Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre receptarea spiritului nipon

La editura clujeană „Limes”, Mihaela Hașu Bălan publică un substanțial studiu, în două volume, despre direcțiile majore în receptarea spiritului nipon în spațiul literar și publicistic românesc în perioada 1920-2010. Volumul a fost inițial teză de doctorat la profesorul și scriitorul Ștefan Borbely, ceea ce constituie o garanție în plus a seriozității demersului tinerei autoare.
Mihaela Hașu Bălan este interesată de receptarea literaturii japoneze din perspectivă literară în primul rând. Autoarea își propune un studiu asupra receptării literaturii japoneze pe diferite paliere, după cum însăși subliniază într-un semnificativ Argument: „unul istoric, în care se va vedea diferența de percepție și recepție în cele două secțiuni istorice ce încă ne definesc, și anume perioada antedecembristă și cea postdecembristă, altul social, sesizabil în diversele forme de mediatizare(reviste culturale, literare, ziare, ediții în volume), iar un altul cultural, detectabil, în funcție de nivelul orizontului de așteptare al lectorului, în imaginea culturii japoneze așa cum apare în literatura tradusă și, deci, accesibilă publicului român”. Cercetătoarea este preocupată în special de perioada modernă a literaturii japoneze, acea perioadă „occidentalizată”, urmărind în egală măsură „intruziunea vestică în mentalul colectiv și în imaginarul cultural”, dar și „reminiscențe autohtone, care, împreună cu aportul de alteritate culturală, socială, economică și politică va constitui o entitate socio-culturală diversă”, dar „profund japoneză”. Perspectiva este cu atât mai seducătoare cu cât- și autoarea accentuează acest lucru- japonezii au trecut cultura occidentală prin mentalitatea proprie, rezultând de aici o identitate căreia autoarea îi acordă toată atenția.
Un prim volum conturează o necesară introducere în „artisticul „ japonez, atât modern, cât și contemporan (contextul cultual-politic, sincretismul religios, semnificații ale relației război și pace” constituie autentice repere).
Capitolul Receptare: cadru teoretic are în centrul atenției, ca un preambul la studiu, o serie de teorii ale receptării, apelându-se dezinvolt la un Umberto Eco (cel din Șase plimbări prin pădurea narativă, în primul rând, la Wolfgang Iser ori la Antoine Compagnon (cu Demonul teoriei. Literatura și bunul simț) sau, de la noi, la Paul Cornea, cu binecunoscuta sa Introducere în teoria lecturii. Ceea ce reține în mod deosebit atenția aici este relația dintre opera literară și cititor, Mihaela Hașu Bălan insistând asupra faptului că cititorul re-creează opera, sub semnul unei legitime complicități cu autorul, dar, mai ales, ascultând și dând dreptate acelei intenții a textului despre care vorbește Umberto Eco. Acest capitol constituie, într-un fel, punctul de plecare al unei lecturi seducătoare, venită din partea unei cititoare capabile să sesizeze acea amintită „deschidere de natură ontologică și epistemologică către celălalt”, cititorul „«funcționând» ca motor de căutare, o căutare a lumii și a sinelui”. Amintind în continuare tipurile de receptare (literară, istorică și critică), Mihaela Hașu Bălan abordează un al patrulea tip de cercetare, „exploratorie”, care „sondează un teren vulnerabil, instabil, acela al mișcării fluctuante a interviului, audienței literare, iar pe un alt palier, a blog -ului”.
Autoarea urmărește cu atenție, cu multă conștiinciozitate chiar, imaginea literaturii japoneze în presa culturală românească, făcând o necesară distincție între perioadele reflectării acestei literaturi în viața editorială românească.
De un interes deosebit mi se pare capitolul rezervat receptării critice a literaturii nipone, moderne și contemporane, traduse în românește. După un „scurt parcurs istoric”(cu atenția concentrată asupra modernității literaturii din Japonia), odată înțeles contextul social-politic și cultural al Japoniei moderne, Mihaela Hașu Bălan urmărește impactul pe care literatura japoneză îl are asupra cunoașterii occidentale. „E «nebună» sau « firească» această literatură, având în vedere realitatea istorică, neexperimentată niciodată de occidentali?”, se întreabă autoarea.
Substanțiale mi se par de asemenea paginile ce cuprind exegeze ale unor importante opere literare japoneze traduse în românește. Mihaela Hașu Bălan abordează aici „teme literare marcante ale literaturii moderne și contemporane”, rezervându-și „libertatea de a croșeta analitic pe marginea textului literar”, pe care, pe bună dreptate, îl consideră de o „profunzime răvășitoare”. Autoarea optează pentru grila occidentală de interpretare, atenția concentrându-se supra substanței invariabile a literaturii, a umanului „manifestat cu aceeași intensitate indiferent de cultură”. Faptul este cu atât mai motivat cu cât nu este ocolită funcția ficțiunii, în primul rând, consideră autoarea, de a exorciza frământări și atitudini ale individului în fața realității. Mihaela Hașu Bălan trece în revistă „temele” literaturii nipone din perspectiva unui critic ce nu rămâne tributar abordării exclusiv tematice a creației. Iubirea („temă predominantă”) este urmărită în relația cu spectrul morții, autoarea sintetizând la modul convingător ipostazele iubirii în operele unor cunoscuți scriitori japonezi, mai exact la Inoue Yasushi, cu Pușca de vânătoare, la Yukio Mishima, cu iubirea adolescentină ori matură, la Yasunari Kawabata. Femeia, erotismul, alienarea și absurdul existenței sunt menționate ca repere ale unui context în care autoare își va derula convingător demersul interpretativ. Tânăra cercetătoare dovedește aici indiscutabilele aptitudini ale unui critic literar la care seriozitatea abordării și finețea comentariului sunt calități definitorii. Unghiul tematic îi asigură perspectiva necesară spre specificul estetic al operelor. Am în vedere Autismul în literatură și identitatea ființei de hârtie. Problema identității între luptă și renunțare. Punctele de vedere sunt transcrise cu personalitate: „Literatura modernă și contemporană japoneză nu mai păstrează nimic din evanescentul poeziei haiku sau din frumusețea misterioasă a prozei tradiționale și chiar moderne timpurii, ce ne aruncă fără colac de salvare în adâncimile întunecate ale imaginarului postnuclear, un imaginar scindat între o lume pe care nu o mai recunosc și o avalanșă de spectre occidentale”. Foarte meticulos este urmărită criza identității, la Kobo Abe (perioada modernă) și la Murakami Ryu (postmoderne). Convingătoare rămâne lectura romanului Bărbatul-cutie al lui Kobo Abe, lectură pe parcursul căreia Mihaela Hașu Bălan trimite la lucrări de referință care se armonizează cu punctele de vedere ale autoarei: „Accentele kafkiene și atmosfera becketiană abundă la o lectură avizată, însă succesul acestei proze constă în capacitatea autorului de a contura un labirint al rătăcirilor interioare ale personajului a cărui lume, redusă fizic la dimensiunile unei cutii, reverberează în cercuri concentrice pînă la acapararea întregii existențe”. În situația unui Murakami Tyu, preferința autoarei pentru „viața” din operă este evidentă: „Personajele ficțiunilor lui Murakami Ryu sunt mai degrabă atacatori decât victime. Kiku și Hashi, protagoniștii romanului, luptă întreaga lor existență, de multe ori în mod inconștient, pentru a-și găsi rădăcinile, identitatea aruncată odată cu trupurile lor plăpânde în cutiile de bagaje”. Alți importanți scriitori niponi sunt abordați de Mihaela Hașu Bălan din perspectiva interculturalității. Autoarea urmărește imaginarul acestora prin contactul lor cu spiritualitatea europeană, fapt ce-i permite să surprindă profilul distinct al acestor scriitori. În cazul lui Mishima, căruia Marguerite Yourcenar i-a dedicat celebrul eseu Mishima sau viziunea vidului, se reține ideea că romanele sale „sunt traversate de estetism” (teoretizat de autor), „subiectul narativ fiind de multe ori pus în umbră, deoarece însăși formula autoreferențială, subiectivă, a shasetsu-ului caută să exploreze pârghiile interioare ale spiritului, ale vieții și ale tragismului care iese din ele”. Specificul scriitorului este urmărit atent și atunci când se comentează Soare și oțel: „Prezența explicită a cititorului în text, descrierea artistică, limbajul poetic, fac din acest discurs o metaforă a confesiunii literare, în care ficțiunea se inter-corelează cu spiritul biografic. Construită ca analiză psihologică, proza atrage prin limbajul metaforizant și analitic, prin înglobarea în conținutul ideatic a referințelor europene”. O mențiune aparte pentru capitolul Demitizare și desemantizare în romanescul nipon contemporan, inițial o comunicare susținută la Conferința internațională a doctoranzilor în Filologie de la Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureș.
Cel de-al doilea volum, urmărind Reflectarea spiritului nipon în artisticul românesc (în presa culturală românească. în literatura perioadei 1920-2010 sau în exegetica românească) întregește profilul unui cercetător atent și serios, ale cărei opinii asupra spiritului nipon(și nu numai) merită atenția cuvenită.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg