebire de Cocoșilă, Moromete nu înjură decât foarte rar. O face chiar la începutul romanului, în binecunoscuta scenă a întâlnirii cu Tudor Bălosu. În timp ce inteligentul Cocoșilă face indiscutabil din înjurătură un spectacol verbal, Moromete apelează la sudalmă atunci când simte i se anulează deschiderea spre orizontul așteptat. Cocoșilă este un histrion, până la un punct, Moromete tratează realitatea cu toată seriozitatea, considerând-o, în agresivitatea ei, demnă să fie respinsă prin înjurătură. Nu înseamnă însă că prietenul Cocoșilă este mai puțin profund. Ca și Moromete, Cocoșilă se protejează, mișcându-se teatral într-un spațiu pe care îl percepe ca pe o autentică scenă. El, țăranul din Siliștea Gumești, este capabil să se adapteze rolului asumat: intrând în casa Moromeților el face pe boierul, atrăgându-i pe ceilalți într-un spectacol ce se cuvine savurat. Atenția acordată de ceilalți interpretului îi permite personajului să se distanțeze de lume cu o superioritate, nu atât de evidentă precum în cazul lui Ilie, dar neîndoielnică. Pe de altă parte, personajul place ca actor, însă place doar celor care gustă spectacolul lumii, nefiind deloc întâmplător că el „stârnea în Moromete ceva neînchipuit de plăcut”. Atunci când vine în poiana lui Iocan, Cocoșilă îl caută imediat cu privirea pe Moromete, care „stătea cu spatele parcă înadins”. Alcătuind un cuplu exemplar, cei doi se completează reciproc, fiecare având nevoie de celălalt, cu absoluta convingere că între ei se poate stabili un dialog autentic.
Prietenul lui Moromete își face apariția în poiană întâmpinat cu o exclamație ce trădează respectul celorlalți („Păzea că vine Cocoșilă!”). El este pregătit într-adevăr de duminică și de cealaltă sărbătoare, a discuțiilor și a „ritualului” citirii ziarului: „Cocoșilă se opri la marginea poienii și rămase acolo în picioare parcă n-ar fi vrut să se amestece cu ceilalți. Era îmbrăcat de sărbătoare ca și ceilalți, în afară de de pălărie și de chimir pe care le purta tot timpul. Era cam de modă veche Cocoșilă. Încins cu chimirul lui de piele și cu cămașa albă cu poale lungi scoasă peste izmene, iar pălăria lui semăna cu o gambetă; avea culoarea prafului și încă ceva din care puteai să înțelegi că nu se va mai rupe niciodată; în picioare, Cocoșilă avea bocanci. Ceilalți purtau cămăși și izmene de pânză, dar fără bocanci sau chimir sau veste peste cămăși, cu pantaloni bufanți și ieftini și ghete cumpărate cine știe când și scofâlcite de atâta purtat. Unii erau desculți, în cămăși și pantaloni și cu pălării vechi, dar periate proaspăt cu apă. Cel mai sigur semn că erau gătiți de sărbătoare erau fețele lor rase proaspăt”.
Cocoșilă aduce duminica la fierărie ziarul Dimineața, cu mențiunea că ziarul „nu era întreg”, și nici nu trebuie de altfel să fie, câtă vreme pe protagoniști nu-i interesează decât evenimentele politice, a căror lectură trădează desprinderea de condiția lor patriarhală, de țărani în ultimă instanță. Cocoșilă aduce ziarul pentru a savura, ca și ceilalți, lectura făcută de Moromete, care descoperă semnificații ce le scapă celorlalți.
Dar Cocoșilă reține atenția nu numai lui Moromete, ci și lui Din Vasilescu, artistul ce îl privește ciudat: „Din Vasilescu surâse. Se uita la Cocoșilă atent, cu o bucurie ciudată în priviri” (s. n. ). Simte oare Din Vasilescu că prietenul lui Moromete ar putea fi obiect al artei sale?
Artistul, după cum se știe de altfel, face din lut chipul lui Moromete, iar lucrarea artistică este privită în tăcere de săteni, dar mai ales de Ilie Moromete însuși, a cărui tăcere amintește lacrimile lui Ulisse când își aude povestite întâmplările și simte, după un George Steiner, că a trecut din realitate în universul artei, într-o singurătate copleșitoare. „Era el, notează scriitorul, Moromete, așa de… așa de serios, și de… Da, el era, dar parcă era singur, fără familie, fără Iocan și Cocoșilă, fără Dumitru lui Nae și fără parlament”.
Așadar, un Moromete fără ai casei, pe care îi domina autoritar, fără cei apropiați și fără parlament. De ce, totuși, fără de Cocoșilă?
De ce, maestre Din Vasilescu?