Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre revizuiri în climatul unei stagnări generale

Despre revizuiri în climatul unei stagnări generale

 

Elena Vieru
Monica Lovinescu și revizuirile literare
postcomuniste
Editura Pastel, Brașov, 2018, 149p.

 

 

Curajoasa inițiativă a tinerei profesoare din Brașov, Eleva Vieru, de a se apleca asupra operei Monicăi Lovinescu și, mai ales, de a pătrunde consistent și asumat pe terenul revizuirilor prin recenta lucrare Monica Lovinescu și revizuirile literare postcomuniste merită apreciată. Acest curaj și poziționarea nonconformistă sunt remarcate și de criticul Mircea A. Diaconu, sub îndrumarea căruia Elena Vieru și-a finalizat teza de doctorat, și care semnează prefața cărții: „Cert e că Elena Vieru intră pe acest teren [n.a.: al revizuirilor], propune cel puțin îndoiala acolo unde funcționează clișeele, se poziționează nonconformist și, finalmente, face o incursiune în câteva din analizele realizate de Monica Lovinescu” (p.9)
Într-adevăr, una dintre cele mai controversate și mai pătimaș abordate teme ale criticii literare actuale este cea a revizuirilor. Ca intenție în abordare, revizuirile datează din 1914, de la teza formulată de Eugen Lovinescu în Critice, prin care istoricul literar fălticenean proiecta continua reașezare în raport cu valorile literare „din conștiința nevoii biologice și sociale” și dintr-o „conștiință actuală și strict critică”. Așadar, plecând de la o înțelegere a literaturii în dinamica ei în așezarea estetică, „revizuirile” sunt firești și de dorit. Nu te poți raporta în întreaga ta viață de critic în același fel la aceeași operă. Distanța cronologică și ideologică modifică măcar puțin raportarea. Primul principiu din logica aristotelică, cel al identității, nu-și poate clama validitatea atâta vreme cât prin propria viață, prin propriile lecturi și prin angajarea asumată sau prin activitatea conformistă, subversivă ori dizidentă (pentru a ne situa în proximitatea termenilor lui Ion Simuț) într-un climat literar modelat ideologic, criticul nu mai este același în raport cu el însuși, dar mai ales în raport cu textul literar. În fericitul caz al marilor opere, textul premergând epoca se modifică, se adaptează, necesită relectura de pe un alt palier. Schimbarea contextului receptării – în care se situează criticul – conduce la modificări în perceperea contextului producerii, indiferent de profunzimea demersului de repoziționare și analiză în context. Ca răspuns la „noile sensibilități estetice”, lectura oricui se modifică. Doar criticii care pot invoca lenea intelectuală a relecturii sau dorința de a nu părea retractili sau convertiți refuză revizuirea; cel mai adesea se manifestă astfel criticii și istoricii literari care, din prea-plinul sinelui încărcat de autoritate, prin forța ilocuționară a textului critic deja lansat, au aruncat sentința.
Intrarea pe terenurile mișcătoare ale revizuirilor este adesea ocolită în lucrările monografice ale tinerilor critici, mai ales dacă provin de la catedră. Există o anumită comoditate a așezării în datul sentinței, care devine reper în orizontul unui câmp literar care se încheie cu 40-50 de ani în urmă, astfel proiectat prin curriculum – revizuirile lecturilor dincoace de acest orizont temporal sunt cele mai controversate în critica literară autohtonă –, mai ales în rândurile profesorilor de gimnaziu și liceu. E mult mai stabil și nu necesită efort să reinterpretezi dacă te referi la instanța critică imuabilă (în fapt, de multe ori revizuită ulterior). Literatura română predată în școli se apropie astfel de setul axiomatic de norme din științele exacte, iar elevii reproduc cu multă dibăcie aceleași referințe critice la aceleași texte, în lecturile din urmă cu peste 50 de ani, evident. Mircea A. Diaconu afirmă apăsat:

„Cred că nu greșesc dacă spun că, printre profesori, există o reticență mare în a aborda teme sensibile, precum aceea a revizuirilor, intrată azi nu în desuetudine, ci pur și simplu în uitare. Cine-și mai propune acum recitiri eliberate de zgura timpului? Nu-i vorbă, pe acest fond, ideile primite de-a gata țin locul unei așezări reale în înțelegerea faptelor. Mai mult, mi s-a părut mereu că, mai conservator, mediul didactic s-a poziționat în mod natural în anii ’90 de partea lui Eugen Simion, a apolitismului pe care l-a practicat, ca și cum literatura ar fi operă de seră.” (p.7).

În acest climat al unei așezări molcome într-o altă vârstă a recepției, este cu adevărat surprinzătoare lucrarea Elenei Vieru, Monica Lovinescu și revizuirile literare postcomuniste, prin care profesoara din Brașov își asumă o raportare diferită la literatura română, pledând pentru revizuiri. Evident, personajul în jurul căruia proiectează desfășurarea analitică, dar care la rândul său proiecta revizuirea pe alte coordonate, este Monica Lovinescu, fiica lui Eugen Lovinescu, părintele revizuirilor literare românești. Monica Lovinescu, memorialist și istoric literar, având posibilitatea și asumându-și responsabilitatea de a se raporta la literatura română din exterior – într-o angajare morală, neîncercată de prietenii sau alunecări ideologice – propune un altfel de revizuire de la microfonul postului de radio Europa liberă: una pe criterii etice. În fond, nici măcar nu este vorba despre o revizuire etică, ci despre o invitație la relectura faptelor, la relectura convertirii ideologice a scriitorilor români din perioada comunistă, devoalând cu inocența copilului din Hainele cele noi ale împăratului a lui Christian Andersen, cel care nu s-a sfiit să strige: „Împăratul e gol!”, influența ideologiei roșii asupra unei părți a marilor nume ale literaturii române. Monica Lovinescu, în calitatea ei de instanță morală, având capacitatea de a se detașa de spațiul cultural al producerii, de sensibilitățile lui estetice și ideologice și, de epocă, a promovat virtutea în deplinătatea convergerii valorilor absolute ale antichității grecești (binele și frumosul luate împreună la Socrate și Aristotel), adăugând esteticului și dimensiunea etică. Practic, prin această poziționare, fiica celui care a propus înțelegerea revizuirii critice în literatura română în parcursul firescului, a reclamat procesul revizuirilor pe noi coordonate. Cu atât mai importantă este această angajare a Monicăi Lovinescu, de la distanța de la care fenomenul literar românesc se vedea ca întreg, cu cât din interior era imposibilă o asemenea poziționare din lipsa curajului. Nicolae Manolescu punea accentul pe această lipsă a unei „elite a curajului civic” care să proiecteze corect și echidistant auto-imaginea literaturii române în anii comunismului, cel puțin în primele sale două decenii. Șansa literaturii noastre a fost această perspectivă care ține de hetero-imagine, chiar dacă e realizată de cineva provenind din câmpul literar românesc, având deopotrivă curajul asumării proiectului de relectură „est-etică”.
Elena Vieru are curajul intrării în controversata și contondenta temă a revizuirilor. Dar, mai mult, mediind și interpretând „lucrarea” Monicăi Lovinescu văzută prin ochii criticilor Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Alex Ștefănescu, Gheorghe Grigurcu, Mihai Zamfir, Eugen Negrici, Elvira Sorohan ș.a., nu se sfiește să constate abaterile sau interpretarea operei în interesul susținerii unor puncte de vedere. Astfel, admițând ideea unei mai drepte așezări ierarhice a valorilor prin poziționarea Monicăi Lovinescu, discursul lui Eugen Simion, pretins eugenlovinescian ca orientare, conduce la separarea ireconciliabilă a tipologiilor revizuirii la tată și fiică:

„Deși formulează asemenea aprecieri, fostul președinte al Academiei nu stabilește locul Monicăi Lovinescu în contextul revizuirilor, ci este mai degrabă preocupat a ilustra modul în care Doamna de la Paris a reinterpretat conceptul lovinescian de revizuire, contrazicându-și propriul tată.” (p.22).

Convergența celor două tipuri de revizuiri este, în esență, obiectul discuției. Monica Lovinescu intervine în încercarea de a repara – constată Elena Vieru – anularea literaturii anterioare perioadei proletcultiste pe criterii etice. Tot pe criterii etice era necesară, așadar, și revenirea. Raportarea la estetic nu dispare niciodată din comentariile Monicăi Lovinescu. De aceea intervențiile ei sunt expresia dezamăgirii morale față de incontestabilele valori estetice. Exemplele ilustrative: G. Călinescu și „labilitatea lui etică”, Tudor Arghezi și „greața” provocată Monicăi Lovinescu de lauda „descălecatului” stalinist, Mihail Sadoveanu și cinismul cu care a produs „operele” de propagandă comunistă la comandă sunt contrapuse unor modele totale, ale convergenței etice și estetice, cu riscul radierii din istoria literară: Lucian Blaga, Ion Barbu, Vasile Voiculescu. Campionii osanalelor nu dezamăgesc atât de mult (deși talentul lor nu este uitat de memorialista de la Paris): Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, D.R. Popescu, pe cât dezamăgesc cei cu adevărat înzestrați, alunecând spre compromis: Marin Preda, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, practicând un soi de relativism în raport cu valorile etice. Nu scapă analizei nici traseul enigmatic al unei conștiințe, Șerban Cioculescu, măcinat de frică, clamând lipsa resurselor etice pentru a pune capăt slugărniciei.
Înțelegerea Monicăi Lovinescu nu înseamnă, neapărat, revizuirea pe criterii morale a unei ierarhii constituite pe criterii estetice. Doar cei cărora le poate servi o astfel de poziționare vindicativă se pot raporta la ea. Elena Vieru înțelege cu adevărat rolul hetero-imaginii literaturii române proiectate în lumina conștiinței critice și etice de Monica Lovinescu: „Prin Undele scurte, dar și prin bogata sa operă memorialistică, Monica Lovinescu nu face altceva decât să contate că și să atragă atenția asupra unor fapte ce se impun adăugate biografiilor, în cazul în care ele s-ar fi voit uitate” (p.141). Sine ira et studio, lucrarea Elenei Vieru se îndepărtează de traiectul analitic al unui Gheorghe Grigurcu, mai est-eticist decât Monica Lovinescu însăși, sau de cel al lui Eugen Simion, promovând imuabilitatea perspectivei și revendicându-se din părintele revizuirilor. Cartea Elenei Vieru este curajoasă, bine scrisă și consistentă.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg