Vasile Muste
Eu nici în moarte n-am să pot muri
Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2018

 

Poetul maramureşan (de extracție lăpuşană) Vasile Muste a organizat, de-a lungul anilor, ca director al Casei de cultură, Festivalul Internațional de Poezie de Sighetu Marmației. A publicat multe volume proprii, la edituri locale, majoritatea clujene. Majoritatea de poezie. Unul – Lupta cu Molcuțu, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2012 – de proză ultrascurtă. A realizat antologii, una de autor (Grinta, 2016), alta a participanților la festivalul de poezie pe care-l păstoreşte (Ed. Fundației Luceafărul, 1998). Precum şi altele.
Volumul de față, Eu nici în moarte n-am să pot muri – poeme de dragoste – e produs de Editura Şcoala Ardeleană. Prezentat într-o ținută grafică elegantă şi purtând dedicația Pentru IZABEL stimulează din capul locului lectura celui care nu-l cunoaşte pe delicatul poet, cum îl numeşte Ioan-Pavel Azap în prefața la un volum de proză al altui autor.
Volumul începe brusc, cu un vers de mare respirație, la finele primului poem: „dacă vrei, pot greşi pentru tine” (p. 7). Imediat apoi, autorul tematizează poetic spațiul existențial: „Locuiesc la Sighetul Marmației cu domiciliu foțat” (p. 8), evocă în aceeaşi tonalitate o scoică din Marea Tireniană, aflată pe masa sa de la Coruieni. De-a lungul dialogului perpetuu cu iubita, localitatea natală a poetului e iarăşi evocată (p. 22), pentru a-i da, apoi, o dimensiune cosmică („noi am trăit odată, undeva, în Hiperboreea”, pag. 31). Efect subtil, spațiul definit de Coruieni şi Sighet fiind la nordul țării. Mă rog, nord-vest.
Blândețea delicată (sic) a lui Vasile Muste nu exclude perifrazele aluzive. La pagina 33, găsim un titlu care trimite la Nicolae Labiş: Tu niciodată nu. Iar tehnica accentului pe final oferă o mică apoteoză din mers: „…rămâi în carte cartea este/ biletul pentru paradis”. Dintre nenumăratele elogii aduse, de-a lungul şi de-a latul meridianelor, cărții, acesta e unul pe cât de simplu, pe atât de esențial.
Vasile Muste evită obiceiul de a-şi intitula volumul după o poezie sau după un capitol. Procedează mai rafinat. Baletează cu expresia, oricum neobişnuită (dar neobişnuitul în poezie e monedă curentă) din titlu, valsează chiar. La pagina 54 găsim poemul Eu n-am să mor de inimă. Luat izolat, e banal. Raportat la formula de pe copertă, o potențează. Iar obişnuitul (deja) final forte, oferă o descifrare: „… eu nu voi muri de inimă niciodată / … / iar de va fi, să fie de inima ta”.
De-ar fi doar atât, ar fi de ajuns. Dar e mult mai mult. Vasile Muste poetizează în fel şi chip moartea, o duce la limita ludicului (cât se poate de discret!), evită la distanță accepțiunile ei triviale. De la melodramă la biologie. Îi descoperă valențe originale (Morții trăiesc mai disperat, p. 60), efleurează noțiunea folosind cuvinte conotative (Pământ şi iarbă, p. 62) sau ajunge chiar la moartea acelei Izabel care străbate textul, de la dedicație la postfață (Izabel a murit, p. 65). Aici e un clenci. Expresia banală a murit, când e vorba de iubit/iubită, are o salbă de înțelesuri, dar cel mai obişnuit (sic!) e încetarea relației. Iar ambiguitatea acestui înțeles, în canavaua jocului poetic e încă o provocare. A cui? A cititorului? Nu doar. Simultan o autoprovocare.
Am respectat întotdeauna o regulă în cronici. Legată de distribuția spațială a cititorilor. Noțiunea de spațial este înțeleasă aici simultan în sens propriu şi în sens figurativ. De pildă, atunci când am recunoscut sursa/sursele concret(ă/e) a(le) unui element literar, fie proză, fie poezie (nu m-am încumetat, de zeci de ani, să scriu cronică dramatică), m-am plasat în ipostaza cititorului complet străin de surs(a/ele) respectiv(ă/e). Judecând efectul literar din această poziție. Dacă efectul stă în picioare, e bine scris. Adaosul de haz pe care cititorul familiarizat cu surs(a/ele) e obiectiv. De ce amintesc acest lucru elementar discutând volumul lui Vasile Muste? Deoarece mă pune întrucâtva în încurcară. Personajul său focal, Izabel, repet, de la dedicație la postfață, trebuie, în principiu, considerat ca ficțiune. Poetică, dar ficțiune. De fapt de-a lungul textului, acest personaj se menține în focarul fiecărui poem. Numit explicit, de câteva ori, frecvență dozată farmaceutic pentru a evita manierismul şi a păstra decența fără detaşare, dar prezent. Nimic mai logic, subtitlul volumului fiind Poeme de dragoste. Dacă ne imaginăm că volumul e supus procedurii imagistic-medicale a tomografiei, Izabel de află în focarul fiecărei felii radiografiate. Întrebarea pe care cititorul nu poate evita să şi-o pună (nimic nefiresc în a privi poezia de dragoste cu instrumentul… tomografic ca metaforă analitică) este dacă demersul poetic şi-ar fi păstrat efectele fără datele concrete asumate de autor. Întrebarea se pune, dar nu are sens. Rostul ei este exclusiv de a sublinia curajul onest al poetului. Asumarea posibilei concreteți ca sursă de poezie.
Care e linia de demarcație între amănunte universal valabile şi concreteți? După sintagma „acesta e un cerificat prin care trebuia să te numeşti Muste”, din cuprinsul postfeței, ultimele patru rânduri, summa lungului poem de dragoste care e volumul, se află dincoace de această linie: „Iar dacă te va întreba cineva dacă m-ai cunoscut, să-i spui zâmbind: «L-am cunoscut pe Vasile Muste»”. „Peste toate acestea, înainte de regine şi împărătese, tu ai fost pentru mine Femeia!”
Ce-i interesant e că, dacă natura zecilor de poeme e fără îndoială poetică, acest text final, intitulat Post-scriptum şi adresat direct personajului focal numit Izabel, formal în proză, fără a fi defel epic, are densitatea poetică cea mai accentuată. Tonul acestei pagini sună ca un dicteu automat. Sau cum au mai spus mulți scriitori, pare a se fi scris singur.
Discutam cu un prieten comun, scriitor consacrat şi ajunsesem la aceeaşi impresie. Volumul lui Vasile Muste e nu numai perfect şi impecabil rotund, ci chiar unul din cele mai rotunde volume de poezie pe care le-am întâlnit, ambii, în ultimii destui ani. Până la acest final în format epistolar, textul e omogen, fără a eşua vreo clipă în monotonie. Chiar persoana a doua, folosită consecvent (o raritate în poezie, ca formulă de-a lungul unui volum întreg), are o funcție structurală – şi discursivă – bine definită.
După considerațiile de lectură etalate mai sus, să revenim, în respect pentru rotunjimea volumului, la titlu. Dacă surprinde, la prima lectură, el devine limpede după lectura celor patru rânduri finale citate mai sus. Am mai spus că titlul trebuie citit prin prisma a trei titluri: Eu n-am să mor de inimă, Morții trăiesc mai disperat şi Izabel a murit. Expresia din titlu e o găselniță sofisticată, dar de mare precizie. Şi un foarte bun rezumat al textului. Ceea ce-i una din cerințele oricărui titlu.
Una peste alta, un volum nu numai definitoriu pentru poetul lăpuşan, ci un prilej de savoare literară exemplară.