Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre moștenire

Despre moștenire

După moartea unei persoane, se ajunge, în cele din urmă, la dezlegarea problemelor juridice privind patrimoniul acesteia: împărțirea drepturilor și a obligațiilor, căci pe parcursul vieții o persoana dobândește unele drepturi și își asumă mai multe obligații, astfel că, în momentul decesului acesteia, se pune problema care va fi soarta drepturilor dobândite și cine îi va succeda în raporturile obligaționale.
Rezolvarea acestor probleme prezintă interes, în primul rând pentru rudele și pentru persoanele apropiate celui despre a cărui succesiune este vorba, între acestea urmând a fi împărțită masa succesorală. Dar, nu este exclus ca dezbaterea succesiunii să prezinte interes și pentru o categorie mai largă de persoane, cum ar fi creditorii lui de cujus, care urmăresc a vedea de la cine pot recupera creanța. Dacă o parte a unui contract de vânzare decedează mai înainte ca prețul să fie plătit, care va fi soarta obligației? Se va stinge sau va continua să există, caz în care cine va fi ținut să plătească prețul? Același interes îl are și un locatar care a dobândit folosința unui bun printr-un contract încheiat cu de cujus, care dorind să continue această folosință a bunului, trebuie să află cui va plăti în mod valabil contravaloarea acestui drept. Răspunsurile sunt oferite de cartea a IV-a a Codului civil, Despre moștenire și liberalități, care conține reguli privind moștenirea.
Moștenirea este definită ca fiind transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă, definiție care necesită o serie de precizări.
În primul rând, vorbim despre moștenire doar în cazul persoanei fizice, care este omul, privit individual ca titular de drepturi și obligații civile, în opoziție cu celelalte subiect de drept civil, persoanele juridice, forme de organizare, care întrunind condițiile cerute de lege, pot participa la raporturi juridice și pot dobândi drepturi și obligații civile. Altfel spus, moștenirea se deschide doar prin moartea unui om, a unei persoane fizice și nu prin dizolvarea unei persoane juridice, cum ar fi o societate comercială, chiar dacă dizolvarea unei persoane juridice echivalează cu moartea unei persoane fizicei din punct de vedere al existenței juridice.
Apoi, prin moștenire se transmite patrimoniul unei persoane fizice. Orice persoană are un patrimoniu în care sunt incluse toate drepturile și obligațiile evaluabile în bani ale acesteia. Chiar și o persoană care nu are niciun bun și nu și-a asumat nicio obligație, are un patrimoniu, căci are vocația de a se angaja în raporturi juridice din care să dobândească drepturi și să își asume obligații. Patrimoniul există odată cu persoana, fără îndeplinirea unor formalități. Acesta include drepturile și obligațiile evaluabil în bani, dreptul de proprietate; dreptul la restituirea unui împrumut; obligația de a plăti chiria. Alături de aceste drepturi evaluabile în bani, numite și drepturi patrimoniale, o persoană are și o serie de drepturi personale, neevaluabile în bani și care nu sunt incluse în patrimoniul acesteia, cum ar fi dreptul la nume, dreptul la viață, dreptul la viață de familie, etc….Aceste din urmă drepturi sunt strâns legate de persoană și nu se transmit moștenitorilor.
Dacă printr-un contract de vânzare sau printr-un contract de schimb, se transmite dreptul de proprietate asupra uni anumit bun, prin moștenire se transmite întreg patrimoniu, cu toate drepturile incluse în acesta, căci nu poate fi conceput ca patrimoniul să există în lipsa unui titular.
Soluția este cât se poate de firească dacă ne gândim că o persoană, în timpul vieții, având trei imobile, poate decide să înstrăineze unul din acestea, păstrând celelalte două, apoi cu banii obținuți să achiziționeze altele două imobile și un autoturism, operațiuni incluse în gestionarea afacerilor personale, în gestionarea patrimoniului. Însă, odată cu decesul unei persoane, se transmite, în tot sau în parte, patrimoniul acesteia, către una sau mai multe persoane fizice, care dobândesc altfel, atât drepturile, cât și obligațiile asumate de de cujus, căci nu poate fi concepută existența unui patrimoniu fără un titular.
Această transmitere se poate face potrivit voinței lui de cujus, caz în care vorbim despre moștenirea testamentară, iar în lipsa unui testament valabil, transmiterea se va face potrivit dispozițiilor legale, caz în care vorbim despre moștenirea legală.
Atât moștenirea legală, cât și cea testamentară se supun acelorași condiții generale, privind capacitatea de a moșteni; vocația la moștenire, cu observarea regulilor privind nedemnitatea succesorală.
Capacitatea de a moșteni reprezintă aptitudinea persoanei de a dobândi o moștenire sau o fracțiune dintr-o moștenire. Orice persoană care există în momentul deschiderii moștenirii, respectiv în momentul morții celui care lasă moștenirea, are capacita de a moșteni.
Pe cale de consecință, în cazul morții mai multor persoane, când nu se poate stabili dacă una a supraviețuit celeilalte, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta. Astfel, dacă în aceeași împrejurare, un accident aviatic, au decedat un tată și un fiu, tatăl nu va putea culege moștenirea fiului, iar fiul nu va putea culege moștenirea tatălui. Moștenirea fiecăruia va fi culeasă de rudele rămase în viață, potrivi regulilor privind moștenirea legală sau testamentară, cu excluderea persoanelor care au decedat în aceeași împrejurare.
De la această regulă, există o serie de excepții. O primă excepție este referitoare la copilul conceput, căruia îi sunt recunoscute drepturile de la momentul concepției, cu condiția ca acesta să se nască viu. Are capacitatea de a veni la moștenire un copil născut după decesul celui care lasă moștenirea, dacă era conceput la această din urmă dată. Astfel, moștenirea lăsată de un tată va fi culeasă nu doar de mama însărcinată la data la care a survenit decesul, cât și de fiul născut după această dată, întrucât era conceput la momentul decesului tatălui său.
Chiar și o persoană dispărută, indiferent de cât de îndelungată este absența acesteia, are capacitatea de a moșteni, întrucât, printr-o ficțiune a legii, este prezumată a fi în viață până la declararea morții printr-o hotărâre judecătorească.
Pe lângă capacitatea de a moșteni, care aparține unui număr nedeterminat de persoane, se mai impune să existe vocația la moștenirea, respectiv calitatea prevăzută de lege sau atribuită de defunct prin testament. Presupunând că la data de 05.02.2022 a survenit decesul lui Primus, orice rudă, prieten sau vecin în viață la această dată are capacitatea de a moșteni, însă, cum este firesc, nu toți se vor bucura de moștenirea lăsată de Primus, întrucât nu toți au vocația la moștenire, respectiv calitatea cerută de lege sau atribuită de Primus prin testament. Dintre toate persoanele apropiate lui Primus, vor moșteni cei desemnați de acesta prin testament, iar în lipsa unui testament se vor aplica regulile moștenirii legale, venind la moștenire rudele defunctului, în ordinea gradelor de rudenie.
Au existat și continuă să existe numeroase situații în care o persoană întrunește toate condițiile pentru a culege moștenirea lăsată de de cujus, însă rațiuni care țin de morală și de echitate par să dicteze o altă soluție. Astfel, ca un răspuns la această realitate, dispozițiile legale prevăd nedemnitatea, un impediment în a dobândi o moștenire.
Nedemnitatea poate fi de drept sau judiciară, iar instituția grupează o serie de fapt reprobabile care duc în final la excluderea nedemnului de la moștenire.
Nedemnitatea de drept, intervine în cazul persoanei condamnate penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea. Se cere ca succesibilul să acționeze cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea, respectiv să urmărească ca acțiunea sa să producă decesul acestuia, fiind indiferent mobilul care stă la baza acestei intenții. Este întrunită condiția în cazul în care nedemnul săvârșește infracțiunea pentru a dobândi mai repede moștenirea, dar și în cazul în care dorește să se răzbune pe de cujus sau acționează sub impulsul unei provocări.
Dacă moartea survine din culpă, nu este întrunită această condiție. Astfel, dacă Primus și Secundus sunt implicați într-un accident rutier, produs din culpa lui Primus, în urma căreia a survenit decesul lui Secundus, cel dintâi deși vinovat de ucidere din culă, poate veni la moștenirea lăsată de Secundus.
Deși ambele acțiuni au condus la moartea celui care lasă moștenirea, ceea ce sancționează dispozițiile legale este atitudinea subiectivă, intenția, faptul că autorul a prevăzut și a urmărit decesul și nu culpa sau greșeala.
Nu este necesar nici ca fapta nedemnului să fi produs rezultatul vizat, decesul celui care lasă moștenirea, fiind suficient ca aceasta să rămână în faza unei tentative. Astfel, dacă nedemnul vrând să îl ucidă pe cel care lasă moștenirea, toarnă otravă în paharul acestuia, dar conținutul este băut de o altă persoană, săvârșește o tentativă de omor față de cel care lasă moștenirea, faptă care întrunește condițiile nedemnității, căci intenția și acțiunea nedemnului au fost în scopul de a ucide, rezultatul fiind împiedicat doar de hazard.
De asemenea, este considerat nedemn și cel care a săvârșit, pe timpul vieții lui de cujus, deci înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a ucide un alt succesibil, care ar fi înlăturat sau restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.
Dacă primul caz se referă la fapte produse de nedemn față de cel care lasă moștenirea, cel de al doilea caz se referă la fapte săvârșite de nedemn față de un alt succesibil. La fel ca în primul caz, fapta trebuie să fie săvârșită cu intenția de a ucide un alt succesibil, fiind indiferent motivul.
Se mai impune a preciza că pentru a fi declarat nedemn, acțiunea trebuie să fie îndreptată împotriva unui succesibil care restrânge vocația sau înlătură autorul de la moștenire. Astfel, dacă Primus îl ucide pe fratele său Secundus¸ va fi înlăturat atât de la moștenirea părinților cât și de la moștenirea lui Secundus. Însă dacă același Primus ucide un verișor nu va fi înlăturat de la moștenirea părinților săi, căci verișorul nu are vocația de a veni la moștenirea acestora.
Cum sugerează și denumirea, nedemnitate de drept, sancțiunea intervine automat, în momentul săvârșirii acestor fapte, fiind doar constatată de instanța de judecată sau de către notarul public.
Alături de aceste cazuri de nedemnitate, există alte fapte care atrag nedemnitatea judiciară, care așa cum sugerează denumirea sunt constatate de instanța de judecată și nu survin în mod automat la momentul săvârșirii.
Poate fi declarată nedemn, persoana condamnată penală pentru săvârșirea cu intenție împotriva celui care lasă moștenirea, a unor fapte grave de violență fizică sau morală sau a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei. Sunt incluse în acest caz relele tratament aplicate celui care lasă moștenirea, precum și faptele care au avut ca urmare moartea acestuia. Spre deosebire de primul caz, în care nedemnul urmărește decesul celui care lasă moștenirea, aceste cazuri de nedemnitate nu au la bază intenția de a ucide, decesul survine accidental, urmare a unei alte acțiuni.
De asemenea, poate fi declarat nedemn și cel care, cu rea – credință, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului. Și în acest caz, nedemnul trebuie să acționeze cu rea- credință, respectiv cu intenția de a altera sau distruge testamentul lăsat de de cujus și nu din culpă. Astfel, persoana care, din greșeală varsă o ceașcă de cafea pe testament, nu va putea fi declarată nedemnă de a moșteni.
În același sens, poate fi declarat nedemn, cel care prin dol sau violență l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.
Odată constatată sau declarată nedemnitatea, persoana vinovată de astfel de acte, este înlăturată atât de la moștenirea legală cât și de la moștenirea testamentară a lui de cujus.
Efectele nedemnității pot fi înlăturate de cel care lasă moștenirea, acesta din urmă putând ierta faptele reprobabile săvârșite de nedemn. Iertarea trebuie să fie expresă și lipsită de orice echivoc, putând fi făcută printr-un act autentic sau prin testament, însă în ambele cazuri trebuie să conțină o declarație expresă de iertare a nedemnului.
În lipsa acestei declarații, nu sunt înlăturate efectele nedemnității, nici printr-un legat lăsat nedemnului, printr-un testament întocmit după săvârșirea faptelor care atrag nedemnitatea, căci iertarea trebuie să rezulte fără echivoc, să fie mai dincolo de orice îndoială că cel care lasă moștenirea, pentru a putea ierta, a știut de faptele săvârșite de nedemn și a ales să ierte. Declarația expresă este necesară cu atât mai mult, cu cât, iertarea nedemnului este un act juridic care produce efecte morits causa, un act interpretat și îndeplinit de moștenitori, care nu au alte metode de a cerceta voința reală a autorului, decât cuprinsul actului.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg