Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre Octavian Goga

Despre Octavian Goga

Scriind despre poezia lui Octavian Goga, Ion Pop menționează pe bună dreptate „cea mai exactă, mai profundă și mai actuală” caracterizare a poetului de la Ciucea, care îi aparține lui G. Călinescu. Universitarul clujean reține ideea că autorul Istoriei literaturii române de la origini pănă în prezent „amorsa acea mișcare de desprindere, necesară, de contingențele istorice care țineau – și vor mai ține o vreme – prizonieră această poezie, anticipând o lectură cu mult mai târzie a ei, din partea unor generații ce vor fi, inevitabil, în mai mică măsură sensibile la conținutul său strict determinat temporal”. Este adevărat, recunoaște criticul, că „o separație netă între nivelul ei «pur» și contextul social istoric care a generat-o nu se poate face (…) fără a risca grave erori în înțelegerea dimensiunilor ei reale”. Poet care a pornit de la eveniment, Octavian Goga trece într-adevăr, după cum menționează Ion Pop, în „domeniul «universalului uman»”. Ceea ce infirmă opinia unui Pompiliu Constantinescu referitoare la „un fond trecător” (ce ar fi inspirat poezia lui Goga), fond ce ar determina „caducitatea” acesteia.
G Călinescu trebuie amintit într-adevăr atunci când se vorbește despre poezia lui Goga. Autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent are în vedere, ca emblematică pentru creația lui Goga, poezia Noi: „La noi sunt codri verzi de brad/ Şi câmpuri de mătasă;/ La noi atâția fluturi sunt,/ Şi-atâta jale-n casă./ Privighetori din alte țări/ Vin doina să ne-asculte;/ La noi sunt cântece şi flori/ Şi lacrimi multe, multe…// La noi nevestele plângând/ Sporesc pe fus fuiorul,/
Şi-mbrățişându-şi jalea plâng/ Şi tata, şi feciorul.// Sub cerul nostru-nduioşat/ E mai domoală hora,/ Căci cântecele noastre plâng/ În ochii tuturora”. Criticul descoperă aici un „aer hermeneutic” (corectat mai târziu de Alexandru Paleologu), lectura călinesciană făcând abstracție tocmai de evenimentul social-istoric: „Țara pe care o înfățișează această poezie are un vădit aer hermeneutic. E un Purgatoriu în care se petrec evenimente procesionale, în care lumea jelește misterios, împinsă de o putere nerezolvabilă, cu sentimentul unei catastrofe universale (…). Mișcarea poeziei este dantescă și jalea a rămas pură, desfăcută de conținutul politic”.
Ion Pop oferă o admirabilă lectură a poeziei lui Octavian Goga din perspectiva unui „joc cultural” și a unui ritual tradiționalist ca rafinament autentic. „Spațiul liric al lui Octavian Goga, scrie Ion Pop, se înfățișează ca o primă expresie majoră în literatura română a ritualului tradiționalist. Conturându-și «țara» ca teritoriu sacru, Goga dă o culoare aparte tuturor elementelor ei constitutive. «Jocul» său poetic este perfect asimilabil «jocului cultural» (…) prin sugestia atmosferei «liturgice», prin stilizarea iconografică a prezențelor umane, prin generalizarea la dimensiunile întregii colectivități a unui «ceremonial» existențial”.
O mărturisire a poetului trebuie avută în vedere, cu atît mai mult cu cât aceasta conține suficiente sugestii pentru înțelegerea fondului de modernitate a poeziei sale: „Eu, grație structurii mele sufletești, am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și se transformă într-o trâmbiță de alarmă”. Îmi permit să-mi îndrept atenția asupra unor detalii ce, după a mea știință, au scăpat la lectura fragmentului. Sufletul poetului care filtrează durerea/realitatea concretă a „poporului” este al unui intelectual, trecut prin școli înalte și cititor de poezie de bună calitate, dar și traducător notabil. Filtrarea despre care pomenește poetul în acest text cu valoare de ars poetica se finalizează indiscutabil în desenul fin, în forme severe prin frumusețea lor. Omul care „filtrează” se transformă în altceva, într-o trâmbiță, și, fără a insista, nu poți să nu te gândești la scrisoarea pe care Rimbaud i-o trimite, la 15 mai 1871, lui Paul Demeny, cu celebra formulare „Eu este un altul. Nu-i vina aramei că se trezește trâmbiță!”. Octavian Goga păstrează de altfel o necesară distanță față de lumea satului, distanță care este cea a artistului dornic de perspectivă. Prin această distanță nu trăirile sunt percepute, ci formele. Poetul nu trăiește realitatea, ci o urmărește: „Deci, eu, din fragedă copilărie, am urmărit satul cu toate figurile lui” (s.n.). Distanța despre care vorbește poetul îi permite acestuia să ocupe un loc de-a dreptul privilegiat pentru artist, deasupra, aspect care contează pentru specificul poeziei lui Octavian Goga: „Participând însă la această viață a satului (…), am rămas deasupra mulțimii, un observator al ei, înregistrator conștient al tuturor evenimentelor dimprejurul meu”. Este un artist deloc dispus să transcrie trăirile imediate, dimpotrivă, conștient, lucid, el le ia în considerare ca punct de plecare pentru Operă. Nu exclud ideea dorinței de poetului de a prelua durerea și patimile altora, neîmplinită din moment ce ea devine obiectul unei programatice Rugăciuni: „Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea lor o frânge,/ Şi de durerea altor inimi/ Învață-mă pe mine-a plânge./ Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maştere şi rele,/ Ci jalea unei lumi, părinte,/ Să plângă-n lacrimile mele”.
Poezia lui Octavian Goga, în special volumul de debut din 1905, este luminată de un autentic spirit al Cărții, hotărâtor pentru imaginea satului și pentru perspectiva poetului asupra acestuia. Tot ceea ce ține de o poezie cu caracter social și tot ceea ce pare legat de circumstanțe (care ar avea drept consecință caducitatea lirismului, despre care vorbea un Pompiliu Constantinescu) este filtrat prin sufletul poetului și din perspectiva lecturii textului biblic. Cunoscuta poezie Dăscălița este semnificativă pentru această perspectivă asupra unei realități care, în transparența ei, permite să se deslușească tiparul etern. În vorbele învățătoarei, moșnegii, „ceteți” ai cărților sfinte, văd concretizarea Cărții: „Moşnegi, ceteți ai cărților din strană,/ Din graiul tău culeg învățătură,/ E scrisă parcă-n zâmbetele tale/ Seninătatea slovei din scriptură”. Sau: „În barba lor, căruntă ca amurgul,/ Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,/ Căci văd aievea întrupat ceaslovul/ În vorba ta domoală şi cuminte”. În orizontul acestei transparențe a realului, preotul se identifică vizibil cu apostolul: „Din cetățuia strălucirii/ Coboară razele de lună,/ Pe-argintul frunții lui boltite/ Din aur împletesc cunună./ Cuvine-se hirotonirea/ Cu harul cerurilor ție,/ Drept-vestitorule apostol/ Al unei vremi ce va să vie!” Sau: „Bătrânul mag înalță fruntea,/ Ce sfânt e graiul gurii sale:/ Din el va lumina norocul/ Acestui neam sfârșit de jale!”. Dascălul este reflexul în timp concret al sfântului din icoană: „Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche/ Blând îmi răsai cu fața ta blajină,/ Cu zâmbet bun, cu ochi cuminți și limpezi,/ Strălucitori de lacrimi și lumină”. Poetul dispune de un ochi care vede dincolo de realitatea concretă: „Căci simt plutind prin fumul de tămâie/ Sfințenia cântării preacurate,/ Ce-a rumenit o lume cu senina/ Cucernicie-a vremilor uitate./ Și-n ochii tăi văd strălucind scânteia/ Din focul mare-al dragostei de lege,/ Ce prin potopul veacurilor negre/ Ne-a luminat cărările pribege”.
Așteptarea și-a pus amprenta pe universul satulului din poezia lui Octavian Goga; este așteptată nașterea unui mântuitor, motivată de convingerea că lumea reală nu este decât imaginea decăzută a timpului auroral: „Şi sufletul înviorat îmi spune/ Că fătul ăst-al patimii amare/ Şi-al dorului ce moare-n aşteptare/ E solul sfânt… înfricoşatul crainic,/ Izbăvitor durerilor străbune”. În fond, realitatea concretă păstrează tiparul scenariului sacru: „El, cel frumos şi frate bun cu glia,/ Nou-întrupatul suflet de Mesia,/ Va fi județul ceasului de mâine,/ Ce-ntr-un zorit aprins de dimineață,/ Cu mâna lui vitează, îndrăzneață,/ Zdrobi-va cartea legilor bătrâne”. Cu atât mai mult cu cât această realitate este purtătoarea unei taine greu de descifrat de omul căzut în orizontul timpului istoric: „Azi ochii lui ascund în adâncime/ Măreața taină nepătrunsă mie”. Acestui „nou-întrupatul suflet de Mesia” i se încredințează schimbarea timpului degradat într-o semnificativă Sărbătoare: „Atunci, în ziua mare-a învierii,/ Aceşti ostaşi cu fețe ofilite,/ Cu zâmbet mort, cu suflete trudite,/ Ca-ntineriți de suflul primăverii/ S-or ridica, ei, cari au fost străjerii/ Amarului, şi-ai morții, şi-ai durerii,/ Cu brațul greu de greul răsplătirii./ Toată țărâna gliei dezrobite/ Şi munții toți şi-adâncurile firii/ Vor prăznui din pacea lor urnite/ Înfricoşata clip-a premenirii,/ Când suflet nou primeşte întrupare,/ Şi-n strălucirea razelor de soare/ El hărăzeşte vremii-mbătrânite:/ Vestmântul nou, de nouă sărbătoare”.
Mai puțin sesizată prin prezența ei discretă, privirea poetului, sensibilizată de textul sacru, scrutează necruțător o realitate concretă, descoperind în substanța și în materialitatea ei modelul începutului.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg