Consiliul
Județean Cluj
Destinul Europei? Reluarea întrebării
În 1923 Oswald Spengler a publicat impresionanta sa carte Der Untergang des Abendlandes. Umrisse einer Morphologie der Weltgeschichte, în care a abordat tema destinului celei mai răspândite culturi de astăzi – cultura europeană modernă. El a fost preocupat să elaboreze o metodologie (în fapt o morfologie) a interpretării cursului istoriei și, după dislocarea principiului unității istoriei universale, pe care Hegel, Herder și mulți alții și-au întemeiat amplele lor sinteze de filosofia istoriei, a abordat istoria universală ca o colecție de culturi incomensurabile. Nu mă opresc asupra întregii interpretări a istoriei universale elaborată de Oswald Spengler (pe care am prezentat-o concentrat în Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Polirom, Iași, 2002, pp.101-106), ci voi accentua doar tranziția operată de filosof spre o „filosofie a viitorului (Philosophie der Zukunft)” înțeleasă ca „prederminare a istoriei”.
“În această carte – așa își începe Oswald Spengler considerațiile – este prima încercare de a determina istoria a priori. Este vorba de a capta destinul unei culturi, al acelei culturi care este unică și este considerată astăzi ca împlinită, cultura vestică-europeană-americană, în stadiile ei încă nedescoperite” (I, 3). Apoi Oswald Spengler face un relativ lung excurs în metoda generală de interpretare a istoriei pentru a profila tema destinului culturii occidentale și se distanțează nu numai de principiul unității istoriei universale, ci și de metodele bazate pe cercetare factuală și de generalizările în special cauzale (chiar identificatoare de legi), Pretenția sa adresată Europei occidentale este să treacă de la reprezentarea „ptolemaică” a istoriei la o reprezentare „copernicană” (p. 24). El propune o reorientare a filosofiei către istoria filosofiei ca ultim reper profund al filosofiei (I, 64) și asumând „scepticismul”, înăuntrul unei „morfologii a istoriei lumii ce se dezvoltă într-o simbologie universală” (I, 64). El revine la „analogie” ca metodă de abordare a faptelor istorice și, firește, îl elogiază pe Leopold Ranke pentru că a atras atenția asupra virtuților cognitive ale metodei și a discutat „logica timpului” de care depinde „necesitatea organică a destinului”, ca un complement, intrinsec abordării istoriei, al „logicii spațiului”, deja stabilită, conectată cu „necesitatea cauzei și efectului”. Dincolo de toate, în lunga Einleitung la amplul său opus, Oswald Spengler s-a concentrat asupra destinului culturii occidentale. El consideră că „problema destinului se prezintă ca o problemă a istoriei (problema timpului, așadar)” și recomandă „fiziognomia” ca singura cale de a capta acea „altă necesitate, complet străină celei cauzale”, ce acționează în profunzimea istoriei (I, 69).
Diagnoza lui Oswald Spengler este prezentată de la început. Ea constă în „declinul Occidentului (der Untergang des Abendlandes)”, care dă și
titlul opusului său. El o face explicită fără întârziere. „Tema mai precisă (a cărții NM) este astfel analiza declinului culturii occidentale, europene, care este răspândită astăzi pretutindeni. Scopul este, totuși, de a dezvolta o filosofie și metoda proprie acesteia; metoda de examinat aici este cea a morfologiei comparative a istoriei universale”(I, 70).
Oswald Spengler a abordat destinul culturii occidentale în cadrul distincției dintre „civilizație” și „cultură”, care-i rămâne caracteristică. „Civilizația este destinul inevitabil al unei culturi. Este momentul de vârf în care cele mai adânci și mai dificile întrebări ale morfologiei istorice sunt solubile. Civilizațiile sunt cele mai exterioare și mai artificiale stadii ale unei forme de existență umană. Ele reprezintă o concluzie; ele urmează devenirii ca devenit, vieții ca moarte, creșterii ca liniștire…. Ele sunt încheieri ireversibile, dar sunt atinse mereu și mereu și cu cea mai adâncă necesitate” (I, 43). Un exemplu al tranziției de la „cultură (Kultur)”, înțeleasă ca inovativă creație de idei, la „civilizație (Zivilisation)”, considerată ca o concretizare în instituții, acțiuni, ca materializări ale ideilor, este secolul al 4-lea al antichității grecești; un alt exemplu este secolul al 19-lea al istoriei europene moderne. În aceste vremuri nu se mai iau „mari decizii spirituale (grosse geistige Entscheidungen)”, se exploatează doar realitățile existente. „Umanitatea (Menschheit)” nu-și mai propune un scop, ci retrogradează la obsesia supraviețuirii în condițiile prezentului și devine astfel parte a naturii.
Cu interes înnoit, putem observa efortul lui Oswald Spengler de a descrie cultura și civilizația occidentală mânuind o amplă informație istorică și abordând cu sagacitate opoziția dintre percepția naturii de către Goethe și cea a lui Newton. Ne interesează, însă, în acest moment altceva: continuarea întrebării deschise privind viitorul culturii europene și reformularea ei în condiții precise sub titlul „destinul Europei de astăzi”. Oswald Spengler pune întrebarea privind destinul culturii occidentale (sau cea a culturii vest-europeană-americană) în contextul istoric marcat de decepțiile primului război mondial și ale crizelor europene care l-au precedat: răspunsul său la această întrebare a însemnat abandonarea explicită a raționalismului inspirat de științe, care a dominat atmosfera intelectuală a crizelor.
Contextul de astăzi este diferit, iar raționalismul științific și-a dezvpluit nu numai limitele, dar și forța de neînlocuit într-o Europă ce s-a schimbat pe scară mare. De exemplu, ne aflăm între timp după punerea în mișcare a proiectului unificării europene (prin Tratatul de la Roma, 1959) și implementarea lui (prin trei extinderi – spre Vest, spre Sud și spre Est). Ne aflăm în mijlocul procesului, cu efective împliniri și promisiuni ce trebuie satisfăcute și cu perspective ce au nevoie de lămurire. Drumul înapoi este închis, situația actuală a Europei este plină de incertitudini, viitorul nu a fost determinat. Elaborând cartea de față, The Destiny of Europe, caut să dau o diagnoză situației existente și să prefigurez (poate chiar să anticipez) viitorul.
Oswald Spengler este abordat aici, în cartea mea, ca autor al unei interogații originale ce merită reluată mai ales într-o perioadă a istoriei în care se propune „dialogul culturilor” și care este marcată de incertitudinea situației și a viitorului. Tocmai într-un astfel de timp reiau problema destinului, a destinului Europei, în această carte. Restricțiile metodologice puse de Oswald Spengler pentru a capta destinul culturii occidentale nu sunt eficace. Aceste restricții includ: apelul la „analogie” ca procedeu de bază, exaltarea „fiziognomicii” culturilor, separarea rigidă între „cultură” și „civilizație”. Abandonez aceste restricții, în mod explicit, păstrând, totuși, viguroasa cercetare întreprinsă în Der Untergang des Abendlandes, puternica și proaspăta interogație asupra destinului, ce rămâne baza pentru o înnoită filosofie a istoriei. Cartea mea The Destiny of Europe va răspunde la întrebarea „ce se petrece cu noi într-o Europă unificată?”, printr-o cercetare cuprinzătoare a identității europene, a surselor culturale ale Europei, a dificultăților și provocărilor situației actuale și va formula prognoze pe termen mediu. Volumul ia în considerare principalele fapte și interpretări existente, dar profilează propriul punct de vedere într-o materie ce are nevoie de sincronizare într-un moment în care în viața europenilor dificultățile și divergențele, chiar opacitatea situației, au devenit impunătoare.
Trăim, chiar din deceniul al optulea, criza metodologiei pozitiviste, care atinge nu doar științele sociale și alte științe, ci însăși științele consacrate ale naturii. Interpretarea cunoașterii ca oglindire, ca tablou sau chiar ca redare aproape izomorfă a realității se lovește de contraargumentul convingător că în cunoaștere intervin inevitabil „prerechizite”, un „prealabil”. De la Kant, trecând prin Husserl, Heidegger, Heisenberg, la Quine, Gadamer și Habermas au fost indicate componente ale „prealabilului cunoașterii”: concepte, intenționalitatea trsnscendentală, experiența existențială, aparatele de măsurare, ansamblul propozițiilor, limbajul, interesele cvsitranscendentale de cunoaștere ce conduc cunoașterea. Nici astăzi descrierea „prerechizitelor” nu este încheiată în filosofie. Foarte probabil se va atinge limita de îndată ce vom fi în stare să oferim o listă cuprinzătoare a acțiunilor presupuse de reproducerea culturală cu sens a vieții umane.
Desigur că nu descrierea prerechizitelor este de interes aici, ci faptul că în viața intelectuală actuală, puțin sensibilă la ceea ce se petrece în științele factuale și în acțiunile instrumentale și strategice, suntem acum în fața unei cotituri de la critica legitimă a pozitivismului, indicând „prerechizitele” tăinuite ale cunoașterii, la un neoromantism cu pretenții cognitive, care a fost nerelevant și evitat mult timp. Sub acest aspect se observă ușor proliferarea în jur a unor judecăți sumare de felul „Americanii sunt mercantili”, „Rușii sunt nostalgici”, „Germanii sunt avocații ordinii necondiționate”, „Britanicii sunt aroganți”, „Francezii sunt frivoli”, „Românii sunt imaginativi” și multe altele. Acest fel de judecăți sunt formulate fără precauții, de obicei cu pretenții apodictice, ca un fel de adevăruri indisputabile. Iar când limbajul eseistic este seducător, aparența de adevăruri a unor astfel de judecăți sporește.
Dacă cineva își propune să identifice prototipul ce servește această cotitură, cu menționatele calități literare, atunci va găsi altceva decît o nouă tendință sau un nou curent intelectual – o simplă actualizare. Este vorba de actualizarea a ceea ce s-a scris în Das Spektrum Europas (Niels Kampmann Verlag, Heidelberg, 1929). Preocupat el însuși să capteze „viitorul Europei”, odinioară renumitul autor al faimoasei cărți, Hermann Keyserling, a configurat metodologia ce a găsit adepți și-i află și astăzi. Să ne oprim asupra ei, cu o scurtă caracterizare.
De la început Hermann Keyserling subordonează exactitatea investigației sale consacrată Europei față de subiectivitatea percepțiilor, propozițiilor și evaluărilor. El își începe argumentarea plecând de la unicitatea vieții individuale: „Nu sunt fotograf, ci un poet care face poze și include particularitățile în personalitatea mea”. Fără rezerve sau preliminarii, el credea efectiv că, „pe baza unicității sale, fiecare individual are dreptul să judece întregi popoare” și-și asuma emfatic că „eu văd semnificația mea capitală posibilă în subiectivitatea mea”. Metodologia sa de bază, construită pe acest temei, începe cu o opțiune ce își păstrează valoarea: „Scriu fără vreo ideea preconcepută, dar nu fără presupoziții”. În cazul său, presupozițiile sunt explicite și, din nefericire, discutabile dintru început. Ele pot fi sintetizate în patru propoziții: a) „înțelegerea este diferită de cunoaștere; ea este o observare imediată a semnificației, nu pe cale diferită de cea a pictării”, în vreme ce cunoașterea este, atunci când este matură, plină de „înțelegere”; b) „în ansamblurile umane (mai ales popoarele) se poate identifica „inconștiența totalității”, ce reprezintă cea mai adâncă realitate a istoriei – „deplin determinata inconștiență condiționează istoria particulară a unui popor”; c) „inconștiența” este similară unei „substanțe” (Hermann Keyserling avea în minte accepțiunea aristotelică a termenului!), iar fiecare dintre popoare își are „substanța” proprie; d) comunitatea vie a individualilor este caracterizată de „stil” în așa fel că „numai popoarele care încorporează o înaltă unitate a stilului, sub forma unei oeuvre în moștenirea ereditară a umanității, continuă să trăiască”.
Dintru început, o metodologie articulată astfel se poate baza doar pe gust, care este oricum „subiectiv”. Inconștiența este mai mult postulată, substanța rămâne stabilită contingent, stilul este asumat după afinități, înțelegerea este topită în trăiri contextuale. Evaluările la care a ajuns Hermann Keyserling probează, prin eșecul lor, ineficiența metodologiei sale. Iată câteva exemple: „vorbind pe șleau, britanicul mediu nu este capabil de reflecție. Dacă o face, rezultatul este dezastruos de cele mai multe ori”; „Germanii sunt fiziologic un popor al culturii, precum indienii”; „America nu are un corp național care să poată aprecia valoarea mărețului și spiritului liber”; „Germania greșește dacă vede americanismul drept ideal”. Cât de eronate sunt asemenea propoziții produse abundent de metodologia lui Hermann Keyserling se poate evalua de fiecare om care pretinde evidență empirică propozițiilor. Aceasta contrazice asemenea judecăți.
Caracterul obsolet al acestei metodologii ne arată din nou, fie și indirect în acest caz, că nu este suficient să asumăm, inevitabil și irepresibil, un „prealabil” care este, trebuie recunoscut, cel care duce la neoromantismul consumat al epocilor trecute. Cartea The Destiny of Europe își asumă o metodologie diferită care, la rândul ei, își apropie valoarea de neînlocuit a științelor de astăzi, complementată cu o conștiință de sine reflexivă a acestora. Depășirea metodologiei pozitiviste nu este echivalentă cu denunțarea ei, ci implică examinarea scrupuloasă a ceea ce este viu: inevitabila prezență a unui „prealabil”. Iar acest „prealabil”, trebuie reconstruit, de asemenea, în mod rațional.
(Varianta tradusă a prefeței „Resuming the Issue of Destiny” la volumul Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012)