Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre sensul dialecticii la Aristotel

Despre sensul dialecticii  la Aristotel

Dacă pentru Platon dialectica este „ştiinţa ştiinţelor” iar dialecticianul imaginea celui ce posedă cea mai desăvîrşită artă, pentru Aristotel această „ştiinţă a dialogului” este mai degrabă o ştiinţă a vorbitului despre nimic. Omul care posedă ştiinţa nu este decît un om doct într-o anumită materie şi nu un encicloped care ar putea avea competenţă în totul fără a fi specializat în nimic. Această din urmă concepţie îi aparţinea lui Platon şi, se pare, doar lui, astfel că Aristotel dezavuează făţiş această concepţie.
Aristotel crede că dialecticianul este tot atît cît un om cultivat1, însă nu este un om care posedă ştiinţa în adevăratul sens al cuvîntului. Polymathia lui îi permite să îşi poată forma o părere despre orice, îi permite să emită idei pertinente asupra a aproape orice, fară însă a cunoaşte în amănunt şi profunzime domeniul respectiv. Dialectica capătă astfel, în viziunea Stagiritului, caracteristicile culturii. Dacă omul de ştiinţă este specializat pe un domeniu îngust şi este lipsit de cultură, dialecticianul este tot ceea ce e opus acestuia.
Însă această cunoaştere „in extenso” presupune, oarecum, vacuitatea, deoarece ea operează doar cu generalitatea, cu cea extremă şi lipsită de orice conţinut.
În Etica Nicomahică ni se spune că omul cultivat, care în mod oarecum şocant va fi asimilat de Aristotel politicianului, nu trebuie să facă nimic altceva decît să repartizeze fiecărui savant genul de discurs care i se potriveşte. „Incapabil să vorbească decît în general, el are privilegiul de a transforma această carenţă evidentă într-o putere pe care i-o conferă chiar propria-i ignoranţă; puterea de a confrunta discursul ştiinţific, care este totdeauna parţial, cu exigenţele discursului uman în general, şi astfel, printr-un soi de anticipare probabilă a ansamblului obiectelor cunoaşterii, să armonizeze forma oricărui discurs cu caracterul presupus al obiectului său.(…)”.
Universalitate, caracter formal, funcţie critică, deschiderea spre totalitate; acestea sunt, în cele din urmă, trăsăturile recunoscute de Aristotel culturii generale, trăsături ce îi vor permite să vadă în ea altceva decît o zadarnică vorbărie, chiar dacă opoziţia dintre cultura generală şi „ştiinţa lucrului” rămîne riguros subliniată. Se vede în ce sens această concepţie a culturii constituie o reabilitare a sofisticii şi a retoricii împotriva atacurilor platoniciene. Aristotel diferenţiază radical funcţia critică de competenţă: ştiinţa supremă a platonicienilor (dialectica, n.n. M.A.), a cărei imposibilitate Aristotel a demonstrat-o dealtfel, se vede aici detronată în favoarea unei universalităţi doar formale; în sfîrşit, privilegiul perspectivei sinoptice îi este luat savantului, pentru ai fi restituit omului pe care nici o cunoaştere nu-l închide într-un raport particular cu fiinţa. Mai mult, savantul se pomeneşte supus de Aristotel jurisdicţiei omului cultivat pe un teren ce părea că îi aparţine în exclusivitate: cel al metodei.(…).
De fapt, în Organon găsim expunerea şi justificarea paradoxalei răsturnări sugerate de textul din Despre părţile animalelor. Ceea ce Aristotel numeşte aici cultură generală apare în Organon sub un nume care ne este de-acum familiar: cel al dialecticii.”2
Aşadar, pe lîngă caracterul Universalităţii, dialectica, înţeleasă ca şi cultură generală, este şi critică prin simplul fapt al naturii sale interogative. El arată că, pînă la un punct, toţi oamenii au acest simţ critic dialectic, întrucît pun întrebări spre a-i pune la încercare pe cei care pretind a poseda ştiinţa.
În schimb, omul doct, cel care poseda cultură generală sau, altfel spus, stăpînitorul artei dialecticii, vorbeşte despre nimic întrucît vorbeşte despre generalitate, în felul acesta fiind un promotor al negativităţii. Prin însuşi faptul că dialectica se ocupă cu generalul şi negativul, aceasta se preocupă cu vidul. Prin urmare, dialectica este o metodă vidă, Aristotel punînd mereu în ecuaţie adjectivele de negativ şi vid raportate la dialectică.
Această concepţie despre dialectică se diferenţiază obiectiv de concepţia maestrului său Platon, apropiindu-se de ceea ce înţelegeau sofiştii prin dialectică, mai cu seamă Gorgias, de care Aristotel este apropiat în această problemă.
Pierre Aubenque, în Problema fiinţei la Aristotel3 , arată originalitatea concepţiei dialecticii la Aristotel deoarece el crede că: „ Nici o metodă care încearcă să arate natura indiferent cărui lucru nu procedează prin întrebări. Ajungem aici chiar în inima opoziţiei dintre atitudinea ştiinţifică şi atitudinea dialectică: savantul demonstrează propoziţii, care, desigur, pot fi contestate de către un adversar, dar cu condiţia ca acesta să dovedească, printr-o nouă demonstraţie, adevărul propoziţiei contradictorii; dialecticianul pune probleme, care în aparenţă nu se deosebesc de propoziţii decît prin forma lor interogativă, dar care interzic în realitate atît celui care întreabă, cît şi celui care răspunde să justifice, primul – termenii alternativei, iar celălalt – alegerea unuia dintre aceşti termeni. (…). Cunoaşterea nu poate progresa cert decît prin demonstraţie, nu prin dialog; s-ar putea spune că demersul ei este nomologic, şi nu dialectic: «A demonstra», spune Aristotel la începutul Analiticelor prime, «nu înseamnă a întreba, înseamnă a afirma». Cunoaşterea nu se întemeiază pe cererea adresată adeversarului de a alege el însuşi între două propoziţii contradictorii, ci pe afirmarea unilaterală a unei propoziţii care, în măsura în care este necesară, adică dacă a fost demonstrată, exclude posibilitatea contradictoriului. (…). Se observă aici în ce măsură concepţia aristotelică se îndepărtează prin pesimismul ei de experienţa platoniciană şi chiar de cea socratică a dialogului. Întîlnirea dialectică este considerată de el ori inutilă, ori deşartă. Dacă doi interlocutori se întîlnesc în unitatea unei aceleiaşi esenţe, ei se pun imediat de acord, dar atunci dialogul este inutil, sau cel puţin nu reprezintă decît distanţa care ne separă în mod accidental de cunoaştere. Dacă, dimpotrivă, nici o esenţă nu este dată ca termen mediu, dialogul este zadarnic, reducîndu-se la înfruntarea aparent fără soluţie a două teze contradictorii sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, nefurnizînd nici o raţiune ştiinţifică pentru a alege între cele două.”4
Prin urmare, „(…) am putea distinge la Aristotel două tipuri de dialectică, în primul rînd, o dialectică pe care am putea-o numi provizorie sau pre-ştiinţifică şi care vizează, printr-un demers al cărui caracter tatonant şi nesigur Aristotel nu l-a ascuns niciodată, sesizarea şi definirea unei esenţe care, servind apoi ca principiu al unei demonstraţii, va întemeia o cunoaştere independentă de aici înainte de condiţiile dialectice ale stabilirii sale; astfel înţeleasă, dialectica se dă la o parte în faţa rezultatului său, tot aşa cum dispare schelăria odată cu casa sau ciorna odată cu opera scrisă. În acest caz, dialectica reprezintă ordinea căutării, care, odată aflată în posesia esenţei, se răstoarnă în faţa ordinei deductive care, după Aristotel, este singura ordine ce exprimă mişcarea cunoaşterii veritabile.”5
Totuşi nu aceasta este noutatea pe care o aduce Aristotel în problema cercetării relative la dialectică ca metodă de cunoaştere. Pentru Stagirit, la fel ca pentru Heidegger în timpurile noastre, dialectica, prin însăşi esenţa sa care se constituie în „a pune întrebarea” nu este un lucru finit, o cercetare care duce la un răspuns bine stabilit, ci esenţa dialecticii este de natura deschisului, în sensul în care ea nu ajunge niciodată la un răspuns, la încheierea definitivă a dialogului. De esenţa dialecticii este în schimb răspunsul mereu renăscut, în ciuda aparentei „progresii infinite” a întrebărilor şi răspunsurilor.
Aristotel conştientizează faptul că acolo unde meditaţia şi demonstraţia dau greş vine să i se substituie dialectica. Sunt locuri unde analitica trebuie să se dea la o parte întrucît nu poate acoperi generalitatea cea mai generală. Aici i se substituie dialectica. Acolo unde lucru nu mai spune nimic intervine dialecticianul, adică în fiinţă şi adevăr şi peste tot unde cuvîntul întemeiază în dauna lucrului.
Nu vom ezita să menţionăm aici şi viziunea filosofului român Anton Dumitriu asupra problemei dialecticii la Aristotel. Acesta, analizînd tratatul Topica (6), leagă problema dialecticii aristoteliene de cea a retoricii, aşa cum o face, de altfel, însuşi Stagiritul.
Astfel, dialectica îşi dobîndește dreptul la existenţă în perspectiva a cel puţin trei considerente: pe de o parte, este o „gimnastică intelectuală”, apoi are meritul de a înlesni discuţiile, iar în cele din urmă, promovează ştiinţele filosofice.
Pe de altă parte, : „Argumentele dialectice pornesc de la premise, iar subiectele raţionamentelor sunt problemele. Orice premisă şi orice problemă desemnează sau un gen, sau un propriu, sau un accident, căci diferenţa specifică, fiind înrudită cu genul, va fi pusă alături de acesta. Deoarece propriul desemnează uneori esenţa, iar alteori nu o desemnează, el se va deosebi după cele două părţi arătate aici, şi anume partea care desemnează esenţa se va numi definiţie, iar cealaltă va purta numele comun de propriu, dar de obicei acestei noţiuni (Topica. I, 4, 101, b).”7
Mergînd mai departe pe firul dezvoltărilor din opera Stagiritului, Anton Dumitriu face sinteza şi clasificarea locurilor comune ca spaţiu propriu al dialecticii în funcţie de cele patru predicabile care servesc la această clasificare:

Locurile comune ale accidentului
Locurile comune ale genului
Locurile comune ale propriului
Locurile comune ale definiţiei

Sigur, există aici două modalităţi de prezentare a problemei, una din perspectiva gîndirii metafizice şi, ca atare, problema dialecticii este raportată la ontologie, iar alta, din perspectiva logicii, aşa cum o face Anton Dumitriu. Cele două modalități nu numai că se implică reciproc dar începînd cu Hegel și a sa Știință a logicii se vor confunda și vor marca decisiv istoria gîndirii europene.

Bibliografie selectivă
Aubenque (P.), Problema fiinţei la Aristotel, Bucureşti, 1998.
Calogero (G.), I fondamenti della Logica aristotelica, Firenze, 1927.
Dumitriu (A.), Istoria logicii, vol. I, Bucureşti, 1993.
Mansion (S.), Les jugement ďexistence chez Aristote, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Louvain, 1976.
Thurot (Ch.), Étude sur Aristote. La Dialectique et la Rhétorique, Paris, 1860.
Tricot (J.), Traité de logique formelle, Paris 1930, ed. a II-a, 1965.

Note
1 De partibus animalium, apud Pierre Aubenque, Op. cit., p. 224.
2 Pierre Aubenque, Op. cit., pp. 226 – 227.
3 Op. cit., p. 230 şi urm.
4 Op. cit., pp. 230 – 231.
5 Op. cit., p. 233.
6 Vidi, Istoria logicii, pp. 237-238, Bucureşti, 1995.
7 Apud, Anton Dumitriu, Op. cit., p. 238.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg