Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre violență

Despre violență

Încheierea actului juridic presupune exprimarea unui consimțământ liber și în deplină cunoștință de cauză, respectiv o persoană este ținută să exprime o voință informată și asumându-și consecințele decurgând din perfectarea respectivului contract.
Manifestarea de voință poate fi viciată în caracterul conștient al acesteia, cum este ipoteza erorii și al dolului, când o parte încheie un act juridic având o falsă reprezentare a realității (Ionel Reghini, Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 510).
Spre deosebire de eroare și dol, violența subminează caracterul liber al manifestării de voință. Astfel, partea al cărei consimțământ a fost viciat are o reprezentare clară al actului juridic proiectat, precum și a efectelor acestuia, însă nu își asumă în mod liber consecințele încheierii acestuia, fiind constrânsă prin violență.
Astfel, consimțământul exprimat în vederea încheierii contractului poate fi viciat nu doar prin eroarea survenită spontan sau ca urmare a manevrelor dolosive ale celeilalte părți contractante ci și prin violență, definită ca fiind temerea justificată indusă, fără drept, de cealaltă parte contractantă sau de un terț.
Ceea ce viciază consimțământul nu este violența, ci teama insuflată de aceasta, un element psihologic indus prin exercitarea violenței, aceasta din urmă nefiind decât un mijloc întrebuințat pentru a induce o stare de temere care determină persoana asupra căreia se exercită să acționeze în sensul dorit de autorul actelor violente.
Violența poate fi morală, caracterizată prin acte susceptibile de a produce un disconfort moral, cum ar fi amenințarea cu divulgarea unor informații susceptibile de a afecta reputația unei părți sau fizică, caracterizată prin acte care vizează integritatea fizică a persoanei sau integritatea bunurilor sale. În ambele cazuri, nu este nevoie ca actele care formează obiectul amenințării să se producă efectiv, respectiv informațiile compromițătoare să fie divulgate sau să se aducă atingere integrității fizice a persoanei, fiind suficient ca aceste acte să aibă aptitudinea reală de a induce o temere, determinând persoana să acționeze în sensul dorit de autorul acestora.
Violența fizică poate depăși sfera viciilor de consimțământ, în ipoteza în care persoana asupra căreia se exercită actele de violență fizică este redusă la o stare pur pasivă, fiind folosită ca un simplu instrument. Astfel, dacă un vânzător este silit să semneze un contract de vânzare, în modalitatea în care terțe persoane îi țin și îi conduc mâna pe hârtie este limpede că vânzătorul nu este cel care a semnat, mâna lui fiind redusă la un simplu instrument (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Volumul I, Editura All Beck, București, 2002, p. 85). În exemplul prezentat, violența fizică exercitată nu constituie doar un viciu de consimțământ, căci vânzătorul nu și-a exprimat voința de a încheia contractul de vânzare, iar neexistând o manifestare de voință nu se pune problema vicierii acesteia, fiind chiar o ipoteză în care voința de a încheia contractul nu a fost exprimată, lipsind o condiție esențială de valabilitate a actului juridic, sancțiunea incidentă fiind nulitatea acestuia.
Pentru ca violența fizică să constituie viciu de consimțământ este necesar ca aceasta să lase victimei o oarecare libertate de voință, aceasta fiind ținută să încheie actul juridic impus de autorul violenței sau să suporte o durere fizică. Spre deosebire de ipoteza prezentată în paragraful anterior, în care victima este redusă la un simplu instrument, în acest caz, aceasta poate să delibereze și să aleagă între două căi: fie încheie actul juridic, fie suportă consecințele refuzului, astfel cum au fost descrise de autorul violenței. În această ipoteză există o manifestare de voință, însă aceasta nu este liberă, fiind făcută sub presiunea unei constrângeri (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Volumul I, Editura All Beck, București, 2002, p. 86).
Însă nu orice amenințare sau orice stare de temere care se vrea a fi indusă de cealaltă parte contractantă întrunește condițiile violenței ca viciu de consimțământ, impunându-se ca temerea insuflată să fie de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări că, în lipsa consimțământului său, viața persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent. Astfel, poate atrage anularea contractului doar temerea de o anumită gravitate.
În aprecierea gravității criteriile folosite nu sunt legate de actele de violență exercitate, căci ceea ce viciază consimțământul este temerea, element psihologic care determină o persoană să acționeze în maniera dictată de autorul violenței. Existența acestei temeri este un element subiectiv, fiind resimțit în mod distinct de fiecare persoană în parte, în funcție de vârstă, experiență de viață și caracterul acesteia. Acestea din urmă sunt criteriile avute în vedere de legiuitor, care a statuat că existența violenței se apreciază ținând seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia se exercită violența, precum și orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului.
De asemenea, se impune ca violența să insufle temerea unui pericol grav și iminent, a unui pericol de o importanță suficientă și care este pe punctul de a se produce sau care este foarte probabil să se producă în viitor. Presiunea exercitată sub amenințarea unui pericol care este posibil să se producă în viitorul îndepărtat nu este în măsură să întrunească elementele violenței ca viciu de consimțământ întrucât fiind situat într-un viitor relativ îndepărtat nu este în măsură să insufle o temere reală și serioasă, fiind păstrată o largă libertate de apreciere.
Deși violența poate fi fizică sau morală, existența acesteia nu se rezumă la ipoteza în care este amenințată doar persoana partenerului contractual, ci și în ipoteza în care sunt amenințate averea sau onoarea acestuia. De asemenea, sunt întrunite condițiile violenței și în cazul în care amenințarea este îndreptată împotriva unei persoane apropiate părții al cărui consimțământ a fost viciat, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții acestuia, căci dată fiind legătura de afecțiune temerea insuflată în această modalitate poate fi resimțită ca fiind mult mai puternică.
Nu orice temere este în măsură să întrunească condițiile violenței. De exemplu, nu sunt întrunite condițiile viciului de consimțământ în ipoteza în care un creditor care îi spune debitorului său, că în cazul în care nu va restitui împrumutul se va adresa instanței de judecată. În exemplul dat, chiar dacă amenințarea cu introducerea unei cereri de chemare în judecată este susceptibilă să inducă debitorului o stare de temere, aceasta este justificată, fiind o aplicația practică a dreptului creditorului de a apela la forța coercitivă a statului în vederea obținerii restituirii împrumutului acordat debitorului.
De regulă, amenințarea cu exercițiul unui drept, chiar dacă poate crea o stare de temere, de tulburare, în reprezentarea celeilalte părți, nu întrunește condițiile violenței, nefiind susceptibilă să atragă anularea contractului astfel încheiat. Astfel, dacă Primus și Secundus încheie o promisiune sinalagmatică de vânzare, prin care ambii se obligă să încheie într-un termen de două luni un contract de vânzare, având ca obiect un teren, faptul că după împlinirea termenului de două luni stabilit de părți, Secundus îl amenință pe Primus că se va adresa instanțelor de judecată dacă refuză încheierea contractului de vânzare, iar sub imperiul acestei amenințări, Primus consimte la încheierea contractului, acesta din urmă nu va putea invoca vicierea consimțământului prin violență pentru a obține desființarea contractului de vânzare astfel încheiat. Dreptul de a apela la forța coercitivă a statului este corelativ obligației de a încheia contractul de vânzare asumate de Primus, în lipsa acestei obligații, contractul încheiat rămânând fără utilitate practică, fiecare parte fiind liberă să neglijeze prevederile acestuia.
Însă, pentru a nu fi întrunite condițiile violenței, se impune ca exercițiul dreptului să nu fie deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut, respectiv să nu fie exercitat în scopul de a obține avantaje injuste. Astfel, vor fi întrunite condițiile violenței dacă același creditor amenință debitorul că va solicita în instanță restituirea împrumutului dacă nu îi înstrăinează imobilul aparținând acestuia din urmă la un preț mult mai mic decât cel practicat pe piața liberă, respectiv dacă Secundus îl amenință pe Primus că se va adresa instanței de judecată dacă nu înstrăinează și un alt imobil pentru același preț, în temeiul înțelegerii anterioare. În ambele ipoteze, contractul de vânzare astfel încheiat va fi anulabil, fiind întrunite condițiile violenței.
Nu orice temere insuflată în contextul încheierii contractului este susceptibilă să atragă anularea acestuia, fiind necesar ca aceasta să aibă un caracter justificat, o anumită gravitate. În acest sens, temerea de a nu mâhni sau de a nu jigni o persoană căruia autorul îi poartă respect și afecțiune, precum și temerea că în lipsa încheierii contractului ar fi afectată relația de prietenie sau profesională, nu sunt în măsură să atragă anularea contractului.
Încheierea contractului presupune, de regulă, crearea unei legături între două persoane, astfel, eventuale elemente care pot duce la vicierea consimțământului sunt analizate în persoana celor două părți contractante. Dar, în cazul violenței este acceptat că aceasta nu poate proveni doar de la cealaltă parte contractantă ci și de la un terț, de la o persoană care nu este parte la actul încheiat, de exemplu, C îl amenință pe A că va dezvălui informații susceptibile să îi afecteze reputația dacă nu cumpără un imobil de la B.
Și în această ipoteză consimțământul exprimat de A la încheierea contractului de vânzare, prin care achiziționează un imobil de la B, este viciat, căci voința exprimată de A la încheierea contractului nu este liberă, fiind dictată de temerea insuflată de presiunile exercitate de C.
Pentru a putea obține anularea contractului de vânzare se impune ca B, parte a contractului de vânzare al cărui consimțământ nu a fost viciat să cunoască, sau să fi trebuit să cunoască, violența exercitată de C.
În ipoteza în care B nu cunoștea faptul că violența exercitată de C a determinat încheierea contractului, acesta din urmă rămâne valabil, părțile fiind ținut să își execute obligațiile asumate.
Însă actele exercitate de C, amenințarea cu dezvăluirea unor informații susceptibile să afecteze reputația lui A, întrunesc caracterele faptei ilicite, A putând solicita acestuia repararea prejudiciului rezultat din încheierea contractului sub imperiul temerii insuflate prin amenințare.
În practică au existat situații în care o parte a fost constrânsă să consimtă la încheierea unui contract nu de cealaltă parte contractantă sau de un terț ci de circumstanțe exterioare, de un eveniment exterior, dezavantajos pentru aceasta, care plasează partea într-o poziție de inferioritate sau chiar de dependență față de partenerul contractual, care poate folosi această împrejurare in avantajul său.
Aceste împrejurări pot fi grupate sub denumirea generică de stare de necesitate înțeleasă ca un pericol grav și iminent, care provine de la un factor străin de părțile actului juridic (Ionel Reghini, Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 512).
De exemplu, cazul căpitanului unei nave aflate în dificultate pe mare, silit să accepte o remunerație disproporționată pentru salvatorul său (Cass. Req., 27 ap. 1887, citată în Dan Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. 1. Vânzarea și schimbul. Ediția a 2-a, revizuită, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 312) sau medicul care, profitând de starea foarte gravă a pacientului său, a pretins acestuia din urmă un onorariu foarte mare pentru a-l salva (B. Petit, J-Cl. Civ. Art. 1111-1115, citat în Dan Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. 1. Vânzarea și schimbul. Ediția a 2-a, revizuită, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 312).
Însă nu orice contract încheiat în astfel de circumstanțe care întrunesc condițiile stării de necesitate se impun a fi anulate pentru vicierea consimțământului prin violență, fiind necesar ca partea contractantă să profite de această împrejurare, căci anulabilitatea vine să sancționeze profitul adus de starea de necesitate unui contractant (Ionel Reghini, Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 512).
Astfel, va fi anulabil contractul de împrumut încheiat în condițiile în care A a stipulat o dobândă excesiv de oneroasă în schimbul împrumutului acordat lui B, știind că acesta din urmă va folosi suma pentru a acoperi costurile unei operații urgente.
În schimb, nu va fi anulabil contractul de împrumut încheiat între A și B, chiar dacă ambele părți știau că suma împrumutată va fi folosită pentru a acoperi costurile unei operații urgente, în măsura în care creditorul A nu a profitat de contextul generat de starea de sănătate a partenerului contractual și care impunea luarea unor măsuri urgente.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg