Zilele trecute, Institutul Național de Inventică și Universitatea Tehnică din Iași au organizat a 25-a ediție a Conferinței Internaționale de Inventică. Inedit este faptul că o bună parte a evenimentului a fost dedicată artelor vizuale, incluzând aici o expoziție tematică și lansarea unui catalog al lucrărilor. Dacă la edițiile precedente motivele tematice au fost inspirate de intersecțiile artei cu spiritul euristic (Ars inventione, Ars combinatoria), anul acesta pretextul a fost Technē. The invention of Art. Cum s-ar justifica o atare alegere și în ce măsură practica artei presupune mobilizarea de technē?
Conceptul generic al artei subsumează în fapt preocupările care ne situează într-un raport creator față de realitate. Latinescul ars, la fel ca grecescul téchnē, semnifica abilitate, pricepere, meserie bine-stăpânită. Tocmai de aceea, astfel de concepte vizau mai degrabă iscusința de a lucra un obiect – casă, monument, corabie, pat, veşmânt – sau talentul de a comanda armata, de a măsura teritoriul, de a vorbi şi convinge auditoriul. Se vorbea în Antichitate despre arta arhitectului, arta sculptorului, a ceramistului, croitorului, strategului sau a retorului.
În vocabularul obişnuit, deosebim arta de ştiință. Prima ar viza un savoir-faire, ştiința de a face, exersarea unor abilități practice; secunda ar presupune competențe mai curând „teoretice”, precum asumarea de reguli și principii. Artistul pune în valoare propria ingeniozitate, transfigurând materia în direcția dorită. Această disponibilitate îl deosebeşte de simplul artizan, cel care îşi focalizează virtuozitatea într-un plan utilitar, mecanic, repetitiv, nu în perspectiva creării de „opere” – autentice sau unicat. Primul „fabrică” obiecte seriale, de consum imediat, celălalt „creează” în perspectiva unui proiect estetic legitimat.
În privința grecescului téchnē, Francis E. Peters – ilustru specialist în etimologii filosofice – reține patru semnificații principale: meșteșug, iscusință, artă, știință aplicată. Luat în accepțiunea cea mai largă, termenul desemna priceperea de a face un lucru, competența profesională aplicată la ceva, deosebită de abilitatea instinctuală sau de simplul noroc. Este întâlnit la Platon, în Sofistul și Omul politic, fără o determinare clară sau univocă, fiind asociat lui epistēmē, cunoașterii în genere. În acest din urmă dialog se vorbește despre „arte practice”, echivalate cu cele „productive”. „Produsele” își pot avea ca autor divinitatea (cele naturale, bunăoară) sau omul (în cazul celor fabricate). Și unele și altele pot fi „originale” sau doar „imagini” (eikones) obținute prin imitație (mimesis). La Aristotel, în Etica Nicomachică, téchnē este un tip de cunoaștere, o dispoziție orientată spre producere (poiētiké), nu spre acțiune (praéxis). Ea se capătă prin adiția și generalizarea experiențelor individuale care, privite retrospectiv, lămuresc asupra cauzelor. Orice téchnē presupune logos-ul, rațiunea, fiind implicată în procesul de genesis, de producție sau de creație în ordinea devenirii.
Două ar fi, așadar, semnificațiile vechi ale „tehnicii”: de mijloc pus în slujba anumitor scopuri (definiția instrumentală); de activitate umană (definiția antropologică), în felul efortului depus în vederea confecționării și utilizării de ustensile, aparate și mașini. O spune Martin Heidegger, într-un text de referință (Întrebarea privitoare la tehnică). Téchnē desemnează totodată activitatea sau abilitatea meșteșugărească, adaugă filosoful german, dar și marea artă, inclusiv artele considerate „frumoase”, unde „producerea” capătă un sens „poietic” (poiesis). Este, altfel spus, o formă de „scoatere din ascundere a adevărului” (alétheia), dar și o scoatere la lumină a aceea ce este adevărat în sfera frumosului. Lumea modernă a „uitat” sau a pierdut această legătură intimă dintre artă, tehnică și adevăr, preferând în schimb o formă agresivă de „înstăpânire spirituală”, de constrângere și dominare asupra tehnicii, prin recursul insistent la exigența „livrării” profitabile. Naturii i se cere, de pildă, să cedeze energie, pământului să livreze cărbune, mașinii să livreze viteză și confort. Excesul de tehnică ne împiedică să vedem însă ceea ce este „esențial” în aceasta. Dacă omul reușește să se detașeze de tehnic, începând să reflecteze asupra esenței tehnicii, se profilează deja o cale de ieșire. Simpla reflecție asupra esenței tehnicii ne-ar putea arăta că acolo unde există pericolul se întrevede și soluția salvatoare. Câtă vreme privim tehnica drept un instrument menit „supunerii la comandă” capricioase, rămânem fixați în dorința de a o stăpâni, ignorând problema esenței. Esența tehnicii nu este ceva de ordinul tehnicului, ci trebuie căutată în ceva diferit, de felul artei, privită însă în esența sa „cucernică” și „poietică”, făcând casă bună cu adevărul.
Dacă altădată stăpânirea unei téchnē ținea de însăși esența artei, astăzi lucrurile se înfățișează oarecum diferit. Tehnica și tehnologia au evoluat în chiar interiorul practicilor, stilurilor și curentelor artistice (steampunck-ul și, mai nou, cyberpunck-ul aduc, implicit, un elogiu mașinilor de tot felul). Arta însăși este dependentă de știință, tehnică și tehnologie. Alături de fotografie și cinema, video-arta, arta computerelor și a rețelelor, mail-arta sunt nu doar altoiuri insolite, ci și indispensabile. Estetica transumanistă mizează pe alianța dintre artă și știință în proiecte ce surclasează relevanța antropologicului. „Omul augmentat” este deja o evidență, la fel ca și „arta augmentată”, sporită în posibilități prin inserturi tehnologice.
Relația dintre artă și tehnică a evoluat și într-o direcție problematică. Unii artiști au abandonat cu premeditare atât abilitatea de a face (savoir faire-ul), cât și ideea de produs suspus expunerii și evaluării publice. Din perspectiva artiștilor comunicării, spre exemplu, arta trebuie „dematerializată” radical; ea nu mai este producție de bunuri, ci transmitere de informații și mesaje în teritoriul labirintic, infinit, al internetului. Pe de altă parte, câștigă teren ideea că poți face artă fără să stăpânești un meșteșug anume sau fără să deții „știința” de a produce un lucru. Competența tehnică, manualitatea, virtuozitatea devin treptat facultative, inutile și suspecte.