Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre starea de duminică perpetuă

Despre starea de duminică perpetuă

Multă vreme am trăit cu impresia că personajul model pe care mi l-a încredințat literatura este modestul copil din Hainele cele noi ale împăratului pe care l-a conturat dintr-o simplă tușă inegalabilul Hans Christian Andersen. Dar viața m-a învățat că dincolo de exclamația „Împăratul e gol!” mai există fapte pe care danezul s-a oprit în a le descrie, cum s-a oprit și la ultimul chibrit al fetiței. Imaginați-vă scena: copilul rostește adevărul și mulțimea aceea de oameni care vedea goliciunea, dar nu voia să o recunoască pentru a nu-și pierde înaltele dregătorii, după un moment de uluire, îl ia pe copil și îl aruncă în 1984, pentru a-l face să înțeleagă că 5 = 4. Mai târziu mi-am dat seama că simplul fapt de a rosti un adevăr nu înseamnă nimic dacă nu te complaci să rămâi mereu ridicol în a-l repeta în lumea care vede goliciunea dar jură că vede cele mai frumoase haine. M-am apropiat, prin urmare, de un alt personaj straniu, prințul Mîșkin din Idiotul altui inegalabil, Feodor Mihailovici Dostoievski. Inocența lui, persistența în a își întoarce cu blândețe privirea către păcătos, deschid o zare, zice Tudor Vianu în studiile sale de literatură comparată, în care se întrevede „o altă umanitate, liberă de persecuțiile atavice, purificată”1. Despre această „zare” va să fie vorba în cele ce urmează. Unii i-au zis „starea de duminică”. Spre exemplu, prozatorul Ștefan Mitroi, în întoarcerea pe malul singurului râu al propriei curgeri cu starea aceea în suflet, a scris romanul Atunci când era mereu duminică. Dar „starea de duminică” nu este cea a sărbătorii neumbrite de gânduri nici la Andersen, nici la Dostoievski, nici măcar la Mitroi: „Oamenii sunt ca lămpile, zicea unchiul Dudică. Întorci capul și vezi dintr-o dată că lumina la care te uitai mai devreme nu mai este! A suflat cineva în ea și a stins-o. Știi cine, dar nu poți să-i zici nimic!”2.
Această stare a zării interioare, mereu deschisă spre locul în care ai făcut jertfa de sine, unde te-ai abandonat, lăsând proaspete lumina și căldura jariștei, este cea spre care tind în dialogul de opt luni doi dintre apropiații mei: Cosmin Neidoni și Cristian Muntean. Rezultatul acestei cuminți așezări în orizontul unei copilării, în zarea altei umanități, este cartea pe care au intitulat-o cum nu se poate mai potrivit: Ca o zi de duminică. Dialog epistolar3. Despre așezarea însăși, într-o necesară explicare a demersului erotetic, vorbește lămuritor pe coperta IV a cărții Laurențiu-Ciprian Tudor:
„O întâlnire ca o zi de duminică este o întâlnire pe de-a-ntregul fericită, este deplină, așezată (și nu pe fugă), luminoasă, calmă, delicată, de plăcere (pentru că este a repausului și a timpului liber), dar și o prelungire reflexivă, senină și responsabilă, a timpului liturgic. Așa este și această carte a întâlnirii celor doi prieteni ai mei. Un dialog deschis, sapiențial și calofil, între un ortodox (preot/ teolog) și un catolic (licențiat în filosofie), ambii poeți, oameni cuminți (și cu-minți), dar și spirite lucide, ironice și ferme. Sunt foarte sigur că acest volum este o carte de căutat și de folos mai ales în aceste vremuri ale smintelii.”
Fericirea stării de duminică e sesizabilă și cu lămpile stinse, de cine știe când și unde. Ca într-o continuă copilărie, cei doi apropiați despărțiți de vreo cinci sute de kilometri se întâlnesc spre a purcede pagini bune și timp îndelungat al facerii (nu al lecturii), plecând de la însăși definirea în înțeles biblic aproapelui ca alegere („A iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți înseamnă a alege un mod profilactic de a scăpa de tine însuți”, C.M., p.10) și de la formula dostoievskiană care trimite la idealul evanghelic al scriiturii prin chiar prințul Mîșkin, cel anterior pomenit. Întreabă Cosmin Neidoni (p.17):
„L-ai citat, chiar la începutul răspunsului tău, pe Dostoievski, iar asta mă trimite la un gând, devenit axiomatic în cultura universală, rostit de prințul Mîșkin în capitolul 5 din „Idiotul”: „Frumosul va salva lumea”. Nu cred să fie vreun om cu o minimă apetență culturală care să nu fi auzit/ citat cel puțin o dată formula dostoievskiană.
Nu este, oare, acest gând expresia unui optimism excesiv sau o piruetă retorică menită a ne stimula apetențele meditativ-estetice?”
Întreaga carte este de fapt răspunsul la această întrebare, așezat în straturi succesive de răspunsuri și întrebări prin ricoșeu, într-un dialog în mare parte condus de Cosmin Neidoni și acceptat ca parcurs de Cristian Muntean. Nu trebuie luat în considerare numai răspunsul direct al părintelui Muntean, care poate fi rezumat ca manifestare la ridicolul nebunilor întru Hristos ca „mod de libertate în Hristos și față de lumea” incapabilă de înțelegere. În același orizont al adevărului rostit în ciuda maselor de funcționari care văd ceea ce nu e de văzut punând mai presus de orice ținerea de scaun, al adevărului rostit în ciuda societății decăzute a Sankt Petersburgului de final de secol XIX, în ciuda celor care din sminteala superstiției sau a oricărei alte forme ritualice judecă preotul fără ascultarea cuvântului Domnului, cartea se așază ca o eliberare – a lectorului mai întâi – și ca o promisiune a frumosului luat obligatoriu împreună cu adevărul și binele. În paginile ei, indiferent ale cui sunt vorbele (căci de la o vreme, în parcurgere, nu mai contează cum se impregnează un discurs de frumusețea celuilalt), e o continuă dare de seamă despre zarea tihnită a duminicii perpetue, în care se strecoară și relele lumii văzute cu ochii copiilor. Bunăoară, zice Cristian Muntean, „cheltuim prea multă energie cu această nevoie lacomă de a fi cineva, uitând că nu poți fi decât prin celălalt, prin felul în care îl ajuți și prin felul în care îl recunoști ca partener la taina vieții” (p.29), sau adaugă Cosmin Neidoni: „a saluta înseamnă a prezuma umanitatea profundă a semenului tău” (p.37). Această esențializare a dialogului poate continua în exemplificarea noastră, fără a fi roditoare pe de-a-ntregul, așa cum ar trebui să fie în fapt. Dialogul celor doi, atingând teme diverse, complexe, mai puțin lesnicioase unuia sau celuilalt, aruncând uneori mai mult lumină asupra unuia sau a celuilalt, odată ce curge devine tot mai incomod prin adevărurile însele relevate din unghiuri diferite de apropiații prin scrisorile din mediul virtual. Starea de duminică nu este cea a acceptării oricărei narațiuni țesute spre a ține drept haină împăratului plin de fală, ci mai ales cea a sublinierii, ca prin pericopele duminicilor de peste an, a unor adevăruri despre întunericul ce atrage atenția asupra zării unei noi umanități:
„Viața omului pare o permanentă interogație într-o mișcare ciclică, ce e mereu aceeași. Nelegiuitul se bucură de privilegii în vreme ce dreptul e condamnat la resemnare.” (C.M., pp.110-111)
„Substructura lumii de azi este formată dintr-un eșafodaj complex de singurătăți și forme deviante ale noțiunii de prietenie.” (C.N., pp.121-122)
„Se pare că răul de care suferim noi este cauzat de modul în care trăim într-o logică egocentrică și autonomă, în care binele nu mai are aspect comun/ comunitar, ci doar individual și subiectiv.” (C.M., p.124)
Pacea acestei duminici a lecturii nu este, vasăzică, leneșă, moale, îmbietoare la dezmăț. E o pace în orizontul propriei conștiințe, atât în ceea ce-i privește pe prietenii în dialog, cât și în ceea ce presupune implicarea lectorului. Nu poți lenevi fără dileme după predica ce încheie liturghia cum nu poți, în aceeași stare de duminică fiind, rămâne cu certitudinile și convingerile tale citind despre zarea adevărului rostit cu inocența copilului, cu cea a lui Mîșkin, cu cea a partenerilor în dialogul incomod al sincerității. Ca o zi de duminică e o carte pentru a cărei lectură trebuie să te pregătești. Trebuie să-ți faci rugăciunea, să te așezi cuminte, și când, la încheierea ei, vei da peste frumosul coborât în poezia paginilor – iată cum începe, de pildă, epistola de încheiere a părintelui Muntean:
„Dragul meu prieten,
S-a făcut seară în altarul privirilor și am coborât în suflet să regăsesc locul întrebărilor tale din «duminica noastră». L-ai lăsat gol, îmi va fi greu fără liniștea lor ce curgea ca o rugăciune.” (p.281)
– și să admiți că oricât am căuta înțelepciunea, calea deschisă rămâne tot aceea de a fi deopotrivă cu copiii. Asta ne spune Dostoievski, în spiritul Sfintei Scripturi, astfel încheie și Cosmin Neidoni lucrarea comună cu Cristian Muntean: „Cred că acum – când mă surprind agățându-mă aproape cu disperare de orice lucru au gând frumos – încep să înțeleg cuvintele prințului Mîșkin din „Idiotul” lui Dostoievski: „Frumosul va salva lumea!” (p.285).
Vorbeam în deschiderea textului că inocentul copil al lui Andersen mi-a servit multă vreme drept model. Acum, adult fiind, mă întorc împreună cu cei doi ce-mi sunt aproape, Cosmin Neidoni și Cristian Muntean, la „Idiotul”. Că, în definitiv, mai bine „Idiotul” lui Dostoievski decât idiotul altora!

 

 

Note
1 Tudor Vianu. (1963). Studii de literatură universală și comparată. Ediția a II, revăzută și adăugită. București: Editura Academiei Republicii Populare Romîne. p.539.
2 Ștefan Mitroi. (2017). Atunci când era mereu duminică. București: Rao. p.9
3 Cosmin Neidoni, Cristian Muntean. (2020). Ca o zi de duminică. Dialog epistolar. Brașov. Libris Editorial. 286p.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg