Eugen Ovidiu Chirovici, născut într-o familie multietnică din Făgăraș, a devenit cunoscut pentru exemplul de marketing literar în cazul romanului Cartea oglinzilor1, omițându-se, cel mai adesea, faptul că romanul este foarte bine scris și că debutul său s-a produs în România literară (1989), respectiv că prozatorul a mai publicat, de-a lungul timpului, în Astra, Vatra ori Luceafărul, reviste de referință la începutul anilor ’90. Cartea oglinzilor, cu drepturile de autor vândute în numeroase țări unora dintre cele mai importante și cunoscute edituri și cu o poveste care stă la baza scenariului unui film hollywoodian, Sleeping Dogs, la care au început filmările în Australia și care îl are într-unul dintre rolurile principale pe Russell Crowe, e cel mai adesea catalogat ca fiind roman polițist sau thriller psihologic, deși această catalogare este de suprafață și incompletă. Romanul e un policier prin păstrarea unor pattern-uri ale acestui subgen literar, dar, în ciuda unei anumite distanțe auctoriale față de eroi, în ciuda suspansului menținut și a unei complexități și arborescențe a arhitecturii romanești, Cartea oglinzilor e o lucrare care, exploatând posibilitățile ficțiunii detectiviste, aduce în dezbatere probleme care cu certitudine nu acestui subgen s-ar plia. Așadar, păstrând toate caracteristicile subgenului, scris cu eleganță și simplitate, dar subtil și complex, romanul e o lucrare ficțională matură, cu o arhitectură elaborată, scrisă de un autor inspirat de clasicii literaturii americane, stăpân până în cele mai mici detalii pe tehnica punerii în ramă. Adăugând acestor perspective inițiale o presă internațională (în special de limbă engleză) pozitivă, laudativă cel mai adesea, un marketing impecabil, cartea-fenomen (pentru a păstra tiparul apreciativ propus de The Guardian) a devenit una dintre cele mai bine vândute cărți inclusiv în România, deși critica de specialitate a păstrat o anumită rezervă.
Nu încape nicio îndoială că romanul este foarte bine scris, că se citește ușor și, cu certitudine, că păstrează echilibrul între clasicul subgenului și deschiderile în parabolă plecând de la rolul memoriei, imprimând, ca în cazul epistemologiei popperiene, un criteriu în diferențierea dintre literatură și pseudoficțiunea acoperită de cerințele subgenurilor literare (cel mai adesea considerate minore). Un criteriu de falsificabilitate sau testabilitate, mai degrabă un set de pretenții de testabilitate sunt induse și în acest caz în raport cu cunoașterea. Nu un adevăr minor al subgenului – aflarea criminalului – este ceea ce trebuie avut în vedere, ci un adevăr care, ca în cunoașterea științifică, depășește colecția de date empirice care oferă indicii despre anumite fapte. Miza lui Eugen Ovidiu Chirovici nu e, așadar, fapta în sine, ci memoria însăși. Într-unul dintre numeroasele interviuri pe care le-a dat după apariția cărții, autorul subliniază această perspectivă: romanul a plecat de la testabilitatea/ falsificabilitatea unor teorii privitoare la mintea umană, ele însele generate de o amintire personală, și a continuat să exploateze (prin cunoașterea literară, nu științifică, dar mizând pe verosimilitatea poveștii), capacitatea minții de a cosmetiza, ba chiar de a falsifica amintirile.
Trei anchete așezate în rame distincte în cele trei părți ale romanului, independente ca poziționare dar nu complet rupte una de cealaltă, contribuie, în suprafața derulărilor, la recuperarea integrală a cazului care se petrecuse cu mult timp în urmă. Moartea unui renumit profesor de psihologie de la Universitatea Princeton din urmă cu aproape treizeci de ani stârnește interesul, conjunctural, unui agent literar, unui jurnalist și unui fost polițist care investigase cazul. Până aici nimic nu e diferit de ceea ce reprezintă, în linii mari, profilul detective-fiction deja anunțat al romanului. Ceea ce depășește acest profil nu se rezumă, însă, la punerea în dezbatere a posibilităților de falsificare ale minții omenești, ci și, spre exemplu, de recuperare – cu mijloace literare puține (în liniile subgenului, E.O. Chirovici preferă să nu recurgă la descrieri) – a anilor ’80 într-o Americă la care a tânjit, dar pe care n-a cunoscut-o decât prin cărți, muzică și filme. Cu o intrigă bine construită, romanul rezolvă puzzle-ul crimei, dar crima în sine nu este miza. Mai degrabă cele două manuscrise, cel al profesorului de la Princeton și cel al fostului student intrat în cercul de suspecți, care poartă numele romanului și care, odată trimis unui agent literar, va determina rostogolirea faptelor, sunt promițătoare ca dezvoltare detectivistă ducând în alt orizont miza romanului. Agentul, interesat de carte, își va pierde autorul și va porni în căutarea lui. De aici începe cu adevărat romanul, unul care exploatează cu mijloacele puține ale subgenului literar de la care nu se îndepărtează E.O. Chirovici, neîncrederea și vinile care planează asupra personajelor, într-o lucrare realizată cu ingeniozitate și cu putere auctorială de seducție, evidențiind nu traseul spre adevărul aparent, nu logica infailibilă a detectivului clasic, ci posibilitățile de falsificare a memoriei, jocul de interpretări, poziționări și repoziționări în unghiuri interpretative multiple. În cele trei părți sunt expuse nu trei, ci patru perspective majore: se adaugă cea a fostului student, plus perspectivele minore, mediate. Romanul este complex, cu o arhitectură sofisticată, fără să își piardă verosimilitatea.
Ieșirea din interpretarea policier­-ului clasic se poate face începând de la titlu. Cartea lui E.O. Chirovici e un roman-parabolă despre memorie, evidențiind posibilitățile de distorsiune (chiar serială, carnavalescă) a adevărului, propunând o interpretare în limitele obiectivizării prin interpretarea cadrului intersubiectiv construit de multiplele personaje, angajate din multiple unghiuri. Cartea oglinzilor exploatează acest adevăr subiectiv, e un roman despre post-truth scris în anii de glorie ai conceptului, cu o importantă componentă psihologică contribuind, prin confesiunile succesive ale personajelor supuse anchetelor neoficiale, la proiectarea unor relații interumane șubrezite de conștientizarea acestor perspective asupra adevărului subiectiv. Nu soluționarea misterului crimei este miza romanului, ci aducerea în discuție a misterelor vieții. Apropiat stilistic și intențional de Paul Auster, gradând subiectul, redându-l în claritatea distanței auctoriale și acurateței specifice policier-ului, romanul lui E.O. Chirovici este în egală măsură problematizator, deschizător de teme multiple, complexe, depășind cu mult cadrul romanului polițist tipic. Cartea oglinzilor ar fi meritat în România o critică mai serioasă, cu atât mai mult cu cât publicația The Guardian considera piața românească de carte insuficientă pentru potențialul auctorial și pentru subzistența din scris2. Oare chiar lecția Chirovici să nu conteze pentru o piață de carte care nu exportă carte în Occident pentru că nu a importat, cândva, forme (sau modele de bune practici), cum ar fi, spre exemplu, instituția agentului literar? Din fericire lecția Chirovici nu se rezumă doar la importul de bune practici, ci și la o carte bine scrisă.

 

 

Note
1 E.O. Chirovici. (2017). Cartea oglinzilor. București: RAO. 298p.
2 Într-un text publicat în numărul din 15 octombrie 2015 în The Guardian, jurnalista Dalya Alberge nota: „Chirovici, 51, who lives in Reading, wrote 10 “literary mystery” novels in Romania over the past two decades, but the market was too small for him to live off his books and he worked as a journalist.”