Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre nașterea și moartea lui Făt-Frumos

Despre nașterea și moartea lui Făt-Frumos

Începutul cunoscutului basm românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte reține atenția în măsura în care surprinde condiția personajului Făt-Frumos. După cum se știe, în imposibilitatea de a avea urmași, tânăra pereche împărătească apelează la un „unchiaș dibaci”, cu o personalitate deosebit de puternică din moment ce împăratul și împărăteasa se deplasează ei înșiși la coliba acestuia. Unchiașul nu numai că determină nașterea unui fiu( el are „ceva leacuri”) dar, mai mult, îl și botează înainte de a se naște: „el o să fie Făt-Frumos și drăgăstos”, un nume prin care deja personajul este predestinat altei lumi, total diferită de lumea de la curtea împăratului, cu atmosfera și detaliile ce o plasează în plină realitate( aspectul este sesizat într-o admirabilă carte, Făt-Frumos și „vremea uitată”, aparținând lui Mircea Muthu și Mariei Muthu). Constantin Noica interpretează prevestirea bătrânului în sensul că fiul „adus pe lume dincolo de fire(…) va aparține altei rânduieli decât cea care nu l-a putut zămisli și va aduce astfel excepția în legea, respectiv în curgerea oarbă a vieții”.
Astfel botezat și implicit destinat altei lumi, copilul refuză intrarea în lumea reală: „Mai înainte de a veni ceasul nașterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut niciun vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate lucrurile din lume, dar nici așa n-a fost cu putință să-l facă să tacă” (s.n.). Împăratul îi oferă așadar tot ceea ce există în realitate, în lumea lui, promițându-i până la urmă Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, ceea ce ține, cel puțin din perspectiva împăratului, de imaginar, el recunoscând, la momentul potrivit, că aceasta este „un lucru nemaiauzit”( În cunoscutul poem eminescian Demiurgul îi poate oferi lui Hyperion doar cele existente, create la început, celelalte fiind „Semne și minuni/Care n-au chip și nume”. În urma promisiunii, copilul „tăcu și se născu”, însă el se naște numai pentru lumea promisă, pentru acel „lucru nemaiauzit”, cum spune împăratul.
Perioada celor cincisprezece ani petrecuți la curtea tatălui său este deosebit de importantă pentru personaj. El nu dorește, încă, tărâmul promis, lasă chiar impresia că l-a uitat. O explicație ar fi că vârsta copilăriei coincide cu vârsta aurorală, asimilabilă universului cu reflexe mitice al basmului și al imaginarului. Pe de altă parte, condiția personajului, în planul semnificațiilor simbolice, coincide cu starea prenatală: el nu are un nume, cel puțin acesta nu este(încă)pomenit, el este doar copilul care se bucură de lumea din care va ieși, propria copilărie, după cum scria Saint – Exupery. În momentul când împlinește cincisprezece ani, el îi cere împăratului să-i dea ceea ce-i făgăduise pentru a-l ademeni în lume. Este vârsta „deplinei maturități în societățile tradiționale”( Aura Matei-Săvulescu), însă nu pot fi trecute cu vederea semnificațiile simbolice ale numărului cincisprezece, ca o combinație a numerelor zece și cinci; zece are sensul „de totalitate, de desăvârșire, de întoarcere la unitate după desfășurarea ciclului primelor nouă numere, simbolul creației universale”(după cum ne asigură cunoscutul dicționar al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant). După aceiași autori, cinci este „un număr al centrului, al armoniei și al echilibrului”. Abia acum, la împlinirea vîrstei de cincisprezece ani, copilul este numit Făt-Frumos, sugestie că „numele își ia în stăpânire protagonistul”, după cum remarcă Mircea Muthu și Maria Muthu.
După ce se rupsese, prin naștere, de „pacea sa dintâi”(cum ar spune Ion Barbu), Făt-Frumos, prin a doua naștere, simbolică, se desparte de lumea reală, pentru a urma un traseu pe parcursul căruia el se desprinde treptat de ceea ce definește condiția celorlalți. Această a doua naștere este asociată ideii de moarte, ce le impune celorlați trăiri pe măsură. Înaintea acestei nașteri simbolice, copilul nu mai plânge, cum făcuse la început(când își plângea despărțirea de condiția ideală), în schimb plâng ceilalți. Ei plâng a treia zi de dimineață, după trei zile de posibilă priveghere: „ a treia zi de dimineață, toată curtea și toată împărăția era plină de jale”, iar Făt-Frumos își ia rămas bun de la toți care „cu lacrimile în ochi, îl rugau să se lase a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său”. Pentru această plecare, socotită de ceilalți un ultim drum, se formează un adevărat cortegiu care trebuie să-l petreacă, nelipsind merindea(mâncarea ce substituie colacul ritualic) și nici banii cu care cel plecat trebuie să plătească la severele vămi. Așadar, el „ieși pe poartă ca vântul și după dânsul carăle cu merinde, cu bani și vreo două sute de ostași pe care-i orânduise împăratul”. Făt-Frumos se desparte de ostași îndată ce iese din împărăția tatălui său, știind că acolo unde el se duce oricum ceilalți nu vor putea merge: „După ce trecu afară de împărăția tatălui său și ajunse în pustietate, Făt- Frumos își împărți toată avuția pe la ostași și, luându-și ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-și pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul”.
Nu trebuie scăpat din vedere un detaliu semnificativ. Personajul nu a fost format ca om de acțiune, ca oștean, cu tot ce presupune acest lucru, ci ca un viitor împărat „luminat” și gânditor, trecut prin școli și având dascăli filosofi: „Îl deteră pe la școli și filosofi și toate învățăturile pe care alți copii le învățau într-un an, el le învăța într-o lună(…). Toată împărăția se fălea că o să aibă un împărat înțelept și procopsit ca Solomon împărat”. Tocmai de aceea el trebuie să îi ceară tatălui său „paloșul, sulița, arcul, tolba și săgețile și hainele ce le purta el când era flăcău”, cu alte cuvinte, precum Harap-Alb, eroul din basmul humuleșteanului, Făt-Frumos împrumută personalitatea tatălui, care îl va proteja precum o armură în drumul spre tărâmul dorit.
Făt-Frumos se îndreaptă spre răsărit( și-apucând calea spre răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus”), adică „spre obârșia cea mare, spre lumea de început și de veșnic reînceput a răsăritului”(Constantin Noica).
Drumul lui Făt- Frumos dobândește semnificațiile unui traseu lăuntric, inițiatic, personajul fiind supus unor încercări prin care se eliberează de tot ceea ce presupune slăbiciunile propriei condiții. O primă probă este cea a pustiului, unde Făt-Frumos se eliberează de cerințele chinuitoare ale trupului( își oprește „merinde numai cât a putut duce calul”), urmată de confruntarea cu Gheonoaia și Scorpia, amândouă căzute sub blestemul părinților, după Mircea Constantinescu „un procent de umanitate descalificată, excomunicată”. Ultima probă concretizează confruntarea lui Făt-Frumos cu fiara, cu pornirile animalice, cu instinctele pe care trebuie să le stăpânescă pentru ași dovedi că s-a despărțit de tot ceea ce are vulnerabil condiția sa de până acum. Înainte de a ajunge la Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte el trebuie să treacă de o „pădure deasă și înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume”, o pădure care, după Jung, este un simbol al inconștientului.
După ce, în tărâmul veșnic „petrecu(…) vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot așa de tânăr, ca și când venise”, Făt-Frumos intră în Valea Plângerii și-și amintește trecutul, dar, mai ales, îl „apucă un dor de tată-său și de mumă-sa”. În ultimă instanță, acum el are nostalgia condiției umane pe care o pierduse. În asemenea situație, Făt-Frumos va face drumul înapoi, dinspre mit spre realitate, parcurgând un drum către apusul cu sugestiile trecerii și ale declinului. La întoarcere, el întâlnește forme ale civilizației moderne. În locul moșiei Scorpiei găsește orașe, iar pădurile, cu grava și profunda lor încărcătură simbolică, „se schimbaseră în câmpii”, ca spații ce se sustrag labirintului și tainei. Tot ce înainte fusese poveste devine acum „fleacuri”, oamenii fiind surpinși la altă vârstă decât cea a mitului. Făt-Frumos îi întreabă „pe unii și pe alții” despre Scorpie, ei îi răspund „că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se asemenea fleacuri(s.n.). Mai mult, „locuitorii râdeau de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deștept”. Totul este metamorfozat, personajul însuși fiind puternic marcat de trecerea timpului: „plecă înainte fără a băga de seamă că barba și părul îi albise”.
Finalul basmului plasează narațiunea sub semnul relației omului cu moartea. Pe parcursul basmului personajul a încercat să se sustragă morții, propriei morți, fără să dorească să o învingă prin confruntarea directă, cum o făcuse Ivan Turbincă. În final, Făt-Frumos, care, marcat de timp, nu mai corespunde numelui pentru care se născuse, se întâlnește cu moartea(Mircea Muthu a remarcat că acum „e prima și ultima oară când Făt-Frumos e absolut singur”), moartea fiind de-a dreptul disperată că și-ar fi putut pierde menirea „-Bine ai venit, îi spuse Moartea, că de mai întârziai și eu mă prăpădeam”. Personajul moare, dar nu oricum. Moartea îi trage lui Făt-Frumos o palmă și acesta „căzu mort și se făcu țărână”. Palma pe care i-o trage Moartea înseamnă umilirea unui personaj a cărui vină este că a refuzat să se împlinească în condiția sa de om. Sau, după cum o spune Constantin Noica în Sentimentul românesc al ființei „omul acesta avusese impertinența să iasă din condiția sa de om, depășind pura devenire întru devenire”.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg