Integrată culturii franceze, aproape în aceleași condiții ca scriitoarele Elena Văcărescu și Martha Bibescu, cărora li s-ar putea asocia și prin legăturile apropiate de rudenie, Anna de Noailles a fost beneficiara unui destin universal prin șansa de a cunoaște îndeaproape mondenitatea lumii franceze și de a-și cuceri celebritatea exprimându-și cugetul și simțirea în limba lui Voltaire. Născută acum 140 de ani, în ziua de 15 noiembrie 1876, în locuința pariziană a familiei sale de pe bulevardul Latour-Maubourg, nr. 22, Anna-Elisabeth de Brancovan devine o prezență lirică întru totul admirabilă a începutului de veac XX, „țesătoarea cea mai fină a lirismului francez”, urmașă a primei femei-poet a lumii „divina Safo”, după cum, în 1920, la apariția volumului de versuri Les Forces éternelles, avea să o caracterizeze marele scriitor spaniol Ortega y Gasset pe „cea mai poetică dintre contese și cea mai contesă dintre poete.” „M-am născut la Paris, evoca peste ani aceasta în romanul autobiografic Cartea vieții mele, mândră de naționalitatea sa franceză. Încă din copilărie, aceste cuvinte mi-au dat o atât de solidă mulțumire, m-au construit în asemenea măsură, am cules din ele tâlcul unei șanse atât de aparte și care avea să-mi conducă întreaga viață, încât aș putea repeta versul lui Verlaine: Iubirea de patrie este întâia iubire.” Tatăl Annei, Grigore, Grégoire Bassaraba de Brancovan, după cum îi plăcea să semneze, era fiul mai mare al lui Gheorghe Bibescu, domn al Țării Românești între 1845-1848, și al Zoei Mavrocordat, adoptată de ultimul Brâncoveanu, banul Grigore Brâncoveanu, care neavând copii îi lasă averea în folosul primului născut, Grigore. Acesta, cunoscut ca o fire generoasă, „autoritar și bun, prieten al grădinilor și al poeților clasici”, de care poeta mărturisea că era legată „precum vlăstarul stejarului este legat de stejar”, se va fi dovedit mândru de strămoșii săi, „domnitori peste Dunăre și Carpați”. Nu mai puțin celebră, mama sa, Raluca Musurus, total dăruită muzicii, provenea dintr-o strălucită familie de cărturari cretani, cu reprezentanți diplomatici încă din secolul al XV-lea prin marile orașe europene. Pe când de-abia împlinise vârsta de numai zece ani, Anna depășește cu greu durerosul moment al pierderii cu totul neașteptate a tatălui său („În ce mă privește, am încetat să mai doresc să trăiesc, să mai pot mânca. Nu deslușeam destul de clar că destinul, printr-o atât de mare frământare lăuntrică, voia să mă oblige să ies dintr-un univers în care îmi ceruse prezența. Mă stingeam confuz, ca o pasăre în agonie. … Dragostea, ca și demnitatea îmi fuseseră adânc lezate prin moartea tatei… și încetai curând să mai doresc să mă amestec printre ceilalți copii”), fiind nevoită astfel ca la numai un an, în 1887, să-și însoțească mama în drumul acesteia spre Constantinopol, prilej de scurt popas și la București pentru ceremonia funerară a înhumării tatălui la biserica Domnița Bălașa, ca o sacră împlinire a dorinței acestuia, care, cu puțin înainte de a-și da obștescul sfârșit, ceruse ca trupul să-i fie adus în țară. Șederea în palatul Arnout-Keuï de pe Bosfor, în preajma unchiului Paul, fratele mamei, „poet și pictor lipsit de ocupație, dezrădăcinat de pretutindeni, plin de electricitate intelectuală”, coincide cu primele manifestări poetice ale tinerei Anna, tot mai atrasă și fermecată de frumusețea poeziei, pe care începuse să o descopere citindu-i pe Leconte de Lisle și Théophile Gauthier: „Iată-le, deci, toate împreună: muzica, pictura, peisajele oglindite de spirit; efuziunile inimii; și, spre a încheia, mișcările agile ale inteligenței, enunțând un adevăr ingenios și patetic! Poezia e, fără îndoială, arta spațioasă și dominatoare în care toate celelalte se contopesc!” Reîntoarcerea în Franța, vacanțele însorite la Amphion, „le vrai jardin de la poésie”, lecturile asidue, cultura sa literară, șansa cu totul rară de a petrece în compania unor mari scriitori, să-i amintim aici deocamdată pe Pierre Loti, Marcel Proust și Robert de Montesquiou, vor reprezenta pentru tânăra scriitoare motive tot mai serioase de a dobândi conștiința propriei valori și încrederea în „puternica prietenie a cuvintelor”. („Azi, mi-e îngăduit a recunoaște că, susținută de suflet și de armoniile lui, am trăit în sunetul vocii mele”). Începe să scrie enorm, versurile sale, răspândite ca adevărate manifeste prin tot Parisul, stârnesc un adevărat delir în viața literară a timpului, fiind primite cu nesfârșite elogii în presa literară franceză. Citind o parte dintre producțiile de acum ale tinerei poete, cuprins de un profund entuziasm în fața valorii artistice ieșite din comun ale acestora, însuși Marcel Proust îi va mărturisi într-o scrisoare că „sunt doi ani de când nu mai știu alte versuri ca acestea.” De altfel, frumoasa prietenie cu scriitorul francez a determinat-o pe contesa Anna de Noailles să afirme următoarele: „Luminoasa lui prietenie m-a influențat, m-a schimbat, aşa cum singură este capabilă s-o facă o nobilă iubire a cuvântului. Marcel Proust este singura ființă care m-a făcut să schimb un vers, să suprim o strofă. El a aninat primele ghirlande la uşorul templu al tinereții mele; el m-a făcut să cred că poezia era nectarul lumii, gloria juvenilă – scumpă unei întregi mulțimi, faima – fără duşmani, triumful – neprihănit!” În 1897, la vârsta de douăzeci de ani neîmpliniți, Anna se căsătorește cu contele Mathieu de Noailles, semnând de acum cu numele de „Brancovan, comtesse de Noailles”. Trece însă prin momente tot mai dificile de sănătate, îmbogățirea inspirației poetice și relațiile de prietenie cu Robert de Montesquiou, A. France, Jaurès, Marcel Proust, Jean Cocteau, Gide, Claudel, Valéry, Bergson, Colette, Saint-John-Perse și, nu în ultimul rând, cu Elena Văcărescu, pe care o cunoscuse de prin 1897, devin în aceste momente un real suport în menținerea unei atât de vitale stări de prospețime și frenezie artistică. Întâmpinat ca un adevărat miracol („Miracle! Voici de la poésie!”), debutul său editorial cu volumul de versuri Le Coeur innombrable (1901), semnat Anna-Elisabeth de Brancovan, comtesse Mathieu de Noailles, va deschide calea altor volume de versuri și proză, succedate de acum într-un ritm de-a dreptul amețitor (L’Ombre des jours, 1902; La Nouvelle Espérance, 1903; Le Visage émerveillé, 1904; La Domination, 1905; Les Ebluoissements, 1907; Les Vivants et les Morts, 1913; Les Forces éternelles, 1920; Les Innocentes ou la Sagesse des Femmes, 1923; Poème de l’Amour, 1924; L’Honneur de Souffrir, 1927; Poèmes d’Enfance, 1928; Exactitudes, 1930; Le Livre de ma Vie, 1932), un ansamblu complex de creații lirice și epice, aparținând unei rare sensibilități, admirate în timpul vieții deopotrivă pentru frumusețea și geniul său, așa cum, după ce o cunoscuse în casa mătușii Bibescu, Ernest Renan, autorul atât de cunoscutei cărți Viața lui Isus (Vie de Jésus), avea să intuiască cu o atât de imensă și sinceră însuflețire: „Quelle fausse position cela va lui donner dans le monde!” Pasionată și lucidă, inovatoare în fond și tradițională în formă, poezia principesei Brâncoveanu cuprinde, într-o sinteză superioară, înseși antinomiile liricii moderne de mai târziu. Prin elementele ei descriptive de un mare rafinament, amintind parcă prin unele inflexiuni de vitalitatea proaspătă a limbii și a cântecului popular românesc, alteori nostalgică sau de-a dreptul tragică, poezia Annei de Noailles evoluează de la proiectarea copilăriei și adolescenței în existență, ca pe niște permanențe ale spiritului uman, spre tonurile mai grave provenite dinspre interogațiile privind drama limitelor umane. Contopirea elementului plastic cu cel liric duce la crearea unei atmosfere de o nespusă frăgezime și limpezime. Apropiată încă de la primele încercări de viziunea romanticilor prin cultul pentru natură, remarcabilul simț plastic al poetei se suprapune tot mai mult cu simțul formei.
Autoare a unei creații temporale, a unei poezii de esență muzicală, aparținând momentului în care se desfășoară, echilibrul ei instabil în spațiu, cât și caracterul profund interior sufletesc prea personal e posibil să o fi făcut pe fragila Anna de Noailles mai puțin aptă la o realizare de epocă literară, la crearea unui anumit stil menit să înfrunte anii, atât de caracteristic, de altfel, marilor lirici francezi. Până și procesul receptării poeziei Annei de Noailles în limba română a cunoscut o serie de sincope, presupunându-se că fenomenul și-ar avea o anume explicație în unele dintre interviurile date la Paris, prin care poeta și-ar fi renegat originile, manifestându-se, după cum o descrie și G. Călinescu în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, ca total „lipsită de loialitate față de rădăcinile sale românești”. În acest context, numele poetei a stârnit în rândul lumii literare românești diverse controverse, ajungându-se ca mulți dintre scriitorii români să nu îi acorde dreptul de a fi admisă în Academia Română, printre puținii care au apărat ideea recunoaşterii ei ca scriitor la acest înalt rang fiind istoricul Nicolae Iorga, insistențele acestuia, asociate cu alte susțineri venite dinspre Gh. Marinescu și Gh. Țițeica, reușind să determine ca la 25 iunie 1925 să se decidă admiterea în Academia Română a „Doamnei Anna de Noailles, născută Brâncoveanu, din sânul Bibeştilor”, după ce în 1920, alături de Proust și Colette, primise Legiunea de Onoare a Franței, ca numai la un an să fie aleasă membră de onoare a Academiei regale de limba și literatura franceză a Belgiei.
Din păcate, celebritatea s-a dovedit și în cazul principesei Brâncoveanu a fi câștigată cu multă trudă și sacrificii, astfel că de prin 1932 poeta începe să suporte în forme tot mai dramatice semnele unor mai vechi ani de suferințe. După un an de totală imobilizare la pat, în primăvara anului 1933, în ziua de 30 aprilie, la nici 57 de ani, poeta avea să se stingă din viață la Paris. Exprimându-și regretul pierderii celei care se considerase „inutilă dar de neînlocuit”, într-unul din articolele apărute acum în Franța, politicianul Léon Blum avea să scrie următoarele: „Nu cred să fi întâlnit ființă umană – cu excepția lui Jaurès sau Einstein – pe care pecetea geniului să-și fi pus mai evident amprenta… Se simțea hărăzită să scoată restul lumii din mizerie, din suferință, din noapte și moarte!” La slujba de înmormântare de la Biserica ortodoxă Madeleine din Paris, pe lângă o asistență de peste 10.000 de parizieni, au fost prezenți cei mai importanți scriitori și oameni de cultură francezi. „Dormea, cu capul pe spate, ca și cum ar fi privit soarele sau ceva ce o orbea și o făcuse să închidă ochii”, rămâne una dintre cele mai emoționante mărturisiri aparținând lui G. Gregh, prezent la funeralii. Cu un destin literar hărăzit unei posterități mai puțin faste, în comparație cu imensa glorie ce i-a netezit evoluția din timpul vieții, Anna de Noailles este autoarea unei poezii de trăiri intense, poate, după cum s-a mai afirmat, cea mai „proustiană” poetă a primului sfert de veac XX.