Inițial am fost tentat să folosesc sintagma „carte admirabilă” a reputatului filosof român A. Dumitriu. Dar am oscilat și am optat pentru sintagma „carte problematică” întrucât mesajul ideatic al cărții lui V. Goia „Românii și moralitatea lor” (Ed. Școala ardeleană, Cluj-Napoca, 2017) este una plină de probleme și accepțiuni conceptuale care depășesc orizontul unui simplu literat sau eseist cum se prezintă sau se recomandă V. Goia. Autorul este un eseist de marcă în peisajul spiritual al culturii românești, unul care nu întâmplător se situează pe itinerariile parcurse anterior de Al. Husar și O. Paler.
Ca atare, împărtășesc remarca făcută în primele pagini, al autorului, „În loc de prefață”: „Nu trecem prin veacuri singuri și nu ne putem face de cap oricând, de aceea trebuie să receptăm dorințele și mândria românilor dintotdeauna”
(p. 67). Dacă n-ar fi un descendent al școlii blăjene al cărui făgaș a fost marcat anterior de corifeii şcolii ardelene, de personalitatea vizionară a „europeanului S. Bărnuțiu” cu alese calități morale, de Timotei Cipariu, iscusit lingvist consultat și de B.P. Hașdeu, V. Goia n-ar fi avut curajul existențial să pornească la drum și să abordeze o asemenea temă delicată și complexă precum această carte.
Un prim obstacol major este conceptul de moralitate. El este un concept proteic, cu înrădăcinări, încrengături și manifestări diverse. Moralitatea nu ființează ca fenomen în lume ca urmare a predeterminării condițiilor spațio-temporale. Ea se constituie și se manifestă inclusiv și exclusiv pe teritoriul acțiunii uman. Aici întâlnim întreaga gamă a modalităților sale existențiale asemănător logicității. După cum în cazul logicității putem vorbi de ilogic, alogic sau nelogic, de logic și extralogic, la fel în cazul moralității admise ca temei original și nu originar datorită empatiei, putem descoperi manifestări de același gen și specie. V. Goia, ca reprezentant de seamă al școlii blăjene, pleacă de la asemenea premise.
Cedând prezenței și acțiunii cumsecădeniei ca trăsătură de bază a oricărui român în ce privește moralitatea, V. Goia certifică câteva aliniamente ale moralității conform cărora omul autentic s-ar putea realiza în fiecare din noi pornind de la bunul simț, de la cumpănire și moderație.
Onestitatea intelectualilor pe care o profesează autorul este o calitate morală de care avem nevoie precum avem nevoie de aer curat pentru a respira.
O primă contradicție a crezului nostru moral se leagă de opoziția dintre onestitatea intelectuală prestată prin bun simț, cumpănire, moderație, prietenie şi ambiția inadecvată, adică flagrant contrastant cu limbajul faptelor. Sintagma om de omenie care nu este o tautologie, descoperită și propusă de învățătura înțelepciunii populare prin cutume și datini, reluată și profesată de N. Iorga, V. Pârvan și D.D. Roșca, a culminat în perioada interbelică prin opera lui I. Petrovici, C.R. Motru, M. Florian.
Întregul conținut al cărții ne dezvăluie lupta inegală dintre dezideratele misionare ale școlii blăjene și realitățile supuse degradării și decăderii umane prinse în mreaja demonului îmbogățirii fără muncă. Căci, consideră V. Goia, orice român cu minte întreagă sau normală își poate da seama de un adevăr: starea precară a țării se datorează în bună parte ascensiunii mediocrilor ajunși din toate partidele și pe toate palierele societății românești. Așadar, nu modestia e prețuită ca virtute, ci prioritate are tupeul și obrăznicia.
Mânat și animat de atributele fundamentale ale omului de omenie, de scopurile majore ale existenței publice, V. Goia spune un nu hotărât parvenitismului și parveniților. Parvenitul este omul îmbogățit prin mijloace dobândite prin căi ilegale, ilicite, fără a avea conștiința și meritul muncii și modestiei. Poate nimic nu e mai tragic decât mizeria morală în care trăim fără nicio posibilitate de vindecare și soluționare de durată. În aceste trei decenii de prădare a țării s-au antrenat și o parte din funcționarii de pe treptele superioare ale instituțiilor de stat.
Nimănui nu-i mai pasă de biata țară sleită de bogățiile de pe sol și subsol.
Un al doilea obstacol major în calea deslușirii conceptului de moralitate și a cuplului central al gândirii etice este cel care pleacă de la sintagma lui W. Shakespeare conform căreia binele și răul nu există în sine, ci depind de gândirea noastră. În cazul marelui Will avem de a face cu manifestarea sublimă a libertății și spontaneității gândirii creatoare, dar nimic nu ne împiedică să punctăm sec că acest fenomen nestrunit și necontrolat poate să ducă la rezultate arbitrare. Oarecum la alt pol se situează filosoful Kant care conștientizează disjuncția dintre rațional și practic, apriori și aposteriori, încercând să depășească subiectivismul transcendental ajungând în pragul formalismului etic după Nietsche și M. Scheler.
„Căci dacă oamenii ar îndrăzni să-și vorbească și să se manifeste în limitele sincerității în mod sigur ar fi mai puțină durere sufletească, suferință sau mai puține relații tensionate în întreaga lume” (Ion Bâtlan. Philosophia moralis. Prelegeri de etică. S.A. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008, p. 34). E nevoie, considerăm de materializarea și captarea proiectului sistematic al omului de omenie care, pe lângă onestitate și sinceritate, propune și recunoaște adevărul ca valoare și fir călăuzitor deopotrivă.
Am specificat anterior empatia ca temei original al moralității. Ea nu se reduce la trăiri psihice precum emoțiile la sentimente precum simpatia sau pudoarea. Empatia este o înțelegere și prețuire reciprocă pornind de la raționamentul prin analogie. În relațiile dintre oameni ea deschide calea comprehensiunii, aprehensiunii și persuasiunii.
Ne-am simțit obligați să facem aceste precizări pentru a lumina, completa și a ne edifica în legătură cu aportul real al cărturarului blăjan V. Goia. Și atunci, pe bună dreptate, ne chestionăm împreună cu autorul de ce să ne mirăm de starea jalnică în care se află satele noastre? De ce să fim uluiți de atmosfera tulbure și fără orizont care domină deopotrivă la sate și orașe? Căci, în acest context, domină năucitor demonul îmbogățirii fără muncă, premisă care instituie subminarea încrederii în valorificarea forțelor proprii.
Asistăm la exodul specialiștilor, iar ceea ce este și mai rău, la exodul tinerilor, adică la fenomenul alienării prin dezțărare. Oamenii în proporții de masă devin simple căi de rulaj, păpușari care citesc aceleași ziare, locuiesc în spații comune, vorbesc în același fel.
Viața a devenit murdărită și tăvălită în minciună, lipsită de noimă dacă nu e trăită frumos, în intimitate și respect reciproc. V. Goia concluzionează că iubirea dintre bărbat și femeie este cea mai încărcată de valori pozitive. „Înțelegerea și toleranța dintre soți asigură durabilitate și liniște căminului conjugal” (Vistian Goia, Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, p 121). Prin curajul și bucuria riscului aventurii tinerilor, căsătoria devine limanul împlinirilor la care aceștia au dreptul să viseze mereu.
Acest apel și îndemn moral sperăm să nu rămână o chemare seacă și aridă. A fi mediocru în gândire și conștiință înseamnă că persoana respectivă e dotată deficitar, încât ambițiile ei înclină în și faţă de capacitățile sale. Starea precară a țării, vicierea vieții și spiritului public, se datorează ascensiunii mediocrilor. Țara are nevoie de oameni inteligenți și modești dar, în prezent predomină tupeul și obrăznicia, spune V. Goia. De secole politicienii români vor să dovedească preceptul biblic „capul plecat sabia nu-l taie” acesta s-a confirmat de la fanariotism încoace ca exemplificare a nihilismului la care am ajuns, fapt care ne împiedică să contemplăm senini răsăritul soarelui.
Cărturarii blăjeni au fost de-a lungul secolului blajini și treji deopotrivă. V. Goia îi dă o replică majoră prin această carte lui A. Marino care ne-a recomandat două secole de stoicism pentru a ne redresa moral.
În consecință, după acest excurs ideatic consistent, pilduitor și tragic deopotrivă, deloc convențional sau formal, și în același timp problematic și „admirabil” cărturarul blăjean V. Goia ne dă o diagnoză precisă a moralității prezente la români nelăsându-ne cu ochii în ceață și nici nesuspendându-ne în vid orice speranță. Mărturisim că trecem împreună prin veac, că refuzăm pasivismul și indiferența, pierderea oricărei busole axiologice. De aici nevoia noastră profundă de a face recurs la memoria arhetipală, la filonul „omului de omenie”, la demnitatea autentică a acestuia.