Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre indeterminat ca structură apriorică a imaginativului poietic rațional la Anaximandru

Despre indeterminat ca structură apriorică a imaginativului poietic rațional la Anaximandru

În ceea ce-l privește pe Anaximandru, cele mai multe informaţii pe care le avem le datorăm lui Teofrast. Platon nu aminteşte despre acesta nimic, iar Aristotel îl citează de trei sau patru ori în Fizica, iar mai tîrziu este amintit de un Simplicius, Favorinus sau Diogenes Laertios.
Diogenes Laertios (1) ne spune că, în gîndirea phsyologică a lui Anaximandru, originea lumii are un „principiu” primordial – arhe – acest principiu fiind Indeterminatul (apeiron).
Nu se ştie foarte exact ce însemna, de fapt, acest Indeterminat, suspiciunea că el ar putea fi conceptualizarea şi echivalentul haosului hesiodian (2)  fiind departe de realitate.
El a fost primul care a folosit expresia arhe pentru a numi principiul primordial al lumii, după cum ne spune Simplicius (3).
În Fizica, (4) Aristotel relatează despre sensul pe care Anaximandru îl acorda acestui prim atribut al principiului, anume Indeterminatul (apeiron): „…spun unii /Anaximandru/ că este /apeiron/ un lucru în afara elementelor (subl.ns. M.A.) din care sunt generate aceste elemente…”.
A fost remarcat, încă din vechime, faptul că Indeterminatul avea în concepţia lui Anaximandru mai multe atribute dintre care nici unul nu era un atribut pozitiv: negenerat, neperisabil, inepuizabil, indestructibil.
Este foarte greu de determinat, din cauza informaţiilor extrem de puţine, ce reprezintă exact ideea de apeiron în gîndirea lui Anaximandru, în ciuda interpretărilor numeroase din epoca modernă (5), care, însă, ne apar de foarte multe ori fanteziste sau hazardate. Ce este sigur, este că singurul atribut pozitiv al acestui apeiron este divinitatea, to theion, și pare ceva plauzibil pentru exprimarea gîndului în acele vremuri.
Caracterul definitoriu al acestui Indeterminat (apeiron) pare să fie mişcarea, care determină elementele asemănătoare să se apropie, iar elementele contrare să se respingă. În acest fel, asistăm la un proces de constituire a lumii şi de distrugere a ei, în conformitate cu timpul care se generează la infinit şi dă naştere unei infinităţi de lumi, o viziune oarecum apropiată, intuitivă, de ceea ce înțelegem noi prin imaginativul poietic rațional aprioric dar pe care Anaximandru nu avea cum să o emită.
Este, probabil, prima viziune abstractă, la baza căreia stă un element ce nu are vreo legătură cu un altul şi nu este derivat din nimic, în conformitate cu dreptatea şi timpul, alte două elemente ce ţin mai degrabă de latura abstractă şi transcendentală, apriorică, a naturii imaginativului poietic uman.
Pe de altă parte, încă din antichitate, Simplicius şi Alexandru din Afrodisia, au considerat că apeiron ar fi tot atît cît o substanţă omogenă cu o anumită determinaţie nesesizabilă pentru noi, diferită de cele patru elemente, pămînt, apă, aer, foc, şi doar în acest sens indeterminată, prin urmare indeterminată raportat la cele patru elemente.
Așadar, ceea ce se poate deduce de aici este că apeiron ar fi substanţa comună tuturor lucrurilor, din care ele apar şi, mai apoi, în conformitate cu timpul, pier. Această idee a vertebrat gîndirea europeană, în variate aspecte și formulări, pînă în contemporaneitate, fiind una dintre ideile fundamentale ale metafizicii occidentale, dar care nu pot fi susținute în afara ideii de substantia sau, în cazul construcției noastre, de imaginativ poietic aprioric.
Tot de aici, referitor la naşterea şi pieirea lucrurilor, apare pentru prima oară ideea de necesitate, chiar dacă nu ca şi principiu, aşa cum crede Abel Rey (6), ci doar ca intuiţie primară, nematerializată într-un concept bine structurat cum va deveni mai apoi. La Anaximandru, această necesitate menţine sensurile mitologice ale lui anagke, adică necesitatea ca fatalitate.
O poziţie mai apropiată de modul nostru de a vedea lucrurile o are W. Nestle (7), care vede în necesitatea anaximandriană un melanj de gîndire conceptuală şi mitologică.
O altă idee, pe care cu oarecare generozitate i-o putem atribui lui Anaximandru, este cea de mişcare eternă, ca principiu al mişcării, intrinsecă lui apeiron, incluzînd astfel mişcarea din şi pentru sine însuşi ca principiu dialectic al re-construirii lumii în perspectiva subiectivității imaginative.
Vom aminti, la sfîrşit, teoria inelară a universului, o mostră foarte frumoasă de inducţie imaginativă, proprie într-adevăr modalităţii ştinţifice primare de a raţiona şi care a rămas pînă în zilele noastre un fel de ciudăţenie pentru epoca în care a fost dezvoltată (8).
Pentru a extinde informaţiile despre activitatea de gînditor al lui Anaximandru vom aminti aici pe HIPPOLYTUS (9) Refutatio omnium heresium I 6, 1 care ne spune că: „Anaximandru este discipolul lui Thales. Anaximandru din Milet, fiul lui Praxiades. El a spus că principiul fiinţelor este o anumită natură, cea a Nemărginitului (noi traducem apeiron prin Indeterminat, considerînd inexacte celelalte traduceri. n.n. M. A.), din care se ivesc cerurile şi lumea din sînul lor (asemănarea cu producerea lumii din cosmogonia hesiodică proprie imaginativului mitologic dar prin aceasta nu nerațional este izbitoare și vine să susțină teoria imaginativului poietic rațional n.n. M. A.). Adaugă că ea ar fi veşnică şi lipsită de bătrîneţe / fragm. B 2 /, cuprinzînd deopotrivă toate lumile. Pe de altă parte vorbeşte de timp, în sensul că naşterea, fiinţarea şi pieirea ar fi determinate. (2) El a enunţat drept principiu şi element al realităţilor Nemărginitul, folosind cel dintîi numele de „principiu”. A mai spus că mişcarea e veşnică, în sînul ei petrecîndu-se naşterea cerurilor. (3) Despre pămînt a spus că e suspendat în văzduh, nefiind sprijinit de nimic, ci menţinîndu-se prin egala distanţare de toate. În ce priveşte forma lui, ea ar fi rotunjită şi curbată, ca o coloană de piatră. Dintre suprafeţele de bază, pe una păşim noi, alta este de cealaltă parte. (4) Despre aştri, spune că se ivesc ca un cerc de foc, desprins din focul cosmic, şi că sunt împresuraţi de aer. Există nişte deschizături de expirat în formă de tuburi, prin care se văd aştrii; de aceea se şi produc eclipsele, odată cu astuparea deschizăturilor. (5) Luna ar apărea uneori ca fiind plină, alteori ca fiind în scădere, după cum deschizăturile sunt astupate sau nu. Mai spunea că ciclul soarelui este de 27 de ori mai mare [decît al pămîntului şi de 18 ori cît acela al lunii şi că ciclul soarelui e cel mai înălţat] după care vine ciclul lunii, ciclurile stelelor fiind cele mai scoborîte. (6) Animalele s-ar naşte din umezeala evaporată de soare. În ce priveşte omul, el s-ar fi ivit la început asemănător cu alt vieţuitor, în speţă cu peştele. (7) Vînturile s-ar produce din straturile de aer cele mai uşoare ale văzduhului, ce se desprind şi intră în mişcare atunci cînd se îngrămădesc laolaltă, ploile în schimb se produc din exhalaţia de aer ridicată de soare din pămînt. Fulgerele se nasc atunci cînd vîntul în căderea lui despică norii. Acesta /Anaximandru/ s-a născut către anul 111 al celei de-a 42-a olimpiade (610)/”.
Demne de remarcat ni se par şi alte intuiţii de ordin cosmogonic ale lui Anaximandru, mulţi cercetători, printre care Guthrie şi Russel, fiind tentaţi să acorde o doză de „realism ştiinţific” acestor aşa-zise „descoperiri.” Noi credem însă, că aceste fragmente, de pildă cel referitor la faptul că pămîntul stă suspendat în gol, nu sunt decît fragmente ale unei cosmogonii mai ample, fiind nu atît produse ale observaţiei ştiinţifice şi experimentului, cum era şi firesc, ci produse ale imaginativului poietic rațional care crează o cosmogonie, să-i zicem „filosofică”, spre deosebire de acelaşi tip de creaţie din perioada mitologică şi pe care o întîlnim la Hesiod sau Homer, metaforică şi analogică.

 

 

Note
1 Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor iluştri, Buc., 1963, II, 1.
2 Vidi, Abel Rey, La jeunesse de la science greque, Paris, Albin Michel, 1933, p. 60 şi urm.
3 Simplicius, Comentarii in octo Aristotelis physicae ascultationis libros (24, 13), după Diels, Op. cit., p. 129.
4 Aristotel, Op. cit., III, 5, 204 b.
5 Vezi în acest sens, M. Heidegger, Der Spruch des Anaximander, Frankfurt, 1957, în care filosoful german priveşte natura (physis) aşa cum apare în fragmente, ca fiind ta onta – existîndele, „ceea ce este prezent şi se arată împreună”. Interpretînd aletheia ca pe o devoalare şi situînd-o opozitiv cu lethe, Heidegger vede în această adeverire a existîndelor întrarea lor în relaţie, iar această relaţie se face prin termenul comun – apeiron.
6 A. Rey, Op. cit., p. 83, crede că putem vorbi deja de principiul necesităţii dezvoltat încă de Anaximandru, ceea ce ni se pare prea mult, fiindu-i atribuite milesianului dezvoltări pe care nu le-a intenţionat şi pe care, în opinia noastră, încă nu le putea avea.
7 W. Nestle, Vom Mythos zum Logos, Kröner, Stuttgart, ed. A II-a, 1942.
8 Pentru a avea o imagine clară a acestei teorii vidi, J.-P. Vernant, Géometrie et astronomie sphérique dans le première cosmologie greque, în “La Pensée”, nr. 109, 1963, p. 84-85.
9 Hypp., Op. cit., I, 6, 1, după Diels, Fragm…, trad. rom., p. 113, fr. 11, A.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg