Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre un plagiat și recidiviști. Gabriel Liiceanu&Cătălin Cioabă în M. Heidegger Ființă și timp (Humanitas, 2003)

Are cineva vreo îndoială asupra caracterului fără cusur al lui Gabriel Liiceanu? Mare moralist… dar și mare plagiator, preocupat de soarta filosofiei românești, care mai emite și platutudini, cu pretenții de eseu, în diferite emisiuni, prin pilele sale mediale. Să vedem cum stă el cu morala furtului, numit, în cercurile capitalei, „ofertă la un leu” și, mai ales, cu cel intelectual…
Liiceanu pretinde, în mod conștient și manipulator, a fi primul traducător al operei centrale a lui Heidegger Ființă și timp. În România doar Viorel Rotilă i-a demascat furtul pentru că Liiceanu are relații și persoana care ar îndrăzni va rămîne fără job, edituri, cronici etc. Aceasta e fața sa adevărată: blazat și sufizant în interviuri, acuză poporul român că e leneș, prost, stupid, iar el a primit, sărac fiind dar cu „relații”, Editura Humanitas pentru un leu (da, exact!), cu tot cu incunabulele ei de milioane de dolari și mobilierul stil, birourile ș. a. de sute de mii! Bașca realțiile bune cu anumite cercuri oculte… Iată „secretul lui (nu Bachus, ci) Liiceanus”! Pentru că unui cetățean străin nu-i e frică („curat democrație” în România!) de consecințe, o cercetătoare germană, care profesează la Viena, îl demască susținînd chiar, (cum de altfel inițiații din țară o știu, dar nu îndrăznesc!) pretinsa traducere Liiceanu-Kleininger se datorează, de fapt, lui Kleininger. Ea se numește Julia Richter și e cadru didactic la Universitatea din Viena – iată textul ei:

„Deși există mulți traducători ai lui Heidegger, în România, la prima vedere, numele Grabriel Liiceanu este asociat cu varianta românească a filosofului german. Există mai multe motive: pe de o parte, Liiceanu a tradus cea mai importantă lucrare a lui Heidegger: Ființă și Timp! Dar el n-a fost primul și nici singur la traducerea sa (subl. ns.). Prima traducere completă a cărții – doar extrase (partea I în totalitate, n.n. E.C.) în 1994 – Jurnalul Literar (Heidegger; Tilinca 1994) – a fost publicată în 2001 (Heidegger; Tilinca 2001) tot în traducerea lui Dorin Tilinca, cu o prefață de Mircea Arman la editura Grinta din Cluj cu titlul Fiire și Timp”.
Ce putem înțelege de aici? Nimic altceva decît faptul că traducerea Liiceanu&Cioaba este a treia traducere din Sein und Zeit și nu prima iar că afirmația lui Liiceanu e o minciună ordinară, iar în termeni juridici, o înșelăciune. Si-o fi introdus Satana coada.
Al doilea lucru pe care îl înțelege oricine este faptul următor: că pentru traducerile Tilinca&Arman au fost necesari exact 17 de ani, însă inegalabilii Liiceanu &Cioabă au avut nevoie de fix doi ani întrucît, cum absolut în bătaie de joc și sugerînd plagiatul arată cercetătoarea germană: „Gabriel Liiceanu are pretenția, în prefața traducerii sale și a lui Cătălin Cioabă la Ființă și timp în limba română, că au tradus ca și cum autorul ar fi scris în limba română” (Julia Richter). Mi se pare și firesc, atît timp cît ai de-a gata un text în limba română – despre care, culmea neobrăzării, afirmi că nu există, și la care faci schimbări de dragul schimbărilor întreaga traducere fiind pastișată cum elegant se exprimă Viorel Rotilă, (Viorel Rotilă, Heidegger și rostirea ființei, p. 88, Lumen, Iași, 2009.) Prin urmare, făcînd aluzie la polemica desfășurată pe parcursul anului 1986 în paginile Revistei de istorie și teorie literară Julia Richter, insistă și îi mai dă un dos de palmă Satanei de la Păltiniș: „Există în limba română trei traducători care și-au „asumat” Heidegger cu Ființă și Timp: traducerea lui Tilinca apare cu doi ani înainte de Liiceanu & Cioabă (subl. ns.). Tilinca se ocupă, deja, intensiv cu versiunile lui Liiceanu, suspectîndu-l, din cauza vehemenței cu care traducerile sale, publicate anterior, sunt criticate incognito de acesta, că însuși Liiceanu pregătește o traducere (v. Heidegger; Tilinca 2001: 554). Si că o și plagiază, am spune noi. Astfel:
„Postfața versiunii românești” conține explicații pentru deciziile de traducere și este o critică la traducerea apărută în 1982, a lui Liiceanu și Kleininger, la Originea Operei de Artă, o colecție de eseuri, care include, printre altele, și „Originea operei de artă“, care a dat titlul volumului, dar și „Scrisoarea despre umanism”. Tilinca reprezintă o viziune apropiată de Benjamin asupra unei noi traduceri.
Este, de altfel, convingerea mea că există mai multe versiuni într-o limbă, că fiecare versiune constituie o îmbogățire în cultura țintă și că toate versiunile dintr-o limbă oferă o mai bună apropiere de gîndirea heideggeriană și, în orice caz, o încercare reînnoită de a atinge sensul original, cu sensuri pe care nici o formulare nu o poate reda perfect, indiferent cît de rezonant e numele care o autorizează (Heidegger; Tilinca 2001: 554; trad. JR.). Atît de rezonant, am completa noi, încît nu cunoaștem nici o carte de filosofie a d-lui Liiceanu ci doar anumite eseuri de tip literar sau alte încercări în diferite genuri literare, astfel că nici măcar nu înțeleg de ce își spune dl. Liiceanu filosof și de ce este așa supărat pe secția de filosofie și pe Institutul C. Rădulescu-Motru al Academiei Române. Or fi strugurii prea acri?
Dar domnul Liiceanu nu se mulțumește să pastișeze cu nerușinare textul lui Tilinca (2001) dar îi fură și interpretările din postfață. Furt fiind, evident că nu citează de unde a preluat aproape cuvînt cu cuvînt textul:

Ca germanist, Th. Kleininger (pe care îl considerăm adevăratul „motor” al traducerii) (subl. traducător: E.C.) a găsit un echivalent „corect” pentru Umwelt cu „lume înconjurătoare”, la fel ca utilizarea obișnuită în limba germană. Dar cel care ar trebui să vegheze peste acuratețea compatibilității conceptelor filosofice, a „ratat” unele nuanțe de înțeles, pe care Heidegger le-a dorit cînd elaborează „cuvinte” noi, pentru a păstra operatorii funcționali ai conceptelor sale (Heidegger, Tilinca 2001: 563).

„În pledoaria sa, Tilinca argumentează o traducere a „mediului” prin „lume ambiantă”, pe care, evident, o folosește în traducere. De exemplu, în acest loc:

Lumea imediată a Dasein-ului este lumea ambiantă. […] Expresia Umwelt sau lume ambiantă implică odată cu particula „um” o referire la spațialitate. Acel „Umherum” ce poate fi echivalat cu „preajma” și care e un caracter constitutiv al lumii ambiante, nu are, totuși, în mod primar un sens „spațial” (Heidegger; Tilinca 2001: 87). Liiceanu și Kleininger trec și ei, în traducerea lor, la „lume ambiantă” pentru „Umwelt”. Lumea nemijlocită a Dasein-ului cotidian este lumea ambiantă. […] Sintagma „lume ambiantă“ conține, în „ambiant“, o trimitere la spațialitate. „Înconjurătorul“, care pentru lumea ambiantă este constitutiv, nu are totuși un sens primordial „spațial“ (Heidegger, Liiceanu & Cioaba 2003: 90). Următoarea lume a existenței cotidiene este mediul. […] Termenul Umwelt conține o indicație a spațialității în „um”. „Umherum“, care e constitutiv pentru Umwelt, nu un sens primar „spațial“ (Heidegger 1927: 66, )” (Julia Richter).
Un alt exemplu de furt intelectual privind interpretarea lui Heidegger pe care îl relevă Julia Richter se desprinde din următorul citat în care termenul „dialog” trebuie tradus prin plagiat:
„Un alt exemplu descrie specific „dialogul” traducătorilor români din Heidegger. Tilinca folosește traducerea „fiire-întru-lume” pentru termenul heideggerian „In-der-Welt-sein”. Împrumută cuvîntul „întru” tocmai de la Noica, profesorul lui Liiceanu, care a creat o filosofie întreagă în jurul acestui cuvînt:
„Este un caz fericit că limba română are cuvîntul întru, particulă ale cărei sensuri C. Noica le-a prezentat admirabil (deși împrumutînd sensul de la Heidegger care l-a construit pe aprox. 20 de pagini, subl. ns.), este un operator pe care Heidegger l-a gîndit, fără ca limba germană să-l posede. Din acest motiv, este cu atît mai inexplicabilă traducerea lui In-der- Welt-sein cu ființă în lume/Wesen in der Welt (cum au făcut Liiceanu & Kleininger 1983, remarcă Julia Richter]. […] Ce poate fi mai departe de gîndirea lui Heidegger decît cineva care stăpînește limba română să înțeleagă ființă în lume/armes Wesen in dieser großen Welt! (Heidegger, Liiceanu 2001: 567, trad. JR).
Noica dezvoltă în jurul lui întru, care potrivit lui Liiceanu & Kleininger nu poate fi tradus în germană cu „zu”, nici în engleză „into“ (Liiceanu & Kleininger 2001: 40), un întreg tratat ontologic: Devenirea întru ființă (Werden zum Sein), publicat în 1981, dar, conform lui Liiceanu, e inițiat încă din 1950 (Liiceanu & Kleininger 2001: 39). Liiceanu, douăzeci de ani mai tîrziu, nu mai traduce „ființă în lume”, ci „faptul-de-a-fi-în-lume”: „Însă aceste determinări ale ființei Dasein-ului trebuie, acum, văzute și înțelese a priori pe baza constituției ființei pe care o numim faptul-de-a-fi-în-lume.” (HEIDEGGER; Liiceanu & Cioabă 2003: 71). „Aceste determinări de fiire a Dasein-ului trebuie, însă, privite și înțelese a priori pe baza acelei constituții de fiire pe care noi o desemnăm ca fapt-de- a-fi-întru-lume.” (subl.ns). (Heidegger, Tilinca 2001: 72)” (J.R.).
Nu cred că face sens să mai continuăm cu exemplele. Oricine are o judecată limpede iși poate da seama că nimeni nu poate traduce Sein und Zeit în doi ani. Mai mult, daca cineva, oricine ar fi, ar compara cele două versiuni și-ar da seama de plagiatul barbar al lui Liiceanu și de schimbările operate în text de dragul schimbărilor.
Pentru a ilustra caracterul și competența de netăgăduit al d-lui Liiceanu vom încheia prezentele considerațiuni cu un alt citat:
„Această primă traducere a Ființei și Timpului în limba română este dedicată lui WALTER BIEMEL” (HEIDEGGER, LIICEANU & CIOABĂ 2003: VI, trad. și subl. J.R). Traducerea lui Tilinca nu e menționată nicăieri în mod explicit. (Julia Richter).
Ce se mai poate adăuga? Doar că Gabriel Liiceanu e recidivist!

 

Notă: Julia Richter este profesor la Universitatea din Viena. Este născută la Leipzig unde a și absolvit facultatea. Este traducător și specialist în traducere. Traduce din și în limbile Germană, Franceză și Română.

 

Doi Heidegger nu este prea mult Julia Richter

 

 

Despre decizii, istorie și critică1

„Traducerea reală e transparentă: nu ascunde originalul, nu îl umbrește, ci permite un limbaj curat, consolidat de propriul mediu pentru a prinde mai bine originalul.“ (Baudelaire, BENJAMIN 1923: XV). Lucrarea lui Heidegger Sein und Zeit/Ființă și Timp a fost tradusă în mai mult de douăzeci de limbi. În multe din ele au fost realizate și traduceri mai noi. Japonezii au șase versiuni ale textului german, recenta fiind din aprilie 2013. În engleză există două versiuni, a doua fiind ulterior și revizuită. Atît în ​​franceză, cît și în română există cîte două traduceri. Toți acești traducători și traducerile lor au un potențial de clarificare și extindere a originalului. Ele reflectă acest lucru cu diferite mijloace și din diferite unghiuri, îmbogățind, astfel, originalul. În orice caz, aceasta e funcția atribuită traducerilor în discursul general.
Este prototipul ideal de traducere și desigur, prin urmare, de multe ori revendicarea reală sau reprezentativă a muncii traducătorilor. O profundă și sistematică istorie a traducerii în colaborare cu o istorie a considerațiilor științifice a translatării, ar face foarte probabil prelucrarea unei game largi de interese diferite, de funcțiuni și motivații de decizie în procesul de traducere, care nu împlinesc idealul respectării originalului, fiind chiar în contradicție, în unele locuri. Aceste interese și decizii sunt de multe ori ascunse, deoarece nu se potrivesc discursului sau obișnuințelor traducătorului și nici nu sunt cercetate.
Gabriel Liiceanu are pretenția, în prefața traducerii sale și a lui Cătălin Cioabă la Ființă și timp în limba română, că au tradus ca și cum autorul ar fi scris în română. Avînd în vedere strînsa legătura a gîndirii lui Heidegger cu limba și punerea efectivă în aplicare (pentru a numi doar un mic, dar reprezentativ exemplu: „Sosein/A fi așa“ devine „faptul-că-ceva-este-în-cutare-fel“) trezește interesul criticului față de traducere. Cu toate acestea, deseori se perpetuează neafectată această idee de traducere în ciuda contradicțiilor realității fenomenului. Se cere ca critica traducerii, istoria traducerii și istoria științei translatării să dezvolte necesarele metode și problematici.
Noi considerăm că esența acțiunii e departe de a fi suficient de hotărîtă. Se știe că acțiunea e urmarea unei efectuări. Realitatea lor este evaluată după beneficiul adus. Dar esența acțiunii este împlinirea scopului. Împlinirea scopului înseamnă să dezvolți ceva din abundența esenței, să însoțești spre ea.. Prin urmare, numai ce este deja, poate fi deplin realizabil. Înainte de toate „este” Ființa:das Sein. Gîndirea împlinește relația dintre Ființă și esența omului. Ea nu face și nu influențează această relație. Gîndirea doar o prezintă ca dată ea însăși de la Ființă pentru Ființă. Această ofertă constă în faptul că ființa este exprimată în gîndire. Limba este Casa Ființei și în această casă locuiește omul. Gînditorii și poeții sunt paznicii acestei case. Veghea lor înseamnă împlinirea posibilității de dezvăluire a Ființei, prin faptul de a o surprinde și a o păstra în limbaj (HEIDEGGER 1947: 5).
„Gînditorii și poeții” determină discursul. Aici se includ traducătorii, editorii și cei care aduc, citează și recenzează textele traduse în culturile țintă. Deși există mulți traducători Heidegger, în România, la prima vedere, numele Gabriel Liiceanu este asociat cu varianta românească a filosofului german. Există mai multe motive: pe de o parte, Liiceanu a tradus cea mai importanta lucrare a lui Heidegger: Ființa și Timpul. Dar el n-a fost primul și nici singur la traducerea sa. Prima traducere completă a cărții – doar extrase în 1994 – Jurnalul Literar (Heidegger; Tilinca 1994) – a fost publicată în 2001 (Heidegger; Tilinca 2001) tot în traducerea lui Dorin Tilinca, cu o prefață de Mircea Arman la editura Grinta din Cluj cu titlul Fiire și Timp.
Să îmbrățișezi, în esența lor, un „lucru” sau o „persoană”, înseamnă: să-i iubești, să-ți placă. Acest „să-ți placă” înseamnă originar: a dărui Ființă. Acest „să-ți placă” e însăși esența facultății, care nu numai că îndeplinește ceva, ci dă ceva din originea „ființei/Wesen”, adică să lase să fie. Capacitatea lui „să-ți placă” este „puterea” care poate fi de fapt ceva (HEIDEGGER 1947: 7).
Dacă traducerea e înțeleasă în acest sens de acceptare, atunci aceasta înseamnă „a dărui ființă/Wesen“ – deci, practic, interpretare. Există, în limba română, trei traducători care și-au „asumat” Heidegger cu Ființă și Timp: traducerea lui Tilinca apare cu doi ani înainte de Liiceanu & Cioabă. Tilinca se ocupă, deja, intensiv cu versiunile lui Liiceanu, suspectîndu-l, din cauza vehemenței cu care traducerile sale, publicate anterior, sunt criticate incognito de acesta, că însuși Liiceanu pregătește o traducere (v. Heidegger; Tilinca 2001: 554).
„Postfața versiunii românești” conține explicații pentru deciziile de traducere și este o critică la traducerea apărută. în 1982, a lui Liiceanu și Kleininger, ca Originea Operei de Artă, o colecție de eseuri, care include, printre altele, și „Originea operei de artă“, care a dat titlul volumului, dar și „Scrisoarea despre umanism”. Tilinca reprezintă o viziune apropiată de Benjamin asupra unei noi traduceri.
Este, de altfel, convingerea mea că există mai multe versiuni într-o limbă, că fiecare versiune constituie o îmbogățire în cultura țintă și că toate versiunile dintr-o limbă oferă o mai bună apropiere de gîndirea heideggeriană și, în orice caz, o încercare reînnoită de a atinge sensul original, cu sensuri pe care nici o formulare nu o poate reda perfect, indiferent cît de rezonant e numele care o autorizează (Heidegger; Tilinca 2001: 554; trad. JR.).
El subliniază în mod explicit beneficiile schimbului de exepriență despre traduceri. Răspunsul la această cerință nu poate fi mai clar la doi ani după ce Tilinca publică acest text. El poate fi citit chiar pe prima pagină a traducerii lui Liiceanu & Cioabă:

„Această primă traducere a Ființei și Timpului în limba română este dedicată lui WALTER BIEMEL” (HEIDEGGER, LIICEANU & CIOABĂ 2003: VI, trad. și subl. JR). Traducerea lui Tilinca nu e menționată nicăieri în mod explicit. Totuși, se pare că critica adusă traducerii de Tilinca a ajuns la Liiceanu & Cioabă. Tilinca a criticat printre altele:

Ca germanist, Th. Kleininger (pe care îl considerăm adevăratul „motor” al traducerii) a găsit un echivalent „corect” pentru Umwelt cu „lume înconjurătoare”, la fel ca utilizarea, de obicei, în limba germană. Dar cel care ar trebui să vegheze peste acuratețea compatibilității conceptelor filosofice, a „ratat” unele nuanțe de înțeles, pe care Heidegger le-a dorit cînd elaborează „cuvinte” noi, pentru a păstra operatorii funcționali ai conceptelor sale (Heidegger, Tilinca 2001: 563).

În pledoaria sa, Tilinca argumentează o traducere a „mediului” prin „lume ambiantă”, pe care, evident, o folosește în traducere. De exemplu, în acest loc:

Lumea imediată a Dasein-ului este lumea ambiantă. […] Expresia Umwelt sau lume ambiantă implică odată cu particula „um” o referire la spațialitate. Acel „Umherum” ce poate fi echivalat cu „preajma” și care e un caracter constitutiv al lumii ambiante, nu are, totuși, în mod primar un sens „spațial” (Heidegger; Tilinca 2001: 87). Liiceanu și Kleininger trec și ei, în traducerea lor, la „lume ambiantă” pentru „Umwelt”. Lumea nemijlocită a Dasein-ului cotidian este lumea ambiantă. […] Sintagma „lume ambiantă“ conține, în „ambiant“, o trimitere la spațialitate. „Înconjurătorul“, care pentru lumea ambiantă este constitutiv, nu are totuși un sens primordial „spațial“ (Heidegger, Liiceanu & Cioaba 2003: 90). Următoarea lume a existenței cotidiene este mediul. […] Termenul Umwelt conține o indicație a spațialității în „um”. „Umherum“, care e constitutiv pentru Umwelt, nu un sens primar „spațial“ (Heidegger 1927: 66).

Un alt exemplu descrie specific „dialogul” traducătorilor români din Heidegger. Tilinca folosește traducerea „fiire-întru-lume” pentru termenul heideggerian „In-der-Welt-sein”. Împrumută cuvîntul „întru” tocmai de la Noica, profesorul lui Liiceanu, care a creat o filosofie întreagă în jurul acestui cuvînt:
Este un caz fericit că limba română are cuvîntul întru, particulă ale cărei sensuri C. Noica le-a prezentat admirabil, este un operator pe care Heidegger l-a gîndit, fără ca limba germană să-l posede. Din acest motiv, este cu atît mai inexplicabilă traducerea lui In-der- Welt-sein cu ființă în lume/Wesen in der Welt (cum au făcut Liiceanu & Kleininger 1983, remarcă JR]. […] Ce poate fi mai departe de gîndirea lui Heidegger decît cineva care stăpînește limba română să înțeleagă ființă în lume/armes Wesen in dieser großen Welt! (Heidegger, Liiceanu 2001: 567, trad. JR).
Noica dezvoltă în jurul lui întru, care potrivit Liiceanu & Kleininger nu poate fi tradus în germană cu „zu”, nici în engleză „into“ (Liiceanu & Kleininger 2001: 40), un întreg tratat ontologic: Devenirea întru ființă (Werden zum Sein), publicat în 1981, dar, conform Liiceanu, e inițiat încă din 1950 (Liiceanu & Kleininger 2001: 39). Liiceanu, douăzeci de ani mai tîrziu, nu mai traduce „ființă în lume”, ci „faptul-de-a-fi-în-lume”: „Însă aceste determinări ale ființei Dasein-ului trebuie, acum, văzute și înțelese a priori pe baza constituției ființei pe care o numim faptul-de-a-fi-în-lume.” (HEIDEGGER; Liiceanu & Cioabă 2003: 71). „Aceste determinări de fiire a Dasein-ului trebuie, însă, privite și înțelese a priori pe baza acelei constituții de fiire pe care noi o desemnăm ca fapt-de- a-fi-întru-lume.” (Heidegger, Tilinca 2001: 72).

Aceste sortiri ale Ființei Existenței, trebuie să fie văzute și înțelese a priori pe baza stării Ființei, pe care o numim das-In-der-Welt-sein / „fiire-în-lume” (HEIDEGGER 1927: 53).

Simptomatică este și atitudinea față de noțiunea de bază a conceptelor operei heideggeriene cele mai centralizate: das Sein și Seiendes. Comparînd primele traduceri pe care Liiceanu le-a publicat, în 1982, la editura Univers, se constată că termenul e tradus ca „Ființa”. Scris cu majuscule, ceea ce accentuează mult, în limba română, față de restul terminologiei. Așa rămîne și în a doua ediție a volumului Originea Operei de Artă, care apare, în 1995, la Humanitas. În traducerea publicată în 2003, cuvintele rămîn aceleași, cu excepția faptului că e scris, conform ortografiei române, cu literă mică – rămîne, de asemenea, cu literă mică și în 2011, la a treia ediție a colecției de texte traduse în 1982. Comentariile traducătorului cu privire la diferiți termeni, se găsesc la toate traducerile. Liiceanu și co-traducătorii oferă, printre altele, o transparență a deciziilor de traducere.
Dacă se compară comentariile la conceptul das Sein, care, deși este vorba de traducerea diferitelor texte, are un rol central și se constată că explicațiile din 1982 au fost luate, în mare parte, cuvînt cu cuvînt în 2003. În ambele cazuri, argumentația începe cu faptul că Sein și Seiendes, gramatical în limba română, ar trebui să fie date ca „firea” și „fiindul”, apoi se vine cu explicația de ce acest lucru nu e posibil și de ce au trebuit să se decidă împotrivă. Pe baza acestei explicații, traducătorii au considerat necesară, totuși, o modificare a textului din 1982.

1982:
„Firea“ are, în română mai ales. conotații poetice și nu poate înlocui noțiunea deja ocupată de concepte (Heidegger, Liiceanu & Kleininger 1982: 369). (5)
…………………………………… ..
(5) Această explicație rămîne complet neschimbată în cele două ediții ulterioare (Humanitas 1995 și 2011).

2003:
Din păcate, nici una din aceste variante ale traducătorului român al Sein und Zeit nu poate fi luată în seamă. „Firea” este atît de puternic parte din vocabularul poeziei și direcționează spre natură în totalitea sa („toată firea îl jelea”) sau la natura unei persoane („nu-i stă în fire”, „și-a ieșit din fire”), astfel că termenul nu mai poate fi utilizat în vocabularul filosofic, pentru a exprima neutralitatea completă a „faptului de a fi/Tatsache, zu sein” (Heidegger, Liiceanu & Cioabă 2003: 586).

Între timp, Tilinca a luat decizia să se despartă de termenul „Ființa“, pe care l-a folosit în ediția din 1995, și să creeze un nou termen. O substantivare a verbului „a fi” – „fiire”: o creație nouă. Tilinca explică modul în care „ființa“ s-a încetățenit în vocabularul filosofic românesc (și anume, din punctul său de vedere, cu traducerea clasicilor, a lui Lucian Blaga și Constantin Noica, ceea ce, din punctul său de vedere, n-a fost o alegere bună – pentru că e static, iar Heidegger l-a gîndit procesual. Este ca și cum ai putea numi, în limba germană, numai „Gang/mers” pentru „das Gehen/mergere”. Așadar, Tilinca propune o cezură în terminologia filozofică și cu gramatica limbii române.
O mică revoluție, ca să o numesc așa. Dar ea se îndepărtează, fără menționarea și discutarea ei, de la discursul actual. Pentru că, chiar dacă Liiceanu, la copierea vechiului text, extinde pasajul în care argumentează împotriva „fire“, dar rămîne de discutat noul „fiire“.
Tilinca decide împotriva vechiului „ființa“ pentru „Sein“, dar acceptă versiunea lui Liiceanu pentru „das Seiende”, anume „ființarea“. El explică decizia sa, ilustrează utilitatea discuțiilor dintre traducători și descrie influența reciprocă:

Deși ființarea nu este traducerea gramaticală corectă pentru Seiendes, cele două coincid perfect semantic, deoarece fiinduri/Seienden pe care noi le percepem sunt ființari. A ființa = a fi ceva definit în timp și spațiu, de fapt a fi aici. Este meritul lui Th. Kleininger și G. Liiceanu de a fi propus acest termen pe care îl adoptăm și noi […] (HEIDEGGER, TILINCA 2001: 561).

Este disensiune în semi-dialogul dintre traducătorii români ai lui Heidegger și dacă versiunea românească a lui „Sein” trebuie să aibă majusculă sau nu:

De asemenea, trebuie evitată ortografia „Ființa” pentru Sein, pentru că scrierea cu majusculă, o regulă ortografică în limba germană, dacă se transpune în germană, duce la interpretarea greșită menționată mai sus (o personificare a cuvîntului), ce poate bloca total accesul la gîndirea lui Heidegger. Pentru gîndirea lui Heidegger în perioada Ființă și timp, traducerea cu majuscule („Ființă”) este, prin urmare , complet inadecvat (Heidegger – Liiceanu & Cioabă 2003: 587).

Tilinca cunoștea, deja, reproșul, pentru că l-a citat cuvînt cu cuvînt în 2001, din păcate fără a indica unde a apărut. Și se simte atacat:

Al doilea reproș (majusculă pentru „ființă“ – notă JR) este, evident, o tactică concurențială de atac, pentru a minimaliza eforturile noastre, fără a reflecta complexitatea problemei. (…) Majusculele au sarcina să stabilească această diferență, pentru a da noțiunii necesara importanță ontologică (Heidegger – Tilinca 2001: 558).

Aparent, cei doi traducători au reușit să se convingă reciproc și să găsească un „consens”. Ambii folosesc noțiunea cu majusculă, pe care au ales-o la traducerea pentru „das Sein“ în 1982 și 1995. Însă în 2001 și 2003, atît „ființa” la Liiceanu și „fiire” la Tilinca sunt scrise cu litere mici. Ar fi fost necesară o mult mai profundă critică a traducerii, corelată cu o analiză a prologului și epilogului traducătorilor, pentru a ne da o imagine reală a „dialogului“ oferit de cei doi și a urmelor evidente lăsate în traducerile lor.

Dacă, totuși, există o limbă a adevărului în care ultimele secrete,
pentru care se străduie gîndirea, sunt păstrate detensionat și tăcut, acela este limbajul adevărului – adevăratul limbaj. Și tocmai acest lucru, în cunoașterea și descrierea căruia se află singura perfecțiune pe care o poate spera filosoful, se ascunde în traduceri (BAUDELAIRE, BENJAMIN 1923 XIII).

În traduceri nu există doar o varietate de perspective asupra originalului, ci este și în ele înseși – și, de asemenea, într-o pertinentă critică a traducerii – materialul pentru istoria traducerii.

 

 

Bibliografie

BAUDELAIRE, Charles și BENJAMIN, Walter (1923): Tableaux parisiens. Traducere în germană cu o prefață despre rolul traducătorului – Heidelberg, Editura Richard Weissbach.
HEIDEGGER, Martin (1927): Sein und Zeit – Tübingen, Editura Niemeyer.
HEIDEGGER, Martin (1947): Scrisoare despre umanism. – Frankfurt pe Main, Editura Vittorio Klostermann.
HEIDEGGER, Martin – Kleininger Thomas & Liiceanu, Gabriel (1982): Originea operei de artă – București, Editura Univers. (ediții ulterioare: 1995 și 2011, București, Editura Humanitas).
HEIDEGGER, Martin – Kleininger Thomas și Liiceanu, Gabriel (1988): Repere pe drumul gîndirii – București, Editura Politică.
HEIDEGGER, Martin; Tilinca, Dorin și Arman, Mircea (1994): Ființă și Timp – București, Editura Jurnalul Literar.
HEIDEGGER, Martin – TILINCA, Dorin & ARMAN, Mircea (1995): Timp și ființă – București, Editura Jurnalul Literar.
HEIDEGGER, Martin; Tilinca, Dorin (2001): Fiire și Timp. Prefață de Mircea Arman – Cluj-Napoca, Editura Grinta.
HEIDEGGER, Martin – Cioabă & Liiceanu, Gabriel (2003): Ființă și timp – București, Editura Humanitas.
SMALL INGERSOLL, Thomas & Liiceanu, Gabriel (2001): Recepția lui Heidegger în România (1931-1987), Revista Studia phaenomenologica,
Nr 1-2, 25-43.

 

 

Note:
Julia Richter este profesor la Universitatea din Viena. Este născută la Leipzig unde a și absolvit facultatea. Este traducător și specialist în traducere. Traduce din și în limbile Germană, Franceză și Română.

1 Larisa Schippel, Magda Jeanrenaud, Julia Richter, Traducerile au de cuget să îmblînzească obiceiurile. Rumänische Übersetzungsgeschichte – Prozesse. Produkte. Akteure, Frank&Timme Verlag, Leipzig, 2014, în coeditare cu Editura Universității A.I. Cuza din Iași.

 

 

Traducere de
Eugen Cojocaru

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg