La editura „Pro Universitaria”, Mădălina Stoica publică volumul Personajul absent și poetica absenței în literatură (inițial teză de doctorat la Angelo Mitchievici), un studiu deosebit de riguros, care, având ca obiect absența, întâmpină, după cum autoarea însăși o recunoaște, „o serie de dificultăți tipice pentru orice concept neomologat”.
Mădălina Stoica este interesată de felul în care absența își „găsește loc în literatura de secole și devine termen demn de articulat în discursul critic al literaturii, fără a-și depăși condiția de epifanie”. Autoarea propune contexte care-i oferă în ultimă instanță prilejul dezvoltării unui demers critic bine articulat și deosebit de elevat, finalizat prin corecta înțelegere a termenului și pentru ridicarea acestuia „la demnitatea conceptului”: „Astfel o importantă dimensiune a studiului nostru o reprezintă căutarea unui context în care absența poate fi așezată convenabil. Această perspectivă va pleca dintr-o panoramare a celor mai importante direcții epistemologice, pentru a plasa discuția, în cele din urmă, în spațiul literaturii, în contextul dramaturgiei”. Într-un Argument (Absența-un concept în devenire. Limite, metode, negocieri epistemologice), autoarea își susține convingător perspectiva asupra absenței. Chiar dacă își propune să pornească dinspre general spre particular, perspectiva este inversată pentru buna înțelegere a unui termen emblematic: „Deși acest studiu îmbrățișează o perspectivă care pornește, în mod firesc, dinspre general înspre particular pentru ca ulterior particularul să releve un plan de generalitate, ni se pare oportun să inversăm perspectiva pentru scurt timp, fapt în măsură să facă sesizabile mizele acestui termen care articulează aspecte profunde ale modernității literare”. În felul acesta, Mădălina Stoica se dovedește un fin comentator al operelor dramatice, chiar cele mai cunoscute: „Arhimedicul punct de reazem este piesa ultracunoscută a lui Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot, una dintre cele mai jucate pe toate scenele europene și, în același timp, una dintre cele mai comentate. Piesa autorului irlandez este centrată pe un personaj absent, Godot, o absență care invocă, în cele din urmă, ceva mai grav și mai tulburător, și anume o absență ridicată din planul contingenței în cel al unei transcendențe goale. Prin urmare, una dintre cele mai importante piese ale unui reprezentant de seamă al teatrului absurdului pune în discuție atât la nivel literar, cât și într-un plan ontologic, chestiunea absenței în lume”. Absența este urmărită de un critic ce își finalizează convingător demersul fidel specificului operei abordate: „Scaunele, o altă piesă remarcabilă a unui dramaturg înregistrat sub aceeași marcă a absurdului, Eugène Ionesco, pune în discuție absența într-un mod vădit de inexistență a personajelor convocate într-un scenariu cel puțin la fel de aberant precum cel propus de Beckett: niște bătrâni își dau întâlnire cu oficianții unei lumi invizibile. Mult așteptații invitați «își fac apariția», în mod ciudat, in absentia, apariție posibilă în logica bizară a teatrului absurd și marcată în scenă de multitudinea de scaune, dar și de histrionismul Bătrânilor. Tot astfel, absența este speculată în Lecția, piesa aceluiași autor, atunci când punctul de maximă tensiune este dezamorsat de arma crimei: Profesorul o ucide pe elevă cu un cuțit invizibil”. Autoarea nu este preocupată atât să ilustreze, cât efectiv să dezvolte un demers analitic dintre acelea care îmbogățesc opera. Fiindcă ceea ce contează in volum este atenția acordată „expresiei” textului dramatic în ultimă instanță, acelor diverse înfățișări sub care este „prezentă tema în marea literatură a secolului XX”.
După ce trece în revistă o serie de definiții ale absenței (Definițiile absenței. Situarea în interval), în capitolul Ipostaze ale absenței în dramaturgia secolului al XX-lea: scenarii de interpretare Mădălina Stoica urmărește absența în dramaturgia lui Eugene O Neill (Absența și imaginația romantică. Personajul absent în teatrul lui O Neill), pentru ca în paginile rezervate lui Tennesee Williams să contureze cât se poate de convingător „un model al de-realizării personajului în criză”. Printr-o convingătoare perspectivă de lectură, autoarea conturează condiția personajului fără a neglija specificul marelui dramaturg. Un capitol special îi este rezervat lui Eugene Ionesco, pentru ca în finalul excelentului său volum autoarea să ofere strălucite comentarii (nu înseamnă că celelalte nu ar fi de menționat) la Samuel Becket.
Cu o indiscutabilă vocație a construcției teoretice, Mădălina Stoica se dovedește un critic sensibil și profund, care, din perspectiva conceptului urmărit, citește opera convinsă că aceasta nu și-a epuizat sensurile, ceea ce-i stimulează dorința de a o îmbogăți printr-o lectură perfect motivată. Capitolul despre teatrul lui Eugene O Neill debutează printr-o scurtă prezentare a dramaturgului american, cu necesare informații biografice și opinii ale criticii literare, în ultimă instanță o atentă pregătire pentru evidențierea temei urmărite: „După o astfel de cartografiere a principalelor idei din creația dramaturgului american, nu e greu de crezut că tema absenței se va afirma în exercițiul dramatic al lui Eugene O Neill. Cunoscând faptul că americanul revivifiază un context particular pe care îl găsim în tragediile antice, legătura cu absența este ușor de intuit”. La dramaturgul american, susține Mădălina Stoica, absența are vechi și strânse legături cu tragedia, contribuind în mod esențial la construcția dramatică și plasând, de cele mai multe ori, personajele in absentia prin moarte, dispariție inexplicabilă, sacrificiu, jertfă etc. Concluzia, necesară, este formulată cu multă siguranță: „dincolo de prezentul și prezența pieselor lui lui O Neill, demne de explorat în continuare, iată că opera marelui dramaturg american reușește să ofere un fertil spațiu dramatic cu deschidere către lacună, gol, absență”.
La Tennesee Williams este urmărită „poetica absenței”. Și aici, autoarea trece „în revistă câteva dintre cele mai importante marcaje de istorie și critică literară”, pentru a acorda atenția cuvenită în mod special piesei Un tramvai numit dorință, cu intenția de „demonstra în ce măsură absența reprezintă un vector important al pieselor dramaturgului american”. Cu mențiunea că tema este legitimată în demersul autoarei de un specific al structurii dramatice, aspect caracteristic de altfel și în situația celorlalți dramaturgi comentați: „Noțiunea de absență își va găsi cu ușurință un loc în discursul critic pe marginea pieselor lui Tennesee Williams întrucât, așa cum vom avea ocazia să vedem, structura dramatică a acestora este mulată pe dialectica lipsă-exces”(s.n.).
O atenție deosebită merită capitolul dedicat lui Eugene Ionesco, Eugene Ionesco și poetica absurdului. Creația ionesciană între mai-mult-ca- prezența și mai-mult-ca- absența, dar și paginile despre Samuel Beckett, Samuel Beckett și revoluția Godot-centristă. Către o poetică a absenței în piesa Așteptându-l pe Godot, cu atât mai mult cu cât, cu multă finețe, autoarea stabilește aici trăsăturile definitorii ale unei poetici care se motivează din perspectiva celor două concepte, absurdul și absența.
Convinsă că dintre toți dramaturgii Eugene Ionesco „pare să fie cel care reușește cel mai bine să integreze absența în opera sa”, autoarea consideră că este „necesară parcurgerea câtorva momente marcante din biografia autorului, teorii esențiale din receptarea critică a operei sale și, nu în cele din urmă, recuperarea unui sens pe care îl dăm acestor intuiții în raport cu câteva dintre piesele exponențiale ale primei perioade de creație”, totul în numele textului ionescian și al specificului său, la care Mădălina Stoica revin cu bucuria și satisfacția criticului căruia opera i-a prilejuit o fascinantă aventură intelectuală.
În situația lui Samuel Becket, care „creează din absență o miză importantă în opera sa”, chiar dacă dramaturgul nu pare să facă din absență, precum Eugene Ionesco, o „teză majoră a operei”, autoarei nu-i poate scăpa în dramaturgia irlandezului un reiterat „discurs despre absență”, care devine stimulator pentru demersul Mădălinei Stoica, pe parcursul căruia se conturează la modul convingător un posibil model al unui dramaturg despre care nu se poate spune că s-a scris prea puțin.
Să nu trecem cu vederea Concluziile volumului, în special transcrierea perspectivei unui comentator care înțelege foarte bine relația cu textul: „stadiul cercetării noastre se oprește la intersecția a două direcții: una conștientă de limitele și insuficiențele propunerilor pe care le-am vehiculat, alta care înțelege că avansarea analizei până în punctul de față reprezintă o invitație deschisă pentru a continua cercetarea, adresată atât nouă, cât și unor teoreticieni care să își asume puncte de vedere în raport cu problematica absenței și a personajului absent”. Mai ales, autoarea crede într-o „temă” care, în egală măsură, „face apel la intimitatea textului și, într-o dimensiune personală, la interioritatea cercetătorului”
Îmi place să cred că Personajul absent și poetica absenței în literatură este cartea unui tânăr și autentic cercetător și critic literar a cărui rigoare nu rămâne insensibilă deloc la ispitele eseului.