Oana Boc
Șeherezada
Cluj-Napoca, Ed. Neuma, 2022

 

 

Existența într-o lume determinată de două premise apocaliptice, întruchipate de epidemie și război, în care angoasa socială se extinde precum o molimă tulburătoare care anesteziază nu doar simțurile umane, ci și sufletele, mințile și trăirile omenești, Poezia poate fi tratamentul unic, salvator. Poate deveni limbajul reînnoirii, al transcenderii, al redescoperirii. În acest sens se regăsește și noul volum de versuri al poetei Oana Boc, sugestiv intitulat Șeherezada, care a văzut lumina tiparului în Colecția „Arca”, la Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2022.
Perspectiva deschisă de această carte este aceea a unui ethos amandi, dar nu unul convențional, ci transfigurat poetic și metaforic, transpus în lumea onirică a Paradisului primordial. De fapt, ne aflăm în fața unei reconstrucții a acestui spațiu idilic sub forma eternului cuplu împlinit prin ludic și trăire, prin Cuvânt și dăruire. Totul poartă semnul redescoperirii și al întruchipării prin limbaj, estetică și devenire. Poemele curg parcă unul dintr-altul, ca un izvor ce își părăsește matca și crește de-a lungul albiei sale, atrăgând numeroase alți afluenți, crescând, respirând, existând și alunecând spre marea cea unică a infinitului, descoperită prin acea iubire inefabilă și feerică. Creșterea unuia dintr-altul și, mai ales, a unuia printr-altul, mărește dramatismul versurilor, precum îngemănarea a doi falnici arbori din Eden, a doi stejari ridicându-se spre cer și unindu-se într-o simbioză armonioasă care are ca singur țel împlinirea, binecuvântarea, desăvârșirea: „Inspiră adânc! În aer sunt eu/ răsfrântă în miliardele/ de particule luminiscente,/ în transparența lor ce îți evocă/ absențele mele prezente./ Și apoi, când va veni momentul/ expiră tot aerul acesta care mă conține/ și care s-a amestecat pentru o vreme/ inevitabil cu tine./ /…/ și tot n-aș putea să mă smulg/ din amestecarea aceasta invizibilă/ a noastră/ pe care o experimentăm/ ca pe o respirație/ sau ca pe o neliniștire:/ sub formă de oxigen și nesfârșire” (Respirație).
Viața este privită ca o veritabilă tablă de șah, am putea afirma că întreaga existență se desfășoară sub forma jocului pieselor de pe tabla de șah, iar protagoniștii, acei perfecți El și Ea sunt cei care își descoperă avatarurile trecând prin forma fiecărei piese de șah. Această alternanță de stări, trăiri și, mai ales, avataruri schimbate cu rapiditatea respirației, ne dezvăluie tumultul interior al acestui ethos amandi. El este un spațiu al viețuirii intense, al dăruirii totale și al împlinirii, pe lângă cel al contemplării arzânde, forța vitală a acestora fiind Iubirea cu majusculă, Iubirea care transformă, care înalță, care copleșește, care sculptează și oferă esența vieții: „Până la urmă eu o să-ți rămân regina/ cu care ai jucat cel mai frumos. /…/ Prin mine ai întrezărit/ pentru o clipă veșnicia /…/ În jocul acesta lung cât restul vieții tale,/ ca într-un labirint te vrei închis/ în care simultan ești alb și negru /…/ În jocul acesta în care ai încercat mereu/ să înțelegi ce nu era posibil de înțeles,/ tot eu o să-ți rămân regina/ cu care ai jucat cel mai intens” (Șah).
Dialogul între Șah și Șeherezada se află sub semnul cunoașterii și al reînnoirii unor căi ce păreau pierdute. Totuși, putem observa faptul că există o alternanță de stări interioare care construiesc o paradigmă a unui timp pierdut ce se dorește a fi redescoperit și împlinit întru cele ce se manifestă ca fiind ale dragostei și ale veșniciei. Nu poate fi evitată starea conflictuală dintre Șah și Șeherezada, dialogul acestora reiterând dorința arzătoare de împlinire, deși situația pare a se afla într-un impas definitoriu. Însă, prezentul volum ne arată o regăsire prin iubire, trăirea afectivă care se află între agape și eros, pe linia unui veridic și peren ethos amandi: „Ne închidem amândoi/ în această cameră/ ca într-o privire care pe sine se privește/ atât de îndelung și de intens,/ că orele se surpă absorbite de un gol/ care în sine se adâncește” (Camera).
Această nouă interpretare a Șeherezadei ne oferă posibilitatea să trăim prin noi înșine dialogul celor două suflete care se regăsesc unul cu celălalt și se conturează într-o viață a posibilei renașteri ființiale prin și în iubire.
Poeta Oana Boc reface un spațiu al simbiozei sufletești, al apropierii și recunoașterii reciproce dintre protagoniști. Autoarea ne oferă dialogul unic al imortalității iubirii, în pofida unor aspecte prezentate ca fiind uneori atinse de umbra unei aripi îndurerate.
Însemnătatea transcenderii stărilor de tulburătoare divergență e realizată prin constructele poetice complexe și definitorii întru ceea ce însumează lirica determinantă din acest volum de versuri atât de inspirat intitulat Șeherezada. El ne transpune într-o lume neobișnuită, precum într-un labirint al Ariadnei, care își urmează linia inimii sale în descoperirea libertății și a deplinătății luminii spirituale și sufletești. Se poate trasa o linie de discurs poetic al unui spațiu matriarhal, mai bine-zis al zeițelor cu puteri primordiale și multivalente, care se pot materializa doar prin naștere și prin ofranda jertfelnică a unui duh de viață pe deplin ziditor.
Volumul de versuri Șeherezada, al poetei Oana Boc, ne transpune prin lectură într-un spațiu serafic al unui ethos amandi al devenirii perpetue, spre imnizarea demiurgică a sentimentelor umane de nezdruncinat, intangibile și indestructibile în continua lor vulnerabilitate.