Cei care au urmărit scrisul prozastic al Mariei Elena Cușnir vor fi sesizat, deîndată, amprenta lirică a textelor. Poetă în primul rând, Maria Elena Cușnir râvnea a ancora la himericul mal al idealității, poemul fiind „dialogul dintre pământ şi cer”. Având la îndemână această cheie hermeneutică, înțelegem că poeta locuieşte între „hotarele himerelor”, ascultând „cântecul efemer al silabelor”; şi, în pofida „muşcăturii reci a morții”, propune o salvatoare confesiune. Acest lirism încearcă să inocenteze lumea, redescoperind candoarea şi naivitățile romantice, hrănind iluzia că „trupul clipei”, lunecos, ar putea fi crucificat. Ori că dulcea amăgire, ascultând muzica tăcerii, ar însufleți „o picătură de timp”. Fără a considera poezia o „relicvă romantică”, Maria Elena Cuşnir înțelege poemul ca „spațiu sacru”. Încât, frisonul existențial capătă, în paginile sale, un accent confesiv, o infuzie autobiografică (ficționalizată). „Blestemat”, așadar, de a fi un fir de lumină, poetul, în această viziune, este sortit a-şi îmblânzi, prin scris, chinul existențial, chiar dacă ecoul speranței are „gust de țărână”.
Am propus acest posibil portret al poetei pentru a-i desluși parcursul prozastic, cu numeroase titluri în ultimul timp. Palmares completat recent cu micul roman Lumina amintirilor. Ca diaristă, evoca o lume pierdută, încercând, retrasă între cotloanele sufletului, o recapitulare existențială. Orele toamnei (2015) reconstituia alert „povestea neromanțată” a familiei. Observator atent, cu o impresionantă memorie a amănuntelor, Maria Elena Cuşnir aducea la rampă un şir de „visători curați”, într-o epocă tulbure, răvăşită de atrocități, abuzuri, arestări, umilințe. Paradoxal, Orele toamnei era o carte tandră, decupând amintiri luminoase, desluşind, sub vraja toamnelor maramureşene, respirația pădurii, mirosul ierbii, surâsul soarelui etc., vremurile întunecate nereuşind a înăspri sufletul. Încât și tonul jurnalelor, cercetând „comoara trecutului”, iradiază, surprinzător, optimism. O bucurie necunoscută pulsează febril odată cu reînvierea naturii; zvâcnetul ei, pompând sevele tinere, purifică sufletul şi cântecul luminii se revarsă generos asupra celor din jur, ca o muzică tămăduitoare.
Odată cu Un pas spre cer (2017), poeta se încumeta să atace genul romanesc, confirmând un har polivalent. O proză caldă, recuperând candoarea şi decența de modă veche, cu discuții protocolare, de parfum retro, cumva neverosimile în vremurile noastre isterice. Prozatoarea, aşa cum ni se dezvăluise în proiectul liric sau în aventura diaristică, rămâne visătoare, îngândurată, vădind bucuria contemplării, capabilă de mari uimiri, înțelegând viața ca o miraculoasă călătorie. Iar poezia rămâne o „coardă vindecătoare”, înfruntând „muşcătura veninoasă a timpului”, „colții morții”, „mireasma sfârşitului” etc. Există în scrisul Mariei Elena Cuşnir un topos sacru (casa, ca „adăpost al reveriei”, cum ne prevenea G. Bachelard, dar și ca spațiu protector) şi o nostalgie irepresibilă, invocând „tăişul timpului pe umeri”. Fie că e vorba de „colțul maramureşean”, depănând saga „neromanțată” a părinților pe fundalul unei epoci tumultuoase, fie că invocă anii senini, închişi „între hotarele copilăriei” sau preumblările (ritualice) în raiul de la Strigoaia sau pe străduțele unui oraş „înghesuit” (Suceava), autoarea ne oferă, livrându-se fără rest, un şir de „trăiri neruginite”. Gustând din muzica diafană „a zilelor cu aripi deschise”.
Se înțelege că și Autopsia mirărilor respecta rețeta. Micul roman continua, într-un fel, prin Viana (medic anestezist), romanul anterior Din depărtări și din adâncuri (2018). Acolo, Viana, și ea din familia incurabililor visători, purta „scânteia poetică”. Fragilă, dar puternică, misterioasă și luminoasă, vrea să aline suferințele pacienților, alunecând – în desele-i reverii – în „timpul nesfârșit al copilăriei”, rostind versuri-leac. O romantică rătăcită în haosul din juru-i, contemplând „vremuri confuze”, își afla reazemul, dincolo de mângâierea naturii și țesătura amintirilor, în Virgil, un informatician care își descoperă, astfel, rezervele de sensibilitate. Sentimental la rându-i, posibil „model al generației”, el trăiește tumultul realității, modificându-și prin poezie, prin vectorul Viana, percepția asupra imaginarului.
Acum, în Autopsia mirărilor, Viana e în compania lui David, un informatician cunoscut la o librărie, alături de care înțelege că iubirea e „cea mai mare binecuvântare a vieții”. Se va bucura de această iubire ocrotitoare, domolind spaimele existențiale. Emotiv, copilăros, ocupat cu mari proiecte de cercetare (programul Artemis), David era „mintea echipei”; dar el descoperă, prin Viana, ca „dar prețios”, poezia vieții, însetat de credință și iubire, trăind o poveste magică. Doi visători incurabili, amânând căsătoria, risipindu-și temerile, știind că fericirea se câștigă; doi „culturali”, angajați în discuții prelungite, luptători pentru adevăr, alcătuind un cuplu ciudat, „atipic”, cum va constata Viana, trăind altfel realitatea. Cu dileme deschise, într-o lume cinică, haotică, în plin dezmăț mediatic, secționat sub titluri poematice, căzând în eseism, romanul dezvoltă această paletă problematică, condamnând impostura, corupția, ura; adică „fața murdată a lumii”, dezordinea Planetei. Și este, în același timp, o frumoasă poveste a „urcușului în doi”, sub pavăza iubirii. Paginile de final ne aduc în stricta actualitate, în epoca lui Homo pandemicus, deplângând isteria planetară. Cucerind liniștea interioară, Viana nu este, însă, o învinsă, deși se confruntă cotidian cu suferința și moartea.
Silințele prozatoarei repertoriază, cu adorație castă, o lume paralelă, pierdută. Spirit silvan, cu vocația călătoriei, Maria Elena Cușnir ne împărtășește, cu emoție naturistă și date culturale în exces (uneori), frumusețea lumii, plonjând în adâncul sufletesc al personajelor, învăluite, din același imbold liric, de un abur romanțios. Dar iluziile protectoare nu elimină poverile dubitative. După cum, încrezătoare în valorile tradiționale, ruinate în haosmosul epocii, prozatoarea refuză net, prin visătorie, transumanismul în vogă, anunțând tenebros un viitor computerizat. Maria Elena Cușnir invocă obsesiv „rădăcinile emoționale”, depozițiile sale scriptice fiind o convingătoare pledoarie. Romanul, scris în vremuri pandemice, alternează între notația frustă, directă și retrospectiva catifelată, filtrată livresc. Cum, cu ceva vreme în urmă, Ioan Holban ne anunța că, în plină postmodernitate (efervescentă), asistăm la „resuscitarea (neo)romantismului”, romanul / romanele Mariei Elena Cușnir trebuie citit / citite în această cheie.
Încât, în acest context, micul jurnal Anomaliile singurătății, pica la țanc. Pornit la 15 martie (2020), când Suceava „se bucura” de faima focarului, jurnalul consemnează agitația și zarva orașului, copleșit de știri terifiante, pregătind evadarea. Sunt speranțe năruite, diarista resimte „prăbușirea locului”, navigând sufletește între spaimă și curaj; se retrage la Vârful Dealului, la casa de vacanță, eseul-mărturisire notând sârguincios acest spectacol terifiant, denunțând golul. „Forțe misteriose” au tulburat miracolul existenței, răsturnându-ne viața, fracturând timpul, înstăpânind incertitudinea. Sigur, acolo, se dedică treburilor gospodărești-igienizante. Dar zilele sunt sterpe, nevoia de celălalt e acută, „amintirile calde” o copleșesc. Încearcă, departe de freamătul lumii, să se înalțe deasupra spaimei. Știe că libertatea e „sursa sănătății” și, controlându-și zborul gândurilor, speră, copleșită de „umbra virusului”, că nu haosul va fi învingător. Grădinărește, contemplă spectacolul naturii, se bucură de respirația pământului. Și, în același timp, avalanșa știrilor alarmiste o aruncă în stări depresive. Chiar dacă, în izolare, e protejată. Grijile familiei ocupă ecranul mental. Exemplul naturii, „lecțiile” ei, explozia primăverii îi mângâie senectutea; dar pedagogia fricii și gerontofobia mediatică întrețin o atmosferă coșmarescă, un timp ireal. Lumina pare „îngenuncheată de suspinul vieții”. Încheindu-și volumul cu un grupaj liric (vocalizând pe aceeași coardă tematică), diarista ne invită să ne întoarcem, cu dragoste de viață, la lucrurile simple și firești, oblojindu-ne rănile sufletești, aflând, în cel de lângă tine, reazemul. Ieșind din carcasa ego-ului, rostuindu-ne interioritatea. O lectură tămăduitoare în vremuri grele, vom conchide, un imn al vieții, redescoperind – pe un fundal anxios – prețul clipelor și orizontul sacral într-o lume dezvrăjită, înțelegând că omenirea, gândind responsabil soarta Planetei, este / trebuie să fie „un eu extins”.
Odată cu Lumina amintirilor ne învăluie, iarăși, parfumul retro, deși Amina, protagonista romanului, absolventă de Drept și Psihologie, cu un birou de avocatură la Cluj se vrea o luptătoare. Adâncită în studiu, interesată de psihologia comportamentală, ea traversează o perioadă grea după pierderea soțului, Mihai, un fizician răpus de cancer. În încercarea de a uita, își oferă lungi pelerinaje spirituale, bucurându-se, într-un voiaj francez, de minunățiile burgunde, cu farmecul lor de lume veche. Va cunoaște, întâmplător, pe exaltatul Victor, un pictor pentru care Amina ar fi „visul tangibil”. Dar răbufnirea sentimentală a visătorului Victor e fără consecințe. Amina respinge ferm acel mic capriciu, un joc ridicol, taxat drept un „scenariu fals”. Și speră să-și redobândească liniștea, refăcând drumul spre „rădăcini”, o lume cu ecouri vii, retrăind întâmplări de altădată: prima întâlnire cu Mihai, când s-au „ghicit” la graniță sau dialogul cu fotografia bunicii-filosof de la Bârsana, trecută prin aventura americană (la Youngtown). Recapitulează, în tovărășia amintirilor, „timpul scurt” al lui Mihai, dar și povețele bunicii, adevărate lecții de viață, îndemnând-o să zâmbească timpului care i s-a dat („timpul tău”). Amina poartă aceste poveri sufletești; venind acasă e copleșită de căldura gândurilor, părinții ei, Ramona și Emil, trăind în umbra Aminei, ușor descumpăniți de planurile fiicei. Amina, dorindu-și o viață nouă, îi anunță, fugitiv, că va înfia doi copii, savurând, deja euforizată, scene din viitor. În fond, sub cupola amintirilor năvalnice, păstrând calmul epic, romanul anunță, fără voluptatea exhibării, o renaștere. Viziunea neoromantică, sub ambalaj ficțional, prezidează și această narațiune, reînviind, cu mici inadecvări de limbaj și cu personaje ale vremii noastre, o lume dispărută, de o civilitate fără cusur, refuzând mizerabilismul. Eroii prozatoarei „suferă”, cu toții, de sentimentalism, fac parte din aceeași familie de spirite, cultivă, fără pusee moralizante, arta admirației. Prelungesc, dincolo de granițele copilăriei, un posibil medelinism care înfruntă nu doar timpul coroziv, ci și babilonia unei lumi cinice, intolerantă, alienată, egoistă, în vârtej relativist, refugiindu-se, salvator, în reverie și călătorie. Maria Elena Cușnir reconstituie, sfidând moda, acceptând aerul vetust, atins, părelnic, de anacronism și refuzând trend-ul epocii, o lume care a fost și care, prin eroi exemplari (moralicește), încearcă să supraviețuiască, invitându-ne într-o lume paralelă. Definitiv pierdută, oare? De fapt, Lumina amintirilor este un titlu-acoladă, sub care putem așeza întreaga creație a Mariei Elena Cușnir.