Consiliul
Județean Cluj
Destin tragic, întâmplare fericită…
Destinul are o semnificație negativă, de aducător de nenorocire și ananghie (cuvântul românesc format de la ananke). Fericirea ține însă de întâmplare sau hazard, ca o potrivire neașteptată și pe undeva caraghioasă a unor elemente complet contingente – precum în geometria desăvârșită a petelor de cerneală. Neplăcerea și suferința emană din ordinea lumii, sunt firele vizibile cu ochiul liber din urzeala ascunsă și esențială a universului. Cine spune destin, spune tragedie. Destinul asigură circuitul lacrimii în natură, este izvor nesecat de amărăciune, tolbă astronomică de vești proaste, olimpiană fabrică de doliu. Stabilitatea lumii e dată de greutatea sorții, cea care face din nefast punct de atracție universală.
Un univers a cărui lege ar fi bucuria s-ar dizolva cu evanescența surâsului și volatilitatea parfumului. Eternitatea lui este inseparabilă de negativitate, căci a fi înseamnă a nu fi bine.
Lumea a fost concepută ca un câmp de luptă, nu ca un câmp de flori. Și cel care s-a încăpățânat să vadă florile și nu mormintele pe care acestea cresc a fost sancționat de-a lungul timpului de către toți maeștrii adevărurilor „grele” ca o victimă a iluziei și a ignoranței. Budismul afirmă cel mai răspicat că suferința este motorul ce pune în mișcare „ciclul nașterilor și morților”. Dar sunt ca și inexistente viziunile despre lume și viață care afirmă ceva întru totul diferit.
Așa se face că ori de câte ori s-a proclamat fericirea drept scop și sens al vieții, ori de câte ori s-a emis o teorie a fericirii – aceasta a fost alterată în însuși conceptul ei. Fericirea imaginată de filosofi și de teologi este o fericire posacă, o voluptate mâhnită. Pentru a o converti într-un obiect demn de a fi dorit, într-un țel serios al vieții și pentru a o scoate din regimul „ușorului” și al frivolului, al accidentalului și al întâmplării, pentru a da grației sale aeriene fermitate și stabilitate – fericirea a fost injectată cu genele nefericitului și încruntatului destin: privațiune, lipsă, fatalitate, datorie. Fericirea „serioasă” a filosofilor și a clerului, fericirea „destinală”, scoasă de sub zodia „norocului” și a hazardului, este o fericire gravă, coborâtă în bernă, o jubilare cu morgă, o exaltare funebră, o vitalitate statuară, o beție sobră, o patimă imobilă.
Numai altoit pe pomul morții și al durerii, lăstarul fericirii putea să-și tragă seva din pământul negru al certitudinii și să-și deschidă, veșted, floarea, sub firmamentul apăsător al virtuții. Numai așa fericirea căpăta „necesitate” și, odată cu ea, eternitate (căci pentru filosofi și preoți este de la sine înțeles că numai lucrurile eterne merită să fie dorite și urmărite). Fericirea aceasta nouă – odată dobândită, nu mai putea fi pierdută. Dar ce poate fi mai simplu decât să nu pierzi o fericire vidată de sens și de conținut, să stăpânești o avere din care n-a mai rămas nimic, să deții cheia unei comori goale. Într-adevăr, nimeni nu te va deposeda de o asemenea minunată bogăție, inepuizabilă și eternă precum nimicul; nu va stârni invidia nimănui și, mai mult, nici măcar dorința „inferioară” și „vulgară” a posesorului ei căruia îi va da în schimb o indiferență „nobilă”, o „regală” detașare, o liniște paralitică, o împăcare senilă.
Poetul nu fuge de fuga clipelor. Fascinat de trecerea lor, se îmbăiază în mereu proaspătul râu al diferitului; umbrele lumii lui nu au nevoie spre a fi mântuite decât de a fi privite, trăite, simțite. Poetul poate fi fericit cu „clipa cea repede”, fericirea lui este ușoară și trecătoare – dar rămâne fericire până la capăt. Eternitatea este a cimitirelor, vremelnicia – vie! – este a florilor și a norilor, a surâsurilor și miresmelor, a săruturilor și îmbrățișărilor. Pentru poet nu există nemurire, dar nici moarte, căci moartea este doar opusul nemuririi… Pentru poet nu există moarte, ci numai grădini…